Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 2074 din 04 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

CUM AM RETEZAT STUPUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Un tablou psihedelic. Ploua pieziş, derutant, în rafale. Amestec nebun de fulgere şi trăznete. Furtuna înstăpânise firea, mutând năvalnic orice. Muşcase flămândă florile din rond. Frânsese copacii ca-ntr-un sfârşit de lume. Şi-n apogeu, sfârtecase în zeci de aşchii venerabilul nostru cireş japonez, făcând să-i sară inima de lemn cald şi roşu în smoala nopţii.  
 
Treptat, tornada s-a dus lehămetită. Şi-o mocănească înverşunată, ascuţită, ca de gheaţă i-a luat locul, că-n sufletu-mi nepăsător până atunci s-au strecurat simţiri de slabe copilandre, de muieret isteric, de babe psihopate!  
 
Bărbatul orgolios din mine s-a răsculat, aducându-şi aminte de-o harnică sorginte de pădurean, în stare să se bată cu Cerul, cu Pământul… Mi-am luat, deci, seama, am pus punct lamentărilor, luptându-mă să n-o iau razna.  
 
O impresie mă deturnează totuşi. De când plouă, timpul să nu mai curgă oare? Aceleaşi fapte, aceleaşi sunete îmi veştejesc simţirea.  
 
Spre pildă, şi azi m-am trezit în zori cu urletele lui Mugur, ca de obicei. După strânsul trântit al fotoliului-pat care bagă-n sperieţi pe toţi, dar mai ales pe mine, că-s doar c-un etaj mai sus, a-nceput iritat la culme colocviul cu maică-sa octogenară, aproape surdă:  
 
-Ascultă-ncoa’! Ţi-am spus să nu nu te iei cu Ana Gheorghe, ai?! C-atunci la Polivalentă ţi-a pus gând rău! Se compară Ana Gheorghe cu Lăzăreasca?! Lăzăreasca e frumoasă şi parfumată, e deşteaptă, e doctoriţă, nu?! Ana Gheorghe nu ştie istorie! Şi nici anatomie, află! E doapă şi analfabetă! Şi să nu omiţi, Băjenaru e crai ceresc, Bănulescu-al tău era doar crai lumesc, mai slab. Uite, mi-a căzut la cărţi un popă de roşu!  
 
-Asta-nseamnă că ne calcă un bărbat blond şi cu ochii verzi!! Să nu-i deschizi! Să nu-l primeşti! îşi piţigăie restricţiile mamă-sa. Ăştia spelbi aduc jivine ascunse, căpuşe-aduc…  
 
Dar Mugur n-o ascultă. Cu glas cutremurător continuă tirada:  
 
-Şi securiştii! Securiştii ăştia din bloc! Se ţin de mine. Îmi prind urma când mă duc la Anticariatul de la Universitate, la second-hand, chiar şi la XXL!  
 
-Ce zici? Nu minţi? îl întrerupe în răstimpuri mamă-sa.  
 
-Aşa e! Cum îţi spune gura mea! Da, da! Dacă nu ne mutăm de-aici la Fundeni, or să mă lege şi-or să m-arunce la Bălăceanca! Să ştii! Dar înainte mă dau la televizor!  
 
-Nu, nu, nu! răcneşte din toţi bojocii hoaşca. N-or s-o facă, m-auzi?  
 
-De ce, mă rog? întinde coarda şi Mugur.  
 
-Că nu eşti telegenic! În plus, eşti diabetic! Mănânci ca porcu’ toată ziua la parizer cu şuncă de la Non-Stop şi pâine de la Cuptorul de Aur.  
 
-Taci că-ţi rup botul ştirb de căţea!  
 
Atinsă la estetică, madama cade într-o tăcere aducătoare de somn, pesemne.  
 
-Ba sunt şi fotogenic, şi telegenic la 40 de ani! Îţi dai tu seama?! Mai bine mă lua unchiu’ în America! Şi garsoniera din Maior Coravu? Ce faci cu ea?! Au pus labele pe casele noastre Martorii lui Iehova! Halal mamă, să dea averea fariseilor ca să-i vâre pe vecie fiu-n balamuc! Ţi-am spus că o să ne mănânce crocodilii ăştia! Colonelu’ şi Maioru’ sunt cei mai periculoşi…  
 
Apoi monologul se-neacă în cascada apei de la baie, eliberată cu furie de nebun, urmând să fie reluat cu mici variaţii privind pomenirea lui Napoleon ori a lui Petru cel Mare printre rânduri. Şi asta de cel puţin douăzeci de ori până în momentul când am reuşit să aţipesc din nou…  
 
Acalmia e scurtată, căci bătrâna se dezmorţeşte plimbându-se pe holuri în papuci cu platforme de lemn, iscând infern pentru orice urechi, dar nu şi pentru ale sale, păgubite zdravăn de auz.  
 
Mă extrag rapid din rememorarea episodului Paranoia şi-n modul cel mai firesc posibil alunec în altul. Între vecinii de la patru şi Masarii de la doi mă simt ca brânza dintr-un sandvici. Chiar aşa! Şi ce mare brânză sunt eu?!  
 
Până să-nceapă ploaia asta interminabilă, coboram din pat la ora când organismul pretindea să-i pregătesc turceasca revigorantă ca să plec la treabă. Când eram aproape gata să pun caimacul în ceşcuţă, timpanele-mi deraiau agresate de runda tropăiturilor copiilor de sus.  
 
Şi-acum, de când s-au rupt baierele cerului, la fel! Iar eu sunt pe veci metamorfozat în ţap ispăşitor al păcatelor predecesorilor…  
 
Învăţ de trei ani să m-adaptez la disconfortul dăruit de mai tinerii colocatari.  
 
Când îmi încrucişez drumul cu cei patru de sus, mă uimesc! Genitorii salută-ncet, aruncă priviri umile, prelingându-se pe lângă mine. Eu nu le reproşez nimic, dar ei, cu musca pe căciulă, se tem de ochii mei. Şi-n plină zi, a mică, Muşeţica, îmi zice Bună seara! iar frate-său Andu-mi rânjeşte larg, uitând strigătele de Tarzan emise-n casă. Doar Zina, baby-sitter cu cap de cal, îmi strecoară un zâmbet subversiv din spatele familiei, şoptindu-mi Ghinion!  
 
Uit că-mi sunt dragi copiii când mă aflu prin preajma ăstora. Şi-o greaţă infinită mă podideşte la gândul că picii hiperkinetici sunt făcăturile a două slăbături inconştiente, verzi la chip, aeriene, plictisite de timp liber, părinţi incapabili de ceva în faţa odraslelor.  
 
Scap cum scap din mreaja sandviciului. Şi, uitând că sunt bărbat, m-apucă un ocean de milă pentru mine la gândul că ploaia cea lungă s-ar putea să crească şirul progeniturilor ăstora…  
 
Ferestrele din apartament mi-oferă doar scena anodin-a ploii. Lăuntrul domestic devine apăsător. Au migrat spre alte destinaţii rutina muncii, chef de citit, de muzică şi de mâncare. Parcă m-am ascetizat. Stop! Un singur îndemn: să ies!  
 
O fac! Dau nas în nas cu Mirela, concubina de la trei în jalnică postură, neteafără pe de-a-ntregul şi plângând amarnic. Ce s-o fi-ntâmplat?!  
 
Ţiitorul, mecanicul de bord pe-avion de cursă lungă, ignorase interdicţiile aruncate în ultimul timp de autorităţi pe toate frecvenţele. Sătul şi bănuind o cacealma, hotărâse plecarea, târând-o şi pe Mirela în aventură. Ieşit înaintea ei din bloc, se topise în sfârâieli acide sub picurii de ploaie, fulgerător depus în resturi grosolane, unsuroase, scurse pe trepte, ca să hrănească mai apoi pământul roşiatic din laturile aleii. Bolboroseala ex-divei de mahala despre duhoarea exhalată îmi evocă pe loc deşeurile menajere-n putrefacţie lăsate de el pe hol, în faţa uşii, cu zilele…  
 
Ei, Mirelei, ploaia îi plesnise doar stânga feţei, săpând trei şanţuri pân-la os, asanate de sânge, ochiul albastru prelingându-i-se acum absurd într-o tuşă de Picasso.  
 
Buimăcit de întâlnire, dau de Riri urcând în gâfâieli puturoase treptele. Fusese martor la tragedie. Aproape să mă răstoarne ca pe-o gâză nimicnică, fuge s-o consoleze pe Mirela. Mi-aruncă un Salut!, că-i politicos, apoi scuipatul de rigoare, neavând în cap ce-ar fi putut să spună.  
 
Îi zicem Riri-n bloc, deşi nu-i numele său, doar iniţialele îmblânzite de pronunţie, dar lipsite de vreo legătură cu huiduma nespălată, veşnic nerasă, cu priviri urduroase.  
 
O sună pe Mirela îndelung la uşă. Îndurerata nu-i răspunde. Mofluz, dă să coboare. Dar alunecă păşind prin balta lăsată pe-o treaptă chiar de motanul său, blamatul sac de purici al blocului. Îşi continuă drumul înjurând.  
 
Netolerat în casă de consoarta lui Riri, Tomiţă-coadă-scurtă sălăşluieşte la subsol de unde, la nevoie, se strecoară în lume, marcând ruşinos căile, împodobind colţurile cu resturile digestiei sale pisiceşti, precare.  
 
Pătrunşi de-o milă mimată, prietenii lui Riri – Mirela şi mecanicul – îl încurajaseră pe cotoi la sigure ascensiuni oferindu-i pe o tablà hrană şi apă, ademenitoare şi pentru insecte, izvor sigur de izuri şi bacterii…  
 
Mă opresc. Mă reculeg o clipă, dedicată mecanicului Michael. De multe rele ale sale mi-amintesc. Sunt cu toptanul!  
 
De pildă, episodul când Viola Baltă, o nonagenară de la acelaşi etaj, cu ceva simţuri acasă, încercase izgonirea pisoiului scârbavnic. Biata! Folosise doar vorba. Atât! Dar ce păţise! Mecanicul ieşise disperat şi-o ameninţase ca la drumul mare c-o bate, acoperind-o şi cu scuipat de tutungiu din cap până-n picioare.  
 
Vacarmul se-ncheiase datorită unui fost vecin, aflat în vizită la Viola, care-l somase pe bădăran la ordine, clamând un S.O.S. baritonal la 112.  
 
Clipele de nefericit remember au trecut. Mă-ncumet să cobor un etaj, dar sunt stopat chiar de paşnica Viola c-o nevinovată voce întrebând cine sunt. Eu ori geamănul meu din Cotroceni? Mă-ntorc condescendent, dar n-apuc să-i precizez – a câta oară?! – că nicicând n-am posedat aşa ceva. Ea îmi avansează o precizare nedorită: L-aştept pe Stanislav să vină! E dus pe la părinţi.  
 
N-am replică. Bietu-i consort de 95 de ani murise recent sufocat în braţele mele, eu încercând inutil să-i extrag din gât o bucată de măr ascuns de soţie pentru mai târziu…  
 
O exonerez de orice vină, lansez un neperceput Sărut mâna! sprintând în jos, spre doi.  
 
Fără nici o legătură, gându-mi zboară într-o clipă la nucul din spatele blocului, pe care-l văd prin fereastra bucătăriei mele.  
 
De când cu ploaia, străluceşte fericit. Frunze lăţite, fructe rotunjite bine par să dănţuiască sub apele ce cad! Curios, îmi zic, dar aud în clar, după câte-o rafală, un mieunat pierdut… Tresalt reamintindu-mi că, înainte de plointea cea nesuferită, grădina colcăia de pisici ca la porţile Romei, care mai de care mai frumoase, mai jucăuşe mai curioase, mai… Înspăimântate de-atâta umezeală, mâţele au dispărut! Ce zice nucul când se clătină în bătaia ploii?! Mă trec fiori! Se hrăneşte dragul meu pom cu ce-a rămas din ele?!  
 
Ciudat cum ploaia asta dizolvă carnea, nu şi vegetalul! Nu vezi ce i s-a-ntâmplat mecanicului?! mă-ntreb retoric.  
 
Scutur din cap să-mi cadă gândurile, s-alunece de-a dura pe scări, să ias-afară, să le topească apa. Dar am parte de-o diversiune, fum gros umplând pe dată lăcaşul treptelor.  
 
Deschis, apartamentul Masariilor dă frâu liber înspre hol scurgerilor de duhori pestilenţiale. Cei doi paranoici, mamă şi fiu, nu crapă ferestrele, nu! Bătute în cuie, au sticla geamurilor umbrită de jegul interior şi praful dinafară, devenite cruste solide. Supravieţuirea o datorează gurilor de aerisire din dependinţe.  
 
Uşi scârţâie. Feţe schimonosite aruncă priviri pline de spaimă în hol. Doar eu, sigur pe mine, i-anunţ cu aroganţa păţitului:  
 
-Calmi! Staţi calmi! Mugur face vrăji!  
 
Fiindcă mă consideră, doar sunt un Dumneavoastră pentru toţi, vecinii îmi dau crezare, dar nu părăsesc pragurile. Vor şi ei să ştie, s-audă! Holul răsună de incantaţii guturale şi un miros aspru de plastic topit se infiltrează pretutindeni.  
 
Martorii la episodul generator de fum rezistă încă pe metereze, cei sensibili tuşind întruna. Şi-n liniştea înăbuşită se face auzit glasul piţigăiat al mamei lui Mugur. Îi cere cutia de chibrituri. Îl ceartă c-a furat-o de sub perna ei. Odrasla cu minţi rătăcite se jură că nu a făcut aşa. Şi simţindu-se eliberat – de ce, nu se ştie – dă drumul la un Floricele pe câââmpiii,/ Hai, să le-adunăăăm, copii!  
 
Vocea-i matură umple de straniu chemarea ludică şi-oripilează auditoriul. Toţi sunt salvaţi când uşa Masariilor este trântită, semn că Mugur coboară. Speră că ploaia o fi stat?! Ceilalţi reintră în apartamente. Numai eu mi-aprind ostentativ o ţigară şi mă fac niznai când bolnava creatură trece din nou în sus pe lângă mine, semn că diluviul nu s-a oprit.  
 
N-am vreme să recad în alte cugetări, că un nou val de furie zguduie casa Masariilor. Scaune trântite, peturi golite de aer şi pocnite răzbunător preced evocări geopolitice, elogiul puterii militare israeliene, a lui Obama şi a dispozitivului anti-rachetă de la Deveselu…  
 
Sunetele ploii gâlgâie sacadat pe acoperişul terasei, impunându-mi un ritm şi mai alert gândirii şi trăirilor.  
 
Cu ţigara-n colţul gurii mai cobor câteva trepte. Dinspre Popovicii de la unu, se-aude ceva… Da, şi-a scos Valerian violoncelul pe balcon. Spaţiul e-nchis, nu-i ajunge ploaia! Dar muzicii nu-i poţi pune oprelişti, nu?!  
 
Ce frumos a cântat dintotdeauna omul ăsta! Interpret strălucit! Ce i-o fi venit să revină din Malta? Acum un Anton Webern îi răsună divin de sub arcuş! E-n ritmul ploii ăsteia nebune!  
 
Ne vedem rar. Lucrează mult. Se specializează şi în flaut, şi-n trombon. Aşa l-a sfătuit un redactor muzical cu relaţii în domeniu, să fie disponibil dacă se eliberează vreun loc în Orchestra Radio. De la Televiziune şi-a luat adio de când instituţia e-n insolvenţă! Oricum şi el are peste 55 de ani, aşa că…  
 
Simt o strângere de inimă. Mă gândesc că Valerian şi Lemina, oameni de artă, n-au ce căuta în ogeacul nostru unde predomină abrutizaţii.  
 
Într-un mediu propice de locuit, Lemina ar fi-nflorit pe-altă coordonată spirituală. Aşa, în socialul general şi-n cel de habitaclu, se găseşte izolată, chiar însingurată printre rateurile umanoide.  
 
Bunăoară, înainte de a-ncepe ploaia asta, întâlnindu-ne în parcare, mă rugase a-i da o mână de-ajutor să-şi ducă nişte materiale – pânză, polistiren, vopseluri, nisip – sus la patru. Avea de terminat o ultimă lucrare pentru o nouă expoziţie numită Însingurare.  
 
Dup-aceea, la o cafea şi-un Schweppes, răsfoiserăm un portofoliu de schiţe, în care loc central, şi prin idee, şi prin conceptul realizării, îl avea lucrarea ce dădea numele expoziţiei.  
 
Acum mă gândesc: ce premoniţie o activase pe fata asta?!  
 
Colajul reprezentativ în alb-negru îţi supunea privirii o siluetă umană între patru pereţi. Din ochi îi porneau raze reflectându-se prin linii frânte în tavan, paviment, în zidurile laterale…  
 
Îmi zâmbise timid şi afirmativ când menţionasem că-mi plăcea cum abordase tema neadaptatului de azi, incapabil să relaţioneze în sensul prăfuit al cuvântului…  
 
Mă-ntreb dacă nu ea o fi atras nenorocirea închiderii noastre în spatele uşilor ferecate de ploaie?!  
 
Înfierbântat de idee, cobor scările, să mă mişc, să mai văd pe vreunul de-ai noştri şi de ce nu, să constat evoluţia vremii.  
 
La cale jumătate de parter dau de vecina Ochiuşiurechea de la unu. Poartă supranumele ăsta, despre care, se pare, ştie cu ceva încântare. Îşi arogă disponibilităţi native putând să divagheze asupra celor văzute de la balconul său care dă-n aleea de la intrarea în bloc.  
 
-A! Sunt încrezătoare c-aţi dat o mână de ajutor, nu?! Biata doctoriţă! mi se-adresă.  
 
-??? doar mă zgâiesc aidoma unui copil handicapat.  
 
Neştiind la ce se referă, m-opresc ca vaca indiană în drum, c-o treaptă mai sus de vorbăreaţă şi-aştept dezvăluirea.  
 
-Specialista în medicină naturistă, Ilona, a inundat-o iar pe Sana Morar de la parter.  
 
-??? n-am ce replica eu.  
 
-Da, da! De j’de ori s-a-ntâmplat! Varsă pe conducta băii resturile fierturilor de plante cu care-şi tratează pacienţii, ierburile se bulucesc să scape şi… Că io i-aş recomanda instalatoru’ meu, da’n-are tot omu’ buzunar pentru el…  
 
Nu-şi duce vorbăria la capăt, întreruptă de replica deloc ortodoxă a doftoroaiei, cum îi zic unii clandestin, ieşite în prag:  
 
-Fire-aţi voi să fiţi de megieşi! Mă forfecaţi ca la mahala, da’ veniţi la mine după leacuri şi-acupunctură! Şi pe daiboj! Atunci e bine?!  
 
Şi întorcându-se către mine, îmi trage un zâmbet larg, după care, o tuse mimată, pe care mi-o traduc I-am zis-o! Mă-nclin către fiecare dintre ele şi mai cobor ceva trepte.  
 
Mustăcesc oarecum conspirativ, deloc încântat de interumanul de la noi. Când să ridic ochii spre Cerul camuflat de bloc implorând iertare pentru toţi cei păcătoşi, o văd în uşa apartamentului de lângă ultima treaptă pe Doamna Toma, logopeda.  
 
Într-o ţinută elegantă de casă, cu peruca gigea pieptănată, îşi roteşte a surpriză frumoşii ochi de cafea, chiar şi la vârsta asta seniorală. Mă abordează:  
 
-Ooo, de când nu te-am mai văzut! Să-mi dai numărul de mobil, că la fix nu răspunzi! Am atâtea să-ţi povestesc! mă anunţă ea ca de obicei, stropindu-mă abundent cu salivă pe faţă că-şi uitase proteza în pahar.  
 
Îi promit c-o voi suna eu… Mă priveşte c-o fixitate nefirească şi zâmbitoare.  
 
În sine îmi fac mea culpa că-s nerecunoscător, doar ea m-a salvat de buza de iepure din copilărie! Operaţia şi şedinţele de logopedie au făcut minuni, chiar de-a fost nevoie să port de foarte tânăr mustaţă… Dar îmi displace să mă tot chestioneze de ce am divorţat, de ce n-am făcut copii, că ăsta-i rostul omului… Alta care le ştie pe toate!  
 
Când mă despart de Doamna Toma, constat că discuţia noastră a fost asimilată c-un interes bolnav de Anda Pantelie, vecina de vis-a-vis a logopedei. E mai mare decât mine şi mă tutuieşte aproape umilitor. N-o agreez şi simte. Văduveşte de mult timp. Şi-a uitat vârsta. Când ne vedem, rar, se holbează cu plăcere la mine, parcă m-ar invita să-i fac ceva curte. Şi-şi forţează buzele a zâmbet ea, care e veşnic acră precum o murătură.  
 
O salut şi-mi întorc privirea către scările pe care coboară desculţ bătrânul Pelin în zilnica lui plimbare de la etaj până la parter şi înapoi. Îl omenesc politicos cu Vă salut! Nu m-aude, nu mă supăr. Deşi nu avem decât un bec anemic pe palier, zăresc şi simt cum trage după el un fir galben şi iute de urină… Îl plâng şi nu prea! E aproape surd, dar îi cântă radioul non-stop. Şi e prieten grozv cu Timişoreana.  
 
Eu voi ajunge la vârsta lui? Mai e viaţă dincolo de ploaia asta?!  
 
Noroc am cu Riri ca să ies din altă meandră filosofală. Urcă-n goană dispre boxe cu nişte scule, părând să fi uitat de sfârşitul mecanicului:  
 
-Mă duc la doctoriţă. M-a sunat. Tre’ să ne ajutăm între noi că, de, suntem vecini! Şi pe-o vreme ca asta, trece timpul mai repede, mai ales că se lasă şi c-o băută! Are doamna o socată, şampanie nu altceva, c-a pus la fermentat cu florile şi nişte grâu. Poate ne onoraţi şi Dumneavoastră. M-aş bucura, că doctora se-mbată repede şi se culcă, iar mie-mi place băutura vorbită! Veniţi? Vă rog, veniţi!  
 
N-apuc să-l refuz că Ochiuşiurechea răsare dintr-o parte, îmbiindu-mă călduros:  
 
-Ei, haide, onoraţi-ne! Ce naiba?!  
 
Şi tare către Riri ajuns la uşa cu pricina:  
 
-Cam peste-o juma de oră e bine? O aduc şi pe fiică-mea Dora. O s-o facem lată!  
 
-Cum? Pe cine să bată? Pe Ilona? Nu, nu se poate! Nu-i de vină ea că instalaţiile sanitare ne lasă! ne surprinde Sana Morar, ieşită după lămuriri.  
 
-Stai, dragă, liniştită! Puneam de-o băută doar! Domnul, Riri şi doctora nu-s cu nasul pe sus ca fiu-tău ori băiatul Doamnei Pantelie, s-o ştii! Vorbesc şi cu străinii! Şi cu părinţii chiar! le pontuieşte ea pe Anda şi pe Sana, pe care nu le iartă că dau în brânci muncind pentru odrasle, aşezate deja la casele lor, iar ei nici c-un telefon nu le încurcă.  
 
-Nu-ţi şade bine să vorbeşti aşa! îi replică apostrofata. Ce n-ai da tu să fi scăpat de piatra din casă?!  
 
-Chiar îi este bine aşa! Dora mea are un prieten pentr-o vacanţă, una, alta, nu spală ciorapii nimănui, e independentă, servici are, cont în bancă are, maşina are, casă…  
 
Folosindu-mă de variaţiile pe o temă dată, mă retrag mârlăneşte fără salut.  
 
Sâsâi şerpeşte în demersul meu cântând în minte Aşa e viaţa,/ Are şi uşor şi greu,/ Aşa e viaţa! hotărât să-mi car sus ultimele sticle cu apă minerală de la boxă. Dar, după inutile cercetări prin buzunare, constat că n-am cheile cu mine. Voi urca să le iau.  
 
Ca prin minune, scap de Vlad-al-Morsei mişunând pe scări după tevatura cu ţeava Ilonei. Mustaţa părintelui său l-a căptuşit cu porecla.  
 
Mulţumesc Domnului că m-a ratat, altfel mi-ar fi dezvoltat show-ul cu Europenele, cu lecţia servită alor noştri de albaneji, care au jucat tenace având crampe la picioare de-atât alergat, fiindcă mai simt în ei apartenenţa la matcă şi pun naţia mai presus decât maţu’gol ş.a.m.d.  
 
În fine, reîntors în apartament, mi-amintesc ce zi e: 20 iulie!  
 
Gândul mi se sparge într-un trăznet secondat într-o clipă de perechea de-afară. Aprob cu glas puternic să m-aud. Da, e Sfântul Ilie! De-aia plouă în continuare… şi smulg din cuier o umbrelă veche, decolorată, întrucâtva confuz că n-o recunosc parte din accesoriile mele. Oare visez?! De unde-a răsărit?! Mânerul ei se lipeşte cald de podul palmei şi mă curentează printr-o strălucire verzuie…  
 
Ies pe hol. Cobor treptele într-o stare halucinantă generată şi de zumzetul gros de albine care pare să fi-nlocuit sunetele menajere, vocile din apartamente. Glasul lui Mugur, stridenţa papucilor maică-sii, ţipetele celor mici de deasupra, tăcerea Laminei, violoncelul lui Valerian, trăncăneala absurdă a spioanei de la unu, văietatul interminabil al vecinei logopede… fâşâitul-mieunat al nucului… toate sunt un bâzâit chinuitor care urcă, urcă, urcă pe frecvenţă până-mi sparge timpanul! Un mănunchi de scântei îmi eplodează pe retină şi-mi dă foc tălpilor.  
 
Toate, absolut toate mi se-nfundă în creier. Sinapsele-mi sunt ghem. Etajele pier devorate de nerăbdarea mea!  
 
E ora când exasperaţii coboară mai toţi în holul încăpător de la intrarea în bloc să-şi aline îngrijorarea văzând că şi ceilalţi suferă, se tem…  
 
O voce se milogeşte pe lângă bătrânul Borea Pelin:  
 
-Nu se cade să ieşiţi, doar sunteţi desculţ!  
 
-Aţi auzit ce spun ăştia la radio?  
 
-Da, da, a crescut apa, e sfârşitul pământului…  
 
-Mărturisesc, nu mai ascult ştirile!  
 
-Nici eu, nici eu!  
 
-Dar de Michael ştiţi?  
 
-Ce-i cu el?!  
 
-S-a topit în ploaie!  
 
-Nici o pagubă!  
 
-Şi Mirela e desfigurată!  
 
-I s-a mai tăiat din nas!  
 
-Dom’le, ce tragedie!  
 
-După noi, potopul!  
 
-Acum iese răutatea din om la suprafaţă… ca uleiul!  
 
-Cu cât s-o mai vinde uleiul? De când n-am mai ieşit din casă… nu ştii niciodată ce fac ăştia cu preţurile!  
 
-De asta ne arde? Chiar nu vă pasă de mecanic?!  
 
-Ba da, fie-i mocirla uşoară…  
 
-Cine are să-mi dea o sticlă de apă curată, că la noi curge cafea ruginită?  
 
-Cum staţi cu proviziile?  
 
-Mi-e poftă de ceva legume proaspete, mănânc de-atâta vreme numai conserve!  
 
…Timpanele-mi sunt reinvadate de zgomotul de adineauri. E insuportabil. Îmi fac loc. Deschid uşa de la ieşirea din bloc. Cenuşiul mă izbeşte dureros în creştet. Tone de apă cad într-o perdea compactă. Desfac umbrela. M-avânt pe alee fără teamă că mă topesc precum mecanicul. Totuşi, înaintarea prin apa densă mă doare. Bolboroseala ei ca de gheaţă îmi taie gambele. Scrâşnesc din dinţi, hotărât să rezist. Mă cocoşez sub zumzetul neîntrerupt. Întorc peste umăr privirea şi văd chipurile celorlalţi, rămaşi în spatele uşii. Schimonosite, de nerecunoscut! Ar vrea să mă vadă dispărut în ploaie, lut şiroind?!  
 
Dar nu se-ntâmplă nimic! Sunt teafăr, nevătămat! Mai mult, pe măsură ce înaintez, în spatele meu ploaia se opreşte. Puhoiul rămâne intact doar în faţă. Grăbesc paşii… acelaşi efect! În urmă ploaia e biruită, ştearsă de trecerea umbrelei.  
 
Mă-ntorc spre-ai mei. Le impun cu privirea Ieşiţi! Cu mişcări sigure le imprim ritmul. O iau înainte. Roiul foştilor captivi mă urmează. Îndată se-ngroaşă rândurile cu alţi chemaţi să biruie ploaia.  
 
Dincolo de umbrela deschisă văd un car de foc şi barba Sfântului Ilie…  
 
Am retezat stupul!  
 
Referinţă Bibliografică:
CUM AM RETEZAT STUPUL / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2074, Anul VI, 04 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!