Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Anghel Zamfir Dan         Publicat în: Ediţia nr. 2102 din 02 octombrie 2016        Toate Articolele Autorului

invenții lingvistice
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
INVENȚII LINGVISTICE 
  
De anghel zamfir dan, azed 
  
Religia. 
  
Spaimele pe care omul le-a trăit până să- i reușească adaptarea la condițiile de pe Terra au dus la apariția acestei invenții lingvistice, unice în felul său. O dată cu evoluția limbajului, cuvântul începe a fi folosit în acest caz ca speranță, sperietoare și alinare în încercarea de a avea, cât de cât, un răspuns la ceea ce deocamdată, omenirea ca entitate universală, nu poate să înțeleagă: nașterea, viața, durerea, moartea. 
  
Omul fiind o parte adiacentă a evoluției viului în acest spațiu universal, rămâne prizonier în babilonismul limbilor, în aspectul fizic, în obiceiuri și depinde integral de mama natură. Numai când natura își arată puterea, sau el ca individ , societate, dă de necaz, recunoaște acestă putere supremă și speriat începe să se ascundă în diferite forme ale credinței. Este singurul răspuns iluzoriu, ce îi dă un gram de răgaz până va reuși să își înțeleagă menirea și sensul universal. 
  
Mereu a fost nevoie de ,,Cineva,, care să îl îndrume pe om, să îl apere, să-l ierte, să-i dea sfaturi, să îl ajute. Și asta încă de la apariția lui pentru că, paradoxal, deși se crede cel mai tare din tot sistemul unde coabitează, omul nu are ,încă, un sistem de valori definit. Un sistem după care să se ghideze, o logică pe care să o umeze știind că îl duce spre un rezultat cunoscut.Nici până în ziua de azi, nu știe ce este bine să mănânce, cu ce să se ocupe spre a fi sănătos, care sunt deciziile juste pe care trebuie să le ia, cine îi sunt prieteni și cine dușmani. 
  
La început și-a imaginat diferitele fenomene care îl speriau ca fiind efectele unor entități mai puternice decât el . Nu există cultură, popor care să nu fi inventat un,, zeu,, pentru tot ce se întîmpla în vița lui și în zona în care el exista. De la un zeu al creației,,,până la un zeu al morții. ( vzi ,,lista zeilor,, ) Cei mai cunoscuți sunt cei ai popoarelor care au străbătut și influențat istoria omenirii: egipteni, greci, romani, asiatici, amerindieini, popoarele germanice. 
  
Apoi, o parte a omenirii s-a gândit să pună însuși ,,omul,, în fruntea acestor fenomene aducând în locul zeilor și al regelui lor ,,Zeus,, un Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu al Sfântului Duh, Sfânta Treime, cum este cunoscut.Apare astfel religia monoteistă cu rădăcini avraamice care își propune să pună în centrul poveștii, dorințele oamenilor în locul puterii zeilor de tot felul . 
  
Este, poate, primul pas concret în logica umană! Omul se gândește la sine , prin sine. Un ,,sine,, deocamdată reprezentat tot de o identitate superioară lui, dar mai aproape de el și problemele lui. 
  
De acum, omul dacă are nevoie de dragoste, de iubire, nu mai depinde de mofturile Afroditei, să zicem, ci de bunul Dumnezeu și de soarta ce i-a fost călăuzită. Simplificarea, pare un fel de ,,centralizare,, În loc de 30, 40 de zei la care trebuia să te rogi pe vremea Egiptului antic, sau a Greciei, te rogi acum la unul singur. 
  
Din păcate, problemele au rămas aceleași: naștere, viața, durerea, moartea. Omul încă se întreabă ce este cu el, de unde vine, de ce îl doare de ce se termină viața și dacă mai reâncepe vreodată. Individul încă rămâne tributar alchimiei factorilor aleatorii al unui gen de însămânțări întâmplătoare. Gena inițială încă deține rolul principal. Evoluția procesului se crede că poate fi influențată și de factori cosmici. Cert este că, deoacamdată , nu poate fi creat un organism perfect. 
  
În plan social influențe arhaice încă măsoară individul și colectivitatea cu forme de manifestare care nu definesc întotdeauna ființa umană ca exemplu ceresc, suprem de evoluție a viului. Încă se fură, încă se minte, se omoară, râvnește, înșală, păcălește. Caracteristici dobândite de ființa umană ca mijloace de adaptare la condițiile existenței. 
  
De ce nici știința, nici religia nu pot răspunde la aceste întrebări simple, de ce Viul continuă să își complice existența ? Sunt întrebări care rămân iar răspunsul se mai caută ,încă, printre minuni, printre sfinți, printre teze și ipoteze. 
  
Între timp, au apărut alte grave probleme legate de existența umană pe Terra. Intervența brutală a omului în natură a dus la efecte incontrolabile asupra spațiului universal ocupat de om. 
  
Religia însă nu a intervenit și nu prea s a interesat, sau nu a dat vreo soluție miraculoasă, Dumnezeiască. De ce nu a luat religia o atitudine fermă față de consumul exagerat de resurse,, mineuri, petrol apă, despre distrugerea unor civiliazații, a multor culturi? Că doar nu CEL ce a făcut totul, aprobă acum,distrugerea a tot. Îl pedepsește pe om, că el greșește, dar natura, Terra, ce vină au? Pe ele cine , și de ce le pedepsește? 
  
Pare un nonsen greu de explicat, nici măcar ca pedeapsă Dumnezeiască. 
  
Trebuie să recunoaștem că sensul inițial al Religiei s-a dorit a fi în slujba omului. Îi dădea o cale, un sens, niște reguli de viață pe care respectându-le omul era mai uman, mai aproape de un Dumnezeu, indiferent care era acela. 
  
În funcție de gradul de asimilare al fiecărui individ în parte, sau ale unor colectivități, uneori, efectul religiei asupra omului, colectivităților a fost cât se poate de benefic. Smeriți, oamenii au respectat un anume cod al regulilor după care viața lor a decurs. Aveau o călăuză care îi îndemna meru spre ceva bun, spre ceva folositor. 
  
Uneori, sau de prea multe ori, răul a persistat chiar sub o anume emblemă a credinței, sau mai rău, cei ajunși în fruntea credinței au făcut mai mult rău, decât necredința însăși. Rămâne să aștepte! Omul încă așteaptă și crede că mai are încă timp să găsească răspunsuri. Ce va decide universul, e cu totul altceva, supunerea înțelegerii lui, va fi cheia ce va deschide răspunsurile inițiale. 
  
Indiferent unde se va ajunge, omul nu trebuie să uite că viața este un dar al naturii, că este natura de sus, că este natura de jos, el trebuie să conștientizeze, că alții ,și el, o pot doar influența, izvorul ei însă, este încă departe de înțelegerea noastră. 
  
Acesta este omul! O structura a materiei ce înglobează, aproape tot , ce a reușit să inventeze natura. Pare a fi o formă superioară a viului înzestrată cu atâtea aptitudini și posibilități de care, uneori, nici el nu este pe deplin edificat. Cât timp a încercat să se adapteze, imitând natura, natura nu i s-a opus. 
  
Când și-a depășit locul și sensul, natura, sau cineva de sus în care el și a pus mereu speranțele, au început să îi reamintească cine , pe cine susține. Este momentul ca; această minunată invenție lingvistică să intre într-o nouă formă. Formă în care nu doar omul să fie cel pus în centrul a tot, ci împreună cu natura și universul din care toate fac parte. Un întreg din care omul este doar o părticică . Napoleon spunea că ,,Religia este o formă prin care îi poți împiedica pe cei săraci, să îi ucidă pe cei bogați,, Chiar, de ce există om bogat, om sărac? Teribilă întrebare. 
  
Tehnica uciderii. Războiul 
  
Curios pare a fi modul de existență și susținere a vieții în spațiul nostru universal. Să fie însăși modul de a fi al spațiului și timpului ? O forță mai puternică decide în raport cu o forță mai slabă. Această lege să guvernează însăși existența viului în spațiul unde noi o știm și din care facem parte? Așa să fi ajuns omul în vârful nu știu cărui lanț trofic? Cum s- a comportat omul în cadrul acestei evoluții a poveștii viului pe Terra dea lungul existenței sale ? Am văzut că la început și- a însușit diferite forme de credință. Cu, sau fără credință, el a început lupta pentru a fi, pentru a exista, a supraviețui. Să fie totul până la urmă o luptă între diferite forțe? 
  
Prima formă de luptă este însăși nașterea lui. Până aflăm cum a apărut primul om, să ne amintim prin ce chinuri teribile trece o mamă la naștere. Și, nu numai mamă de om, în general, mamă de viu ! Poate este mai simplă nașterea din ou. De ce nu este o naștere universală? Cineva trebuie să știe. S-a ajuns până acolo încât ca să nască ceva, mama trebuie să moară. Ce determină oare acest gen de comportament? Și mai curios este faptul că, cel născut, începe o luptă al cărui scop este, uneori, uciderea altuia pentru ca el să meargă mai departe. 
  
A doua formă de luptă este însăși susținerea vieții. Din momentul în care aude, vede și respiră, orice viu se angajează într-o adevărată cursă de supraviețuire. 
  
Cum a văzut lumina zilei și auzit zgomotul timpului, viul se trezește că îi este foame, că îi este frig, că îl doare ceva, că ar vrea ceva, că îi trebuie ceva. Mama, atunci, fără a fi datoare îi dă tot ce are, tot ce îi trebuie spre a exista și supraviețui. 
  
Apoi, omul începe lupta cu natura și cu el însuși. Dacă a văzut că începe ploaia și e frig, bate vîntul, ninge, e viscol, sau îl arde trăsnetul, s- a refugiat în deschizăturile pământului, până când a inventat el altceva . Dacă a fost atacat de ceva, un animal, o pasăre, sau chiar un semen de al său, a căutat o metodă de apărare. Cel mai la îndemână i- a fost ce a găsit pe jos : o piatră, un băț. Când i se făcea foame, mânca ce găsea, o iarbă, un fruct, o rădăcină. Ce a schimbat formatul acestor percepții, nimeni nu știe. Ce se știe este că, la un momendat dat, se zice că a început să gândescă, să fie conștient de sine. Și această gândire l-a dus spre ideea că ar trebui să folosească altceva cu care să lupte, să se apere, nu doar un băț sau o piatră. Și gândirea lui l-a propulsat de la piatră, la săgeată, la sabie, la praful de pușcă, glonț,,, până la explozia și manipularea structurii inițiale a naturii. 
  
Când a văzut că laptele mamei, ierburile și semințele nu- i mai ajung, (curios atâtor animale le ajung și astăzi, de ce oare omului nu i-a mai ajuns?) s-a orientat să mănânce alt viu. 
  
Apoi, folosindu se de învențiile necesare luptei, a trecut la lupta cu tot ce îl înconjoară și îi este de folos. A luat o piatră și i -a dat una în cap unei păsări, cu un băț a reușit să prindă chiar și un pește și uite așa se naște dorința ca omul să înceapă lupta cu ,, viul,, Ba ,atunci când nu putea culege nimic s-a gândit să încerce a -și potoli poftele cu cei loviți de pietre, sau prinși de bețele aruncate spre întâmplări de alt semăn de al său. Din clipa aceea omul devine consumator de ,,viu,, Începe să devore nu doar propia geneză ci și creanga universală care îl ține atărnat într un sistem cosmic. 
  
De acum încolo, omul evoluează și se comportă ca și când spațiul în care era înclus ca existență, nu este al lui, nu îl interesează, nu îl satisface și vrea mereu altceva,,,inclusiv alt spațiu universal. 
  
Nu durează mult și începe să se lupte chiar cu el însuși, cu semenii lui. Și deodată, cel mai puternic, îl ucide cu o piatră pe cel mai slab, ori puțin mai ne atent într o situație dată.. Piatra și bățul devin iar insuficiente și atunci începe ,,gândirea,,și gândirea îl duce la o săgeată, săgeata îl duce la ,,gândirea, că valea sau dealul,apa sau ce lovise altul cu piatra sau prinsese cu bățul ar pute fi al lui, dacă se luptă și învinge. 
  
Se naște furatul,, mințitul, păcălitul, descurcatul, puternicul. 
  
Învingătorul începe să aibă idei și ideile lui îl duc spre concluzii teribile care vor influența definitiv istoria viului în acest spațiu universal. 
  
Și așa se inventează ,,războiul,, . Cea mai cumplită formă de luptă care implică mase mari de oameni, puși să se omoare unii pe alții, să se fure între ei, să se păcălească unii pe alții cu speranța că va fi mai bine pentru unii și mai rău pentru alții. 
  
Războiul este cea mai perfecționată formă a activității umane pe Terra. Pentru susținerea lui omul își alocă toate puterile, toate cunoștiințele și toată experiența sa evolutivă, doar doar o învinge. 
  
Ce să învingă, pe cine ? Om pe om ? Ciudat destin de umbră în cer senin ! 
  
Nici nu vă imaginații cât de mult se lucrează, se investește în această barbară formă de ucidere.Amintiți-vă: piatră, băț, arc cu săgeată, sabie, pușcă, tun,bombă, avion, elicoter, rachete,vapaore, submarine, fusiune nucleară, anularea mișcării, laser,, microbi, gaze toxice,,, 
  
La toate a lucrat capul omului, spre a se putea învinge pe sine. 
  
De ce, ca să supraviețuiască ? 
  
Mă cam îndoiesc, cum zicea un filozof. 
  
Să fi copiat el natura? Nu prea, natura a aranjat o proporție în toate. Oricine ucide doar din necesitate . Să fie asta o forma prin care natura, universul, stăpânesc această specie care începe să se detașeze de restul regnului. Să-și inventeze omul propia lui armă de autodistrugere? Nu este exclus. În univers nimic nu este independent, totul depinde de ceva, iar autodistrugerea este o formă universală de manifestare a energiei. Nimic nu e veșnic. Poate se va pierde o anumită formă de om și va fi reinventată alta? Dacă e să ne luăm după expresia aceea,, nimic nu se pierde, totul se tranformă,, Poate se transformă și actuala formă de om. 
  
Mai știi ? 
  
Ce bine ar fi . 
  
Instinctul propietății 
  
Singurul propietar a ce vedem, auzim și simțim, este natura, universul ! 
  
Cum i -a trecut omului prin cap că ce este al naturii, al universului trebuie să fie al lui, gândirea lui știe. 
  
Cert este că la un moment dat, se naște în capul lui ideea că ceva, trebuie și este numai al lui, al celui mai puternic, al celui mai descurcăreț și astfel apare o întreagă pleiadă de astfel de indivizi care se cred special aleși pentru a fi totul al lor și că doar ei au dreptul de a decide și a trăii cum le place. 
  
Încet încet le vin idei din care se naște măsura distanței. De aici ,până aici totul este al meu. Se naște astfel gardul, hotarul, vama, granița. La început trasate cu cinci pietre, apoi cu un șanț, câțiva pari de lemn, sârmă ghimpată, armate întregi puse să apere ce fiecare a reușit să cucerească . 
  
Se naște astfel ideea de propietate privată, ideea de curte :curtea unui puternic, curtea mai multor puternici, curtea celui mai puternic a unuia care îi bate pe toți., curtea statului. 
  
Și așa apare și progenitura propietății,,șeful,, . 
  
Șeful familiei, șeful de trib șeful de stat, rege, împărat. Acești ,,șefi,, preaiau o parte din prerogativele dumnezeești, unii chiar substituindu se Dumnezeului, sau pretinzând că sunt aleșii lui și trimiși special pe pământ. 
  
Interesant este că această propietate nu are o definiție care să îl explice pe cel ce și-o însușește. Sursa apariției ei o găsim tot în prima piatră, în primul băț aruncate înspre cineva. 
  
Propietatea este cea care duce specia umană spre împărțiri aleatorii, explicată de istorici prin diviziunea socială a muncii. Tu dacă aveai și eu nu aveam, trebuia să muncesc pentru tine, iar tu să-mi dai cât voiai și cât pofteai. 
  
Apare astfel omul bogat și omul sărac. O altă invenție terbilă a omului. Cum este posibil așa ceva din moment ce omul se naște egal ? 
  
Intervine, probabil, și aici lupta forțelor specifice existenței ? Că este ea o simplă existență umană sau universală se manifestă în funcție de specificul fiecăreia. 
  
Nici asta nu știm, și așteptăm un răspun, universal. 
  
Moneda, banii. 
  
Ca să rezolve într un fel problema apucăturilor omenești ce începeau să ducă la mari certuri și necazuri, cineva s-a gândit să inventeze schimbul. O idee lumească rezonabilă. Mai bine îți dau eu de bună voie ce am în plus și tu la fel, îmi dai la schimb, decât să ne furăm, să ne bătem și certa mereu din aceasă cauză. 
  
Corect! 
  
Se știe istoria monedei, a banilor. Ce nu se știa, sau ce nu s-a prevăzut, este că până și banii au devenit motiv de dispută cumplită între oameni, socoietăți, state națiuni. 
  
Dar efecutl cel mai cumplit al banilor a fost și rămâne că; dacă nu îi ai, poți muri de foame, pur și simplu. Nu ai unde locui, nu ai cu ce te îmbrăca, nu ai cum te educa. Și mai grav, obținerea banilor nu depinde , în totalitate, de tine ca individ. Intervin atâțea factori aleatorii încât, uneori, nu îi poți obține, chiar dacă ești pregătit, sănătos și vrei. Totodată ei au dat naștere unor speculații ale minții , ce au divizat și mai ne drept inițiala ,, Diviziunea socială a muncii,, 
  
Și aici intervine ,,piatra și bățul,, sub o formă inteligentă de descurcăreală umană și atunci omul a inventat cardul de credit. Invenție care complică și mai rău scopul banului și înclină totul iar înspre bățul și piatra originală. 
  
Un mijloc de stres, ar spune cineva, a cărui invenție a complicat și mai mult existența umană în loc să o simplifice. 
  
Iubirea. 
  
Cea mai adevărată și frumoasă definiție a iubirii a dato Einstein, sigur ! Iubirea este legea esențială a existenței, energia pură! 
  
Ea nu este specifică doar regnului animal. 
  
Analizăm doar forma sub care o interpretează omul. 
  
Iubirea o regăsim peste tot și în toate. În soarele ce răsare spre a măsura frumusețea apusului. În frunza ce crește spre a putea cade înroșită de fiorul melancoliei. În norul ce se adună spre a putea plânge cu picături de ploaie hrănindu-ne pământul . În apa ce curge de la izvor la vărsare înverzind malurile cu trecerea ei. În culoarea florilor ce știu că vor încânta aerul cu petalele lor desvelite în nuanțe . În steaua ce cade luminând cerul cu aprinderea ei știind că o duce din înălțimi spre căderi ancestrale. În zborul de pasăre răsfățându-se printre curenții de aer. În lumina ce aprinde ziua spre a vedea noi cât de frumoasă este viața pe Terra. 
  
Simbolul ei pe pământ este MAMA ! 
  
Nu doar mama de om, mama a tot ce se naște, crește și moare. Că-i frunza unui copac, sau zăpada de pe crestele unui munte, totul are o mamă! 
  
Omul a intrepretat în felul lui iubirea. 
  
Este posibil ca viteazul ce reușise, să-și fi dorit o anumită fată care să fie numai a lui. Doar el să o privească, doar el să o admire, doar el să o mângâie, să o atingă. Poate și o anumită fată a vrut la un moment dat doar un anume tip de bărbat. Unul care să fie în stare să o protejeze, să îi asigure traiul, să o ducă dincolo de culmile procreerii. Când a mai intervenit și alchimia dintre simțurile descătușate din coresetele firii,s-a născut IUBIREA! Sublimul în arta de a fi a tot ce poartă în el un gram de energie. 
  
Relativitatea acestui sentiment face parte din misterele ființei. 
  
Nimeni nu știe de ce s-a gândit natura să creeze această sintagmă biologică- bărbat- femeie. Nu numai referitor la om, ci la tot viul în general. Interesant este că, aceste distincții separă din start cele două creații prin aspect și funcții. 
  
Femeia pare a fi partea artistică a creației universale. Ea venind de undeva din grădinile naturii. Dintr-un loc unde proporțiile au ajuns la un consens de întrecere între formă, culoare și sens universal. Este sursa a tot ce vine și pleacă. Suportul ce asigură viul că încă va fi. 
  
Bărbatul apare ca simbol al puterii ce a reușit să depășească provocările timpului. Este cel ce asigură materia necesară continuării șanselor îmbinării proceselor în timp. Când a întâlnit pantru prima dată femeia, a știut că nu este singur în univers și că împreună pot străbate prin timp și prin spațiu spre a inventa omenirea. Prima lor întâlnire nu a fost doar ispită, ci mai degrabă ciognirea a două energii seducătoare ce au sfârșit prin a-și uni forțele spre a străbate împreună timpul creației 
  
De la început toți care au intrat într o relație și-au dorit ceva anume . Unii chiar nu știau ce, dar voiau ceva ce depășea înțelegerea lor inițială. Prima formă a ispitei i- a jubjugat întratât încât și- au dorit-o din nou, cu orice risc, cu orice consecințe. Încet încet au realizat că unul fără celălalt e greu, sau chiar nu se mai poate . Atunci au decis să rămână împreună până își consumă toată energia cu care i a înzestrat universul. Frumos au denumit-o dragoste, iubire, cea care îi înnălța pe cul mile simțirii nebănuite, sau îi cobora în străfundurile întunecate ale durerii . 
  
El a luat atunci floarea câmpului și a dăruit-o iubitei. Ea și-a îmbrăcat chipul într-un zâmbet și l-a trimis diafan înspre cel ce îi încântase toate simțurile. Se întâmplase minune de a fi ce univerul le -a promis că vor întâlni dacă vor străbate învingători cerul vieții. De acum omul avea un fundament, un punct de pornire unde va ajunge mereu spre a pleca mai departe. 
  
Dar nu toți și nu întotdeauna s-au bucurat de rozul zenitului. 
  
Uneori, au constatat că nu era chiar așa cum și-au dorit și închipui. Cei mai mulți acceptă situația și o încadrează într-o anume formă de iubire. Alții , mai porniți în impulsuri, renunță și caută altceva, poate mai bun, poate mai altfel. Puțini au fost și sunt cei care fizic, mental și în alchimia organismele lor simt cu adevărat că, unul fără altul, nu se poate, nu pot respira, nu își au rostul și nu-și găsesc drumul. Ei au intrat în povești și legende cu care omenirea și a tratat speranțele de mai bine. Mulți se tem de consecințele neiubirii și se mulțumesc cu ce au primit.Alții o fac pentru că fizic, sexual, le este bine, că au asigurate condițiile de viață, o casă, un cal, o mașină, plimbări, prieteni, neamuri. 
  
Dar care este de fapt alchimia unei iubiri,,, pe ce se bazează ca fundament? 
  
Pe factori fiziologici în care senzorii influențează simțurile determinând procesul necesității? Pe teama de singurătatea răvășită mereu de ideea că în doi, totul este mai ușor? Pe substraturile materiale sau spirituale. Sau pur și simplu pe o lege , nedescoperită încă, din structura universală ? 
  
Omul se naște iubire pură! 
  
Priviți un copil zâmbind în primele lui clipe ale vieții. Iubirea aceea primordială dăinuie în basme, povești și legende, sfidând uneori realitatea imediată. Venită o dată cu primul impus , iubirea a trecut prin multiple etape, oprindu-se uneori într-o formă rfinată de egoism ce substituie diversitatea specifică naturii. 
  
Paradoxul vine din structura dovezilor care arată că omul a interpretat iubirea cum i a convenit. Mereu și -a dorit mai mute iubiri. Chiar dacă se rezuma la o simplă privire, la o dorință ne exprimată, sau la un simplu vis într-o seară de toamnă. Tot vrea, mereu vrea ! Lupta aceasta cu sine a dus la închiderea ispitelor înt-un cavou al sufletului și al minții lui lunecoase. 
  
Singura care l-a mai potolit a fost inventarea unei celule a societății, familia. Un fel de minciună a sexelor, pentru că omul, bărbat, sau femeie, tot visează, tot privește spre alceva, tot are dorinți imposibile, viziuni cu băieți și fete alergând despletiți prin câmpiile dragostei. 
  
Iubirea însă rămâne acolo unde îi este locul. În zâmbetul copilului ce își privește mama care i a dăruit viață, în imaginația visătorilor de sublim ancestral, în cei ce sunt înzestrați cu darul legendei, al poveștilor cu care ne hrănim așteptările în serile vieții. Cei ce au norocul să o întâlnească în forma ei pură, sunt cu adevărat fericiții posesori ai energiei ce străbate universul în evoluția lui spre eternitate. 
  
De anghel zamfir dan, azed 
  
Referinţă Bibliografică:
invenții lingvistice / Anghel Zamfir Dan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2102, Anul VI, 02 octombrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Anghel Zamfir Dan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Anghel Zamfir Dan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!