Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 2039 din 31 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

GERALDINE. DESLUŞIRI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Câtă vreme coţofenele deretecară, ca să lase ograda cum o găsiseră, măcar cu atât să-i mulţumească lui Nicole pentru ospitalitatea arătată, intrai în vorbă cu mama. Povestirăm de una alta şi, deodată, o luai prin surprindere:  
 
-Cu cine-ai avut alaltăieri convorbirea de taină, de ţi-ai schimbat gândurile vrând să revii acasă?  
 
-De unde-ai aflat de telefon?! tresări biata. Ca să vezi?! Nici cu fetele nu mi-e ruşine! Mă spionează! Bine le faci când le iei la refec! Şi eu, de bună credinţă, le apăr de rafalele cu care le răcoreşti uneori! Ca să vezi?! îşi prelungea falsa nedumerire, doar, doar să mai câştige timp... Ar fi spus şi n-ar fi spus...  
 
Dintotdeauna, dar mai ales, de când formam doar noi familia, ne respectam, fiind sincere una cu alta. Cu trecerea vremii, încercam amândouă precauţia ca stil de comunicare, însă. Aşa era şi-acum. Ce să-i faci, aşa trăiam de când cu temerea de orice sau, ca să-i amendez pe neştiutorii contemporni ai limbii române citându-i, de când cu fricile de tot felul...  
 
De astă dată, Nicole mi se-adresă brutal de sincer:  
 
-Ştii, l-au găsit pe Arthur!  
 
-Cuuum? mă săltai cu întrebarea de pe loc, vrând parcă să mă las purtată de nacela Speranza pe combustie de surpriză. Cine să mai fi sperat că trăia?! gunguream uimită ca un copil căruia nu-i vine a crede că Ileana Cosânzeana e colea după colţ, gata s-apară...  
 
-Da! De altfel, era găsit de mult, dar nu se găsise el pe sine! De-asta nu ţi-am zis, mi-o luă înainte ca să nu mă supăr că n-a spus, că presimţea ea ceva, că sucită, că-nvârtită...  
 
-Şi cine te-a ţinut la curent, dacă zici că ştiai de...  
 
-Un prieten! scurtă ea răspunsul, dând-o pe amintiri literare: Un prieten - ştiţi voi oare?- / e comoara cea mai mare! Un prieten, ia aminte,/ nu se cumpără, nici vinde! îngână s-atenueze efectul veştii asupra mea...  
 
Cu toate că abia puteam să-mi stăpânesc inima zbătându-se nebuneşte de ce aflasem, îi respectai pornirea de-a se rezema pe stihurile lui Grigore Vieru şi-ncepui să-i fredonez încetunel din Adrian Păunescu pe-o melodie proprie găsită ad-hoc:  
 
-Nimeni nu e singur pe pământ,/ Cineva în grija lui îl are,/ Nici cei singuri - singuri nu mai sunt/ Dacă are umbră fiecare! Totuşi?! Zi-mi de Arthur!  
 
Lansând îndemnul pe-un ton mai calm, îi captai încrederea că voi accepta fără izbucniri mărturisirea. Dar o amână. Începu un preambul remember:  
 
-Ca şi tine, şi eu l-am crezut pierdut. Durerea ne-a fost mare. N-am pomenit, dar am vise cu ziua în care l-am căutat bezmetece prin Cişmigiu...  
 
-N-am vorbit, dar am ţinut minte, punctai eu. Doar de ce-mi fusese atât de greu s-ascult povestea lui Seneca? îmi spusei în mine.  
 
-Am meditat mult pe tema despărţirii soţilor prin moartea unuia; am imaginat feluri de explicaţii... continuă. I-am regretat plecarea, chiar de-am ştiut că nu mai fusesem în mintea şi-n sufletul său cu mult înainte de a se pierde...Totuşi, despărţirea asta pentru mine nu era o simplissimă separare. Mersese altundeva unde, poate, aveam să ne-ntâlnim cândva...  
 
Alteori îmi ziceam că, în afara iubirii, viaţa se duce... Îmi părea nedrept să fi plătit doar el pentru că nu-i mai eram în inima... Şi pentru mine devenise atât de străin!  
 
În fine, duceam greul evidenţelor, căci femeia trebuie s-accepte soarta, ziceam, când primele semne ale bolii sale m-au scurtcircuitat... înţelegând că sentimentele pentru el nu dispăruseră, doar se tupilaseră în adâncuri... Iar pierderea sa în acea zi, căutările îndelungate şi fără nici o noimă... mi s-au incrustat dureros în toată fiinţa...  
 
Mă dădui vâlvoră, repetând că-i fusesem alături, un omniprezent reazem, că ne-am sprijinit reciproc.  
 
-Aşa-i, draga mea, aşa-i... Dar evenimentul ăla şi urmările te-au marcat...ţi-au modificat destinul, vezi tu?!  
 
-Ei! Nu-i chiar aşa! mă-mpotrivii, rebelă ca mereu.  
 
Apoi ea reveni la ideea prieteniei, reiterând ideea că prieten e omul ce-mparte cu tine greutăţile pe care le ai.  
 
-Alături mi-ai fost şi-ai rămas, şi prieten, şi copil obedient în limitele personalităţii... Dar şi Agripina, şi Lixandra, camaradele mele încă de la grădiniţă, n-au fost cu mine, cu noi?!  
 
Eram sensibilizată în extremis. Auzind numele permanent-prezentelor în preajma lui Nicole, oftai... Ori aşa crezui, când de facto, emisesem aproape un mârâit la gândul concesiilor făcute sâcâitoarelor în viaţa mea.  
 
Mă ruşinam în mine de gândul trăit, când mama veni cu precizarea:  
 
-De-aia nu le-ai suferit pe deplin! Prietenia lor te-au făcut geloasă.  
 
Nu mai ascultam vorbele mamei. Nicole avea dreptate, multă dreptate...  
 
De ce avea nevoie de o introducere la dezvăluirea ce-o aşteptam?! De ce?! mai cugetai nerăbdătoare  
 
...  
 
Când ridicai privirea, observai cum quinta se repartizase în cele două maşini şi aştepta silenţioasă semnul de plecare. Se-ntunecase, iar albul vehiculelor dădea lărgime curţii, făcând-o luminiş sub bolta depărtată, înţesată cu stele... Aveam chef de visare, nu de taclale...  
 
În fine, eram gata să pornim, când vecina cea grijulie se-arătă în poartă c-un săcăteu uriaş pe umăr.  
 
-V-adusei ceva de-ale gurii, în caz că-ntârziaţi... zise timid şi alintător.  
 
-Puşchea pe limbă-ţi! se asmuţi la ea Lili. Ce amânare?! Nici o zăbavă! De vrea Domnul, mergem întins! Doar hrănite suntem, odihnite, la fel! şi-o privi cu zvâc pe femeie. O văzuse cu darul şi-şi scosese capul pe fereastră. Ne ducem ca vântul şi ca gândul, n-ai tu grijă! Nu! Dar niscai fructe pus-ai, drăguţo? schimbă ea foaia însetată şi pofticioasă. Îi pomenise Nicole că la Mariuţa-n curte împărăţeşte un pom bătrân, dar tot rodnic, un păr boieresc.  
 
-Pusei, cum nu?! Să v-aline setea! Şi-naintă spre mine să pun merindea în port-bagaj. Pe urmă, deschise larg porţile ne ură Bun drum! şi zâmbi larg făcând trei cruci mari.  
 
-Dar, Nicole, rămâne de vatră?! Parc-aşa se spune, nu? Ai încredere? o chestionă Lixandra.  
 
-E prietena mamei, sării eu cu precizarea. Se ştiu de multă vreme. Erau tinere când s-au văzut întâi, adăugai cu gândul la Râvnita şi romanul proiectat care să se cheme Acasă.  
 
...  
 
După ce ieşiserăm în autostradă, reglai viteaza spre goană. Aşteptai reacţii adverse, dar, nimic. Distinsele deja intraseră în program. Povesteau despre una, despre alta, întreţinându-se în convorbiri pe mobil cu echipajul din spate, de parcă nu abia s-ar fi despărţit.  
 
Le-auzii sporovăind apoi despre Seneca. Până la Piteşti o puseseră la curent şi pe Nicole de importanta omului ăstuia în viaţa lor, încercând s-o lămurească de ce şi pentru ce erau aşa-ncântate de cunoştinţa cu insul.  
 
Ce nu observasem, dar aveam să aflu când făcurăm popas, ţinuseră unul dintre mobile deschis, aşa că să ştie şi Cantemiristele cine le făcuse onoarea să le intre în viaţă ş.a.m.d.  
 
Răcoarea nopţii le făcu bine în parcarea OMV-ului. Nu vrură nici pere, nici altceva să-ngurgiteze. Pupară, culmea, toate ţâţa ulciorului cu apă de munte, neomiţând aprecieri laudative şi gălăgioase.  
 
Restul drumului avusei linişte. Câteşitrele puicuţele moţăiau. Maşina din spate se ţinea de mine docilă. Din când în când, e drept, mai primeam avertizări prin faruri, ca şi când Lili m-ar fi somat să nu-mi prăpădesc a încărcătură preţioasă ce duceam la bord sau să mă trezească la realitatea drumului, prea liniştit spre norocul nostru. Precauţiile astea mă revigorau, uitând că şoferiţa era o gogeamite senioară!  
 
Oricum, avusei răgazul să rememorez pe scurt drama lui Arthur.  
 
Era tatăl meu. Îl crezusem imbatabil până la adolescenţă. Era grozav, puternic, cu spirit, ştia de toate, nu doar istorie, că de, chiar o preda! Era profesor de asta!  
 
Îl chemam pe nume dintr-o fandoseală de-a familiei noastre. De altfel, pe ambii părinţi.  
 
Gemea de o teribilă democraţie casa noastră! Eram toţi trei membri ai cetăţii, cu responsabilităţi asumate din mers, înfericiţi că reuşita ne încununa.  
 
Ca progenitură nu cunoscusem teama de bătaie ori pedeapsă, căci corecţia venea firesc, explicit şi cu răbdare, mai mereu terminată cu vreo poveste spusă de Arthur, ştiută ori inventată potrivit boacănei făcute.  
 
Şi eu tare mă străduiam să fiu absolvită de vină, pentru că nu-mi venea bine sobrietatea accentuată la care Nicole recurgea în momentele de criză educaţională, vorbind rar, concis, total impersonal, ca şi când nici nu mai eram partenera lor de castru, cum botezaseră ai mei familia trecută Solomon în acte.  
 
Se-adauga şi aparent întâmplătoarea lipsă prelungită a tatei de-acasă, care, dintr-o laşitate de ne-nţeles, venea tot mai târziu de la şcoală, neplăcându-i urmarea neascultării mele, răceala din casă.  
 
Aşadar, m-am autoformat să păstrez principii şi norme încă de mică, numai să am în Arthur şi Nicole, cum atât de mult îmi plăcea, doi fraţi, doi prieteni împărţind şi seriosul şi gluma de dragul armoniei!  
 
Pe Arthur l-am pierdut devreme. Deşi aveam 15 ani, n-am prea-nţeles ce l-a făcut să nu-i mai placă în castrul nostru.  
 
Într-o seară, venită de la şcoală, am găsit-o pe Nicole înlăcrimată. Ţinea în mână o banală foaie, de pe care am putut descifra Dragele mele... Atât. Şi n-am ştiut niciodată cum se scuzase la plecarea subită din viaţa noastră Arthur.  
 
Depăşiserăm năvala sa către o altă parte a vieţii, necunoscută, nebănuită. Ne fusese greu, dar... Deşi necăjite, demnitatea şi bunul simţ ne ghidaseră drumul şi modalitatea explicaţiilor datorate celor din jur. Ce nu putea-mpărţi cu mine, mama o făcuse cu splendorile sale, amice adevărate, mai surori decât orice soră, nu alta!  
 
...  
 
-Şi noi unde ne cazăm, Lili? întrebă într-o veselie naivă Karmel privind insistent către Nicole totuşi.  
 
-Cum unde? Ce, dacă eşti incognito la drum, ai uitat de hotel?! Îţi trebuie o ceată de hostess?! Ne ai pe noi în loc, pe mine şi pe mirandoline, cum am auzit că le zice Geraldine şi-n gând, şi tare prietenelor noastre. Vor interacţiona ele cu noi, ne vor spune unde, ce şi cum... şi-n limba maternă şi-n franceză - Nicole, şi-n nemţească - Lixandra, şi-n engleză - Agripina! Păi ce crezi?! o mai zgudui c-o-ntrebare Lili pusă şi ei personal, dar voit camuflată de rest, aşa din respect pentru Nicole.  
 
Trezindu-se din amorţeală drumului şi observând că echipajele fuseseră trase în faţa locuinţei sale, Agripina intră în ţinută de gazdă oferindu-şi seviciile:  
 
-La mine fetelor! La mine! Am o casă mare, prea largă, de când cu Traian... Două dormitoare, o hărăbaie de living, un dressing, bucătărie şi chiar o mansardă funcţională...  
 
-În care ţi-ai făcut Observatorul Astronomic Personal, explică Lixandra. Păi, să v-o spun! De-acolo priveşte pe terasa clădirii vecine unde-şi face exerciţii de întreţinere un... tânăr cam tot de vârsta noastră, cu care se şi vede în piaţetă ori în scuar, dar se fac că n-aude n-a vede... Şi slobozi un râs nebunatic, fericită c-avusese cui s-o pârască. De-i spunea doar lui Nicole, nu şi-ar fi avut hazul de acum.  
 
La dezvăluirea copilăroasă asistenţa mustăci numai. În linia glumiţei suportate, Agripina adăugi cu calm nedisimulat:  
 
-O să-l privim, de vreţi şi voi, mâine dimineaţă! I-a plăcut şi Lixandrei când l-a văzut întâi. Haideţi, nu mai staţi! le-ndemnă ea luându-le-o înante ca să desferece minunea.  
 
Le urmai cu săcăteul doldora din care-mi sustrăsesem pofticioasă două pere ce-abia-ncăpuseră în căuşurile spaţioase ale mâinilor mele, mirându-mă de inepţia celui care-i sugerase codul de la intrare: numai zerouri! Numai zerouri!  
 
...  
 
Mă-ntorsei la Arthur în drum spre studioul meu. Dispăruse din viaţa noastră. Parcă se mutase, fără nici o lămurire, fără vreo urmă de... În fine, nici nu divorţase. Emigrase, explicase mama curioşilor interesaţi, emigrase cu ocazia unei excursii în Etranjeria.  
 
Unii chiar se-ntrebaseră unde vine ţara, dar Nicole îi lăsase nedumiriţi. Să moară proşti! dacă nici atât nu ştiu: că étranger înseamnă-n franceză străin.  
 
Dar peste ceva timp, ne pomeniserăm la uşa casei cu o coniţă pe care nu scria decât Disperare, nu Dragoste, interesându-se dacă Arthur vine la noi când lipseşte de la ea?  
 
Rămasă interzisă, mama o lămurise că trecuse ceva timp de când nu-l mai văzuse, nici nu sunase, aşa că, n-aveau ce discuta... Dezamăgita plecase cam neîncrezăoare...  
 
Mai mult, peste nişe săptămâni, aceeaşi ne anunţase că Arthur are pierderi de memorie, scurte, dar le are şi că va trebui să-l interneze într-un azil specializat, dar că ea n-are bani, că nici el n-are, că una, că alta...  
 
Nicole nu-mi spusese cele auzite. Era decisă, am aflat pe urmă, să se ocupe de internarea şi îngrijirea lui... Doar avea Alzhaimer… Începuse să-nţeleagă pentru ce Arthur plecase de-acasă...  
 
Să fi fost cam un an de când tata ne lăsase de izbelişte. Era într-o zi de septembrie însorit dezminţind venirea toamnei, când ne pomeniserăm cu el acasă, vesel, ca şi când nimic nu se-ntâmplase. Stătuserăm la masă, apoi ne invitase la o plimbare duminicală în Cişmigiu.  
 
Îi făcuserăm jocul, mai mult mama. Eu, uşor ambalată de siguranţa cu care se purta, abia, abia m-abţineam să nu-l taxez. Banca pe care stăteam era ocrotită de un castan rămuros din care începuseră demult să pice ghiulele. Chiar ne-amuzaserăm când una ma pocnise drept în creştet. Ne amintirăm aşa cum strângeam castane toamna fie pentru şcoală, fie pentru casă. Mama le aşeza printre hainele depozitate ca să fugărească moliile. Apoi, Arthur se oferi să ne cumpere câte-o îngheţată.  
 
Ne lăsase pe bancă, puţin după ora 18. Crepusculul de seară venise şi plecase. Se-nnoptase bine, când constataserăm că n-avem pe cine să mai aşteptăm. Eram furioasă. Credeam că repeta figura de-altădată. Dar, după ce Nicole mă-ncunoştiinţase de pierderile de memorie, mă liniştisem întrucâtva. Colindaserăm grădina toată noaptea şi-a doua zi... Dar degeaba...  
 
Şi bravul nostru Arthur dispăruse a doua oară din viaţa noastră... ca s-apară, poate, surprinzător acum, pentru cine ştie câtă vreme şi-n ce fel?!  
 
Mă bucuram că trăieşte, dar nu voiam să-l văd! Părinte-nepărinte, mă trădase când aveam atâta nevoie de tată! Nu voiam să mai ştiu de ins!!! îmi ziceam total imatură…  
 
Cu gândurile acestea de trădare filială, dădui să urc în lift. Culmea! Umăr în umăr cu mine, Seneca intenţiona acelaşi lucru  
 
-Bine-ai venit! se bucură el că mă-ntorsesem. Am auzit că A.P.D.I. ţi-a trimis invitaţia, da?!  
 
-O, desigur! mă înmuiai eu zâmbind chiar, încercând să-mi drapez starea de bucurie că iar mi-apăruse în cale. Şi-ndrăznii să-l întreb dac-ar fi loc şi pentru graţii?  
 
-Se-nţelege! îmi răspunse la veselia mea. Se-nţelege! Altfel cum?!  
 
-Chiar de acum sunt cinci?!  
 
-Chiar! Adu-l şi pe Sterie! Iar de poţi, adu-l şi pe Arthur! Iartă-l şi adu-l! se grăbi să-ncheie adăugirile înainte să ne despărţim. Şi, pentru prima dată, se-opri o fracţiune de secundă şi punându-mi încurajator mâna pe umăr, îmi sărută fugar fruntea, depărtându-se rapid.  
 
Intrase în garsonieră ca şi când nici n-ar fi fost decât o părere… Asta-nsemna că gestul făcut îl surprinsese întâi pe sine, nu?!  
 
Cât mai rămăsese până să se lumineze, adormii împăcată de ideea că nu trebuie să-mi fie frică de viaţă, dacă nici de dragoste nu mă tem! Şi era ca o certitudine că mi-o doream!  
 
Referinţă Bibliografică:
GERALDINE. DESLUŞIRI / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2039, Anul VI, 31 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!