Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 2011 din 03 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

AUTODENUNŢUL sau CUM SE NASC SPERANŢELE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În ziua aceea rămăsesem acasă. O răceală mă copleşea cu fierbinţeli, îmi trimitea săgeţi de foc în retină, mă-nspăimânta cu sonurile-ndreptate în urechi.  
 
Ceaiuri, lămâi, buline, duşuri calde şi câte alea puseseră cumva cu botul pe labe simptomele.  
 
Aşezată în vârful patului, aveam computerul pe genunchi şi mă-ncumetam să definitivez eseul datorat Agenţiei de propulsare a debutanţilor întârziaţi, spre care uneori azvârleam cu insolenţă câte-o producţie literară. Aveam să fiu remunerată, ca mereu, prompt.  
 
Întotdeauna primeam o modică sumă poştal, iar pe recipisa cu A.R., acelaşi îndemn-sfat: «Errare humanum est, perseverare diabolicum!» Semna invariabil acelaşi Seneca, cine-să-fi-fost?!  
 
Ceva timp nu luasem în seamă mesajul. Când am realizat că banii primiţi o salvau pe falita de mine, m-am informat asupra invariabilului înscris: identitatea lui Seneca, intenţia limbajului în care apărea inscripţia, sensul...  
 
Ei, tocmai înţelesul nu l-am pătruns! Să greşeşti e omeneşte, dar să perseverezi în asta e groaznic, nu?! Şi cine insista? Cine chiar diabolic persevera?! El, trimiţându-mi bani pe nevoiaşele mele compuneri sau eu scriind, deci, apelând la el căci părea că intuia nevoia mea pecuniară, nu alta?!  
 
*  
 
-Alo, Geraldine la telefon! Cine-i acolo? chestionai cu glas cam răguşit persoana ce mă deranja.  
 
-Geraldine şi mai cum? striga-n urechea mea înfundată de răceală o voce nemanierată, nerăbdătoare ne..., ne... că nu-mi mai găseam vorbe s-o calific.  
 
-Prezintă-te dumneata primul, apoi mă identific eu, dacă e cazul, explicitai termenii politicii agreate de mine.  
 
-Agent de poliţie nr. 666, Secţia 13, loco, vă-ncunoştiinţez că sunteţi delegată ca persoană răspunzătoare pentru aici prezentele Lixandra... şi Agripina..., implicate într-o...  
 
Închisesem brutal. Îl gâtuisem! Nu mă interesa ce braşoave mai procesaseră prietenele mamei, că nu se mai astâmpărau. Mama se retrăsese la munte cuminţică, respectându-mi mie intimitatea, pe când ele, caprele bătrâne, îmi rămăseseră mie pe cap.  
 
Le plăcusem nişte etape de viaţă, dar, îmbătrânite, se purtau catasrofal, ce mai?! Doar dorul de mama, de drăguţa mea Nicole, mă făcea să le mai rabd, să mai dau curs apelurilor acestor şturlubatice octogenare...  
 
Şi dacă n-ar fi avut copii?! Dar posedau. Cinici, suflete-mpietrite, doar nişte humanoizi greşit proiectaţi ori poate bine potriviţi unor vremuri scârbavnice cum trăim?! Băieţii Lixandrei, doi la număr, precum şi cele trei fete ale Agripinei trăiau sub marota N-aude, n-avede, n-a greul pământului! Şi nu era normal că mamele s-aibă nădejde-n mine?! Era!  
 
*  
 
După intermezzo-ul telefonic, simţindu-mă ceva mai bine, dădui gata eseul şi-l expediai prin mail, norocul meu! Apoi scărpinându-mi podul mâinii stângi, chiar mă mânca zdravăn, îmi luai plină de speranţă în câştig o doză de bere alcohol free şi, desfăcând-o, mă aşezai la computer, dar acum cotrolând ştiri pe Facebook.  
 
Râsei cu poftă de postări prezidenţiale, ministeriale... Mă scârbii de cele emise analfabetic de pseudopoliticieni... Desconsiderai spiritul de turmă al grupurilor de tip Îl susţinem pe X/Y etc.  
 
Mai elaborai un ceuc de plante şi-n timp ce-l savuram mi-adusei aminte că cele două ştrengăriţe frecventau, mai nou, Ceainăria de la Miezul nopţii, găselniţa cosmopolită din Centrul Vechi la început de secol destinată insomniacilor de orice vârstă, deschisă între 7 p.m. şi 7 a.m., adevărat rai pentr-un anume eşantion de consumatori.  
 
Ce-ar fi căutat ele acolo, nu-mi era limpede, când una-şi bea paharul de vin roşu zilnic - Lixandra, iar pe-ailaltă o cheamă la pupat o bere neagră, seară de seară?! Dar...  
 
Înmuiată sufleteşte, le trimisei un zâmbet superior cu tentă pseudoiertătoare şi m-aruncai în braţele unicului bărbat frecventat în ultimii ani, Morfeu.  
 
*  
 
N-apucai s-aţipesc. Acum mesageria mobilului avea o scurgere de SMS-uri. Încă nu mă dumirisem de la cine sunt, că fixul le-ajunse din urmă cu apelurile pierdute, depăşindu-le.  
 
Etalat pe micuţul ecran, numele Sterie mi se păru c-astupă rubicond toată zona apelantului, aşa nu-l aveam la inimă pe acest Gargantua, uriaşul soţ mâncăcios, agasant, scârbavnic aparţinând Lixandrei.  
 
-Alo, Geluţo! îmi sparse urechile ‘mnealui. A mea e pe la voi?  
 
-Bună ziua! Aici e Geraldine. Locuiesc singură de ceva timp. Lixandra? Nu este la mine... şi să nu-mi spui Geluţa, turmentatule de cap, că nu-ţi mai răspund altădată! Ai priceput?!  
 
-Da’ ce-i după tine? O sun pe Nicole. O să răspunză ea! îmi făcu el în ciudă, omiţând faptul că iubita mea furnică, mama, se retrăsese la Râvnita, agreata ei reşedinţă din primăvară şi până toamna târziu, deşi era la curent cu tot ce se-ntâmpla în cercul celor camaradelor.  
 
-Ei, ei, omule! Te-ai bolunzit?  
 
Luat semidur, grecoteiul părăsi jocul burlesc şi se repezi iar interogativ:  
 
-E bine că nu-i acolo. Te-ntreb iar. Oare e adevărat c-Agripina îl ţinea-nchis pe Traian? Că i l-au găsit mort în dulap?  
 
Mă las prinsă în nada lui şi-i urlu-n receptor:  
 
-Acolo, acolo! Doar avea Alzheimer! Dar nu-l zăvorâse Agripina! El se juca de-a v-aţi ascunselea! I s-a rupt aţa tocmai...  
 
-În sfârşit! Iată că cineva îmi confirmă faptul! Mulţam Geluţo! Am s-o denunţ, încheie discuţia plescăind cu poftă de răzbunare împotriva prietenei celei mai bune a nevestei sale. La-nchisoare cu ea! La biţiboaică! mai repetă el şi-n argou exultând ca un descreierat.  
 
N-o suferise niciodată pe Agripina, dar, de când murise Traian, trecuse anul, se temea grozav să n-o influenţeze în rău pe Lixandra lui. Cine-ştie-ce-o-nvaţă hoaşca?! Se purta cu-a lui hain de-o viaţă, iar, la bătrâneţe, o şi pocnise în câteva rânduri.  
 
Femeia nu ripostase ultima dată nici cu vorba. Dispăruse de-acasă. Plecase cu BMW-ul într-o călătorie pe Transfăgărăşan, dar nu singură, să se ştie! Cu Agripina! Având ambele carnet de conducere auto, făcuseră cu schimbul, să nu obosească. Colindaseră, se odihniseră de zavera Capitalei şi de nepăsarea copiilor, ducându-i dorul numai lui Geraldine. O sunaseră anunţând-o unde erau. La sosire îi dăduseră lucruri simpatice de pe unde umblaseră, încât o făcură să dea apă la şobolibozauri ca una mică, nu alta!  
 
Revenite, Lixandra dezvăluise că luase din bancă banii strânşi de-o viaţă s-o ducă Sterie în circuit prin lume. Lichidase contul! Cheltuiseră ce cheltuiseră, restul îl depusese într-altul comun cu Agripina, că doar se aveau una pe alta, neîncrezătoare în cei care se recomandau rudele ori cunoscuţii lor. Tinerei nu-i pomeniseră nimic despre testamentele prin care-i lăsau toate bunurile, toţi banii din cont după moartea lor.  
 
*  
 
O pală de gând filosofal m-apucase după episodul Sterie. Ele se au una pe alta, dar mă au şi pe mine! Cam apucătoare coaptele astea, îmi trecu prin gând. Pe rând îmi cer socoteală ce fac. De ce nu mă căsătoresc?! Ce, nu văd că-mbătrânesc?! Şi, dacă umblu cu vreunul, vor să ştie vârsta, venitul, gradul de intimitate al relaţiei ş.a.m.d.  
 
Dinspre fereastră năvălea tăioasa lumină a neonului stradal. Se-nnoptase, deci! Când?! Mă grăbii la duşul de seară. Simţeam nevoia să-nlătur jegul zilei. Ce, fusese puţin lucru să-mi storc mintea şi să-l îmbrobodesc pe acel Seneca filantrop, să-i mai smulg ceva bani cu vreo povestioară ca să-ntind pelteaua de azi pe mâine? Dar poimâine? Ce va fi poimâine? Aşa-mi trebuie dacă nu strălucesc, dacă n-am carismă şi scriu chestii absurde, ilustrez metaforic idei, sufăr de calofilie şi, mai presus de toate, sunt imbatabilă în folosirea vocabularului românesc, indiferent de secol ori zonă a ţării şi nu-mi permit să zbârcesc reguli de scriere... că nu las fruntea-n jos... că mă consider om de condei... În consecinţă, nu mă plubică nima!  
 
Mă reped sub diluviul iscat la duş. Simt că renasc din propri-mi pecingine, că de cenuşă nu se pune problema!  
 
Ies revigorată, dar îngheţ nimerită de rafalele interfonului. Îmi ţin respiraţia în faţa ecranului de-o temere de ne-nţeles! Ce să mă-nmoaie pe mine, fire voluntară, plină de siguranţă şi mereu în ofensivă?!  
 
Persoana de-afară, un bărbat, ţine capul plecat sub cascheta neagră de jocheu, nu-i văd chipul, dar vocea mi-e familiară. Fie ce-o fi! Am camere video prin toate colţurile, că mama nu pleca la Râvnita să hălăduiască, dacă nu se-asigura. Adică ce asigurare?! După ce mi s-ar fi făcut felul?! Dar cine şi-ar dori sublimarea mea?! Nimeni şi pentru nimic din lume! Desigur.  
 
Apăs rapid tasta Acces. Uşa, deschisă-n afară ar putea restricţiona un eventual atac, îmi zic în sine şi dau să-nghit aerul tot din preajmă. Dar n-ajung la o asemenea tezaurizare, că ce-mi văd ochii îmi obstrucţionează glota, încât mă-nec, mai, mai să dau ortul!  
 
-Ţine-ţi respiraţia şi numără până la 30, îmi ordonă vizitatorul intrând. Apoi, inspiră pe nas în trei timpi şi te opreşti. Dă aerul afară tot în trei trepte. Aşa! Înc-o dată! Perfect!  
 
Nu ştiu dacă am executat strategia întocmai, dar m-am trezit zviduită de-necăciune. Îmi focusasem atenţia spre altceva, uitând de panică.  
 
M-am pornit pe-un râs copilăresc, bucuroasă că n-o mierlisem, pesemne, timp în care îl îmbiam gestual pe oaspete să se-aşeze în zona living a drăgălaşului meu studio. Persoana se contamină de râsul meu. Starea îi lumina plăcut chipul ce, mai adineauri, îmi păruse cumva... straniu.  
 
Mă salută aşezându-se pe unicul fotoliu de-aici şi-şi declină identitatea pe tonul cel mai firesc, cel mai degajat:  
 
-Sunt Seneca! Am venit să te cunosc, întrucât colaborăm de ceva timp. Firesc, nu?! În plus, de-alaltăieri locuiesc în garsoniera de vis-à-vis. În consecinţă, vrei nu vrei, ne vom vedea. Poftim, asta-i răsplata muncii de azi! şi-mi întinse un plic alb. Suma cuvenită. Foarte reuşită scrierea! Merita mai mult, dar plătim valoarea la pachet cu rândurile! Asta-i politica noastră! De-acord?!  
 
Tocmai gângurisem mental De acord! şi mi-l preluase mintenaş!  
 
-Sunt bun cititor, să ştii! preciză laconic.  
 
De literatură şi de gânduri în acelaşi timp? Mă străfulgeră o întrebare nerostită.  
 
-Şi, şi! punctă şi mai succint. Prefer literatura scrisă, află! Scripta manet, verba...  
 
-...volant, mă dădui eu avansată în cunoştinţe  
 
-Oricum, reiterez, sunt un bun cititor! Dar nu-mi dai o cafea? Încă nu mi-am instalat accesoriile de bucătărie...  
 
-Cum nu? Cum nu? m-arăt eu ospitalieră şi-i dau drumul expresorului, gândindu-mă că m-am procopsit c-un vecin burlac ce-mi va fi la uşa oridecâteori îi va bate...  
 
-...buricul? sări el ca ars. Promit! Te voi suna! Azi am vrut să te surprind.  
 
Cam perplexă, dar cu abilităţi de barista, îi torn cafeaua uluindu-l cu aspect şi aromă.  
 
Pe mine mă sună iar de la poliţie legat de cele două orfeline. Aceeaşi voce, alte maniere, gândesc, promiţând că mă voi duce imediat Aşa scap mai rapid...  
 
-Desigur, desigur! Plec mintenaş. Şi dă peste cap ness-ul ca odinioară legendarul Spătar Milescu-Cârnul. Scutură de câteva ori din cap, repezindu-se către robinetul cu apă caldă. Bea două căni şi se-arată vindecat.  
 
Eu îl privesc siderată! Şi nu ştiu de ce. Iar ochii mei îi urmăresc fiecare tresărire, transformaţi ad-hoc în teleobiectiv, nu alta!  
 
-Cui pe cui se scoate, declară el sfătos şi se îndreaptă spre uşă. Abia acum remarc: o siluetă sportivă la o vârstă... să tot aiba... 50?!  
 
Se-ntoarce brusc:  
 
-Şi tu arăţi bine! Ai făcut vreun sport?  
 
Dau să neg, să mă fălesc cu datele genetice, când el se repede iar:  
 
-Eu da! Şi multă mişcare! Doar am fost poliţist, ce vrei?!  
 
Minte! îl discreditez eu tot fără să rostesc.  
 
-Păi, doar până la blestematul de accident! Că m-au reformat pe urmă! Şi râde în hohote. Firesc! La fel ca pe-un câine, ca pe-un câine... m-au îndepărtat! Exact! Numai că nu am fost adoptat de nimeni! Şi nici nu m-au eutanasiat ca-n cazul patrupedelor rezerviste! Mie mi-au dat o pensie... nesimţită! O să-ţi detaliez de-o să ai curiozitatea!  
 
Şi, descoperindu-se, mă salută curtenitor ca un adevărat cavaler, deschizând uşa, dispărând.  
 
*  
 
Îmi aruncai te-miri-ce pe mine, neuitând lodenul meu kaki. Era seară. Era primăvară. Şi nu ştiam dacă stopasem definitiv răceala. Smulsei din cuierul-pom rucsacul, apucai smartphonul şi mă prelinsei pe uşă ca un fur, să nu cumva să dau iar de Seneca. Din păcate, era în faţa apartamentului său, stopat într-o convorbire pe mobil. Când mă văzu, îmi surâse iar şi mai cuceritor decât la plecare, tastă parola şi intră.  
 
Ce bărbat bine! mormăi eu. Şi un gând mustrător mă stopă de la remarci în apropierea specialului. Cine ştie cu ce replică ar putea să mi se adreseze de dincolo de uşă?!  
 
Ajunsă în parcare, constatai omisiunea. Maşina mea, uitasem, era la verificare în Service. N-aveam ce face! Per pedes apostolorum, fato! mă-ncurajai. Şi constatai contaminarea de vorbe latineşti din ziua aceea. Să fie exclusiv coincidenţă ori altceva?!  
 
*  
 
-Noi suntem implicate în accidentul petrecut pe data... ora... la giratoriul intrării în Câmpina.  
 
Numele meu e Agripina Roman, domiciliată în Bucureşti, pensionară, bla-bla-bla...  
 
-Şi dvs.?  
 
-Lixandra Grecu, tot bucureşteancă, tot pensionară, dar numai eu infractoare, căci am părăsit locul accidentului.  
 
-Bine! Bine! le expedie rutinat detectivul, luaţi tipizatele astea şi declaraţi în scris ceea ce aţi săvârşit! făcând semn cu ochiul unui subaltern să le ducă dincolo, să le supravegheze cât scriu.  
 
Cele două, intrate în Secţie ţinându-se de mână, nu făcuseră impresia reală a sănătăţii lor mentale. În plus, amândouă aveau aerul unor mironosiţe afectate de ce aveau să mărturisească, de urmările faptei săvârşite, depăşind stadiul credibilităţii.  
 
În fond, nu exagerau cu exteriorizarea. Le era pur şi simplu teamă de locul unde intraseră ca să zică de bună-voie ca ele uciseseră în acea noapte pe cineva şi aduceau ca dovadă un prosop flauşat îmbibat cu sângele şters de pe bara din faţă-dreapta cu care intraseră în victimă.  
 
Uimiseră pe supraveghetor când începuseră declaraţiile scrise. Mâinile alunecau sigure cu pixurile pe foi înşiruind litere frumos desenate, dovedind că erau familiare cu scrisul şi la vârsta la care se aflau.  
 
Îi mai plăcuse insului, uimindu-l chiar, că nu bâjbâiseră, că nu-şi băgaseră descumpănite capetele plaivazelor prin gură, cum făceau alţii, chiar şi el, înainte să conceapă ceva. Iar când le luă hârtiile să vadă conţinutul, admiră stilul fiecăreia, una - cea scundă, era mai poetică, folosea diminutive şi multe, multe adjective, ailaltă - ochelaristă şi mai înaltă, folosea redarea succintă, exactă a lucrurilor.  
 
-Şefu’, spun acelaşi lucru, s-au vorbit. Se autoincriminează, deşi a ‘naltă specifică faptul că ea conducea, că ea a fugit cu maşina etc.  
 
-Bine!Bine! spuse iar agentul ca şi când doar vocabulele astea i-ar fi rămas la-ndemână după anii de serviciu. Şi, aruncând privirea pe ce declarase Agripina, imediat râse: Ea se crede adevăratul făptuitor, autorul moral al crimei! Cică ea şi-ar fi-ndemnat amica să calce cu dreptul pedala, fără s-o avertizeze pe care din cele două anume, când verdele acces era pe ducă.  
 
-Zău? N-am băgat de seamă! se replie subalternul.  
 
-Oricum, nu-s vinovate de crimă! După declaraţia agenţilor rutieri din Prahova, au izbit o căprioară bătrână oprită în spaţiul verde al rondului giratoriu, care fusese anterior lovită, dovadă o dâră groasă de sânge lăsată în urmă pe şosea înainte să se sperie de farurile bătrânelor sau de ochii lor! şugui detectivul, contrazicând impresia făcută la-nceput, c-ar fi blaza şi-mpuţinat la exprimare.  
 
*  
 
Secţia 13 era la doi paşi de cvartalul meu. Ajunsei repede. Spusei ce şi cum ofiterului de serviciu, care mă conduse la detectivul cu pricina.  
 
Acesta mă salută condescendent şi, când deschise gura, recunoscui vocea care clamase mai devreme grosier prezenţa mea absolut imediată în calitate de răspunzător pentru faptele celor două podoabe. Acum se stabilise la decibeli suportabili, emişi civilizat. Devenise agreabil şi pentru că m-amuzase cu numele purtat: Antonel. Surdu Antonel!  
 
Îmi aduse la cunoştinţă despre nevinovăţia adoptatelor mele, recomandându-mi să le povăţuiesc să nu mai ruleze noaptea pe şoselele patriei la vârsta lor.  
 
Apoi, le chemă din camera mărturisirilor, luă poziţia Drepţi!, le prezentă onorul în toată regula cuvântului, asigurându-le că sunt libere şi absolvite de orice vinovăţie! Nu erau criminale! Nu fugiseră de la faţa locului! Nu erau nici pasibile de amendă c-ar fi terminat căprioara beteagă, dar să nu mai conducă nici ziua, nici noaptea la aproape...  
 
-Optzeci şi doi, se iţi colţoasă Lixandra. Optzeci şi doi, aşa să ştiţi! N-ajung mulţi ca dumneavoastră ori Geraldine, aici de faţă, să mai conducă aşa ca noi?!  
 
Dar imediat ce replică, îşi luă seama şi se scuză pentru deranjul făcut, aducând zâmbete pe faţa asistenţei, mărite numeric între timp.  
 
Luându-şi prietena de-o mână, o trase prevenitor spre ieşire, neîndrăznind să-mi arunce măcar o privire.  
 
Gestul însemna ceva pentru Lixandra cu care mă purtam ca şoarecele şi pisica, pe care-o persiflam ca s-o-ntărât, considerând-o nimic altceva decât o soră puţin mai mare pe care o iubesc, dar nu vreau să ştie, ca să nu creadă că i se cuvine şi respect, şi dragoste!  
 
*  
 
-Unde ai parcat maşina? Mă chestionează înfiptă Lixandra, de parc-ar fi uitat în ce mă băgaseră! Şi la ce oră!  
 
-Doarme şi ea, după cum ar fi trebuit să dorm şi eu, nu? i-o trag la rever eu, să nu-şi închipuie c-au în mine proasta lumii.  
 
-Cum doarme? se infiltră împăciutoare intre noi mai blânda, serafica de Agripina. Zici că-i în Service? Sper ca n-ai stricat-o?!  
 
-Nici vorbă! Eu conduc având capul pe umeri, nu ca alţii, deh!  
 
-Aşa-i! aprobă Lixandra cu voce domolită, semn că-nţelesese pontul meu. Am bani! Să luăm un taxi!  
 
Dar nu fu nevoie, că de nicăieri apăru Seneca extrem de volubil:  
 
-Geraldine?! Pe-aici?! Cultivi şi poliţia? aruncă el curios, mai mult să le impresioneze pe-nsoţitoarele mele, credeam eu.  
 
Cu mingea de el aruncată la plasă, dau curs imaginaţiei spre stupefacţia mătuşilor:  
 
-Şi nu, şi da! E una din sursele mele de inspiraţie!  
 
-Am remarcat, am remarcat! Prozele Grafitti, Ceainăria... şi altele brodează acţiuni poliţieneşti! Teribil ce-mi place detectivul ăla... Ori cum îi zice?  
 
Mirandele mele, amuţite, priveau când la unul, când la altul, şi sârguincios, şi mecanic precum două mâţe curioase la un perpetuum mobile.  
 
-Rândunel! Cum să-l cheme? mă-nverşunai eu, nu atât de lapsusul invocat, ci pentru că cele două gaşperiţe sunt hrănite cu intimităţi ale scrisului meu. Nu le spusesem, chiar de insistaseră, ce comit şi despre ce, unde public. Nimicuţa! Nici mamei, darămite lor?! Voiam să le surprind neîncrederea şi aşteptarea într-o zi c-o carte, cu scrisa vieţii mele!  
 
Seneca intuind parcă subterfugiul meu devoalat, întrebă direct:  
 
-Unde merg doamnele? încercând să şi le câştige, doar în privinţa mea era sigur! Ticălosul! Un moment, vă rog! Şi-acţionă telecomanda în vreme ce le oferise braţele celor două, devenite ca prin farmec, docile căpriţe. La ce adresă?  
 
-La mine, te rog, mă-ncadrai normei politicoase abordate de insolitul şofer.  
 
Maşina era un Range Rover Sport, ultimul tip. Le plăcu şi madamelor mele, ce să mai fie! Roşul metalizat strălucea al naibii de incitant în bogăţia de neoane ale străzii.  
 
Curtenitorul le deschise pe rând portierele din spate, ocrotindu-le capetele ca un adevărat poliţist la urcare. Între timp, îmbăţoşată nevoie mare cum eram, urcai în calitate de copilot. Şi-mi plăcu locul!  
 
Să fi fost oboseala de peste zi, banii asiguraţi, achitarea năucelor?! Sau ce să fi fost, de mă simţeam atât de bine?! Mă feream să-i dedic lui cauzalitatea stării mele de moment, temându-mă să nu mă surprindă iar cu vreo remarcă dovedind că mă citeşte.  
 
Dar, n-ai să vezi! Mă ului:  
 
-Îţi dai seama, văd, ce binefăcătoare pare a fi intrarea mea în viaţa ta, a voastră? Este?! rosti cu voce caldă, neluându-mi seama, concentrat, chipurile, la drum. Apoi schimbând registrul şi privind prin retrovizoare către distinsele noastre:  
 
-Ce plăcută mi se pare aceasta nocturnă promenadă cu trei doamne! Şi, când să termine galanteria, mi-azvârli o privire iute, pătrunzătoare, că prin negura din maşină crezui că-s două săgeţi de foc! Dar nu m-arseră! Doar mă-ncălziră!  
 
Mă strânsei cam neajutorată în mijlocul scaunului uriaş, realizând, abia acum, de ce mă sfiisem când îşi devoalase chipul întâi în faţa mea şi de ce vocea-i mi se păruse familiară când fusese rostită la interfon. Era el, zburătorul viselor mele de adolescentă, care-mi apăruse sute de zile-n şir, care mă chinuise cu ameninţările sale, vrând să-l răzbune pe micul sinucigaş la ale cărui sentimente nu răspunsesem la 15 ani! Doamne...?!  
 
*  
 
Seraficele dormiseră ne-ntoarse în noaptea aceea. Îşi tocmiseră culcuş pe covorul din mijlocul camerei, aşternând o plapumă şi două pleduri.  
 
-Dupa moda coreeană! Ca la coreeni! se-ntuziasmase Agripina, pătimaşă fană a sageuk-urilor asiaticilor acestora.  
 
-Da, îmi convine! Am experimentat asta şi-n călătoria noastră prin ţară, aşa-i? aderă şi Lixandra, veselă ca un copil că bisează o tărăşenie hazoasă! Chiar aşa ne imaginam când foloseam cortul!  
 
-Oho, ce grozav! Stratul gros de cetină ne parfuma somnul şi...  
 
-...ne spunea poveşti despre întoarcerea lui Il-Ji-Mae, despre regatul Goguryeo...  
 
-...despre despre Jun-Yi, prima ceramistă coreeană, despre...  
 
Aşa au ţinut-o până când am alunecat flămândă în braţele oferite de Morfeu.  
 
Când m-am trezit a doua zi, în studio era linişte şi ordine. Fâţele dispăruseră. Le-nlocuia un bilet care trona pe birou. Îl voiau mesager aducător de linişte:  
 
Drăguţo, noi plecăm la treburile noastre! A fost o aventură plăcută, căci totul e bine când se termină cu bine! Recunoştinţa noastră va fi mare, dar va mai întârzia, sperăm! Hi! Hi!  
 
Micul dejun l-am luat la Seneca. A fost un festin, nu alta! Se pricepe şi la mâncare, nu doar la oameni şi literatură! Ai grijă! Nu-l pierde, că te dezmoştenim! Clar?!  
 
Tot el are să ne ducă la domiciliile noastre! Aşa că fii liniştită şi scrie, scrie într-una, c-ai talent cu caru’, zice tot el, Seneca.  
 
Cu dragoste, Lixandra şi Agripina.  
 
Într-un P.S. Lixandra anticipa hazul născut din năuceala lui Sterie când îl va-ntâlni pe aducătorul pierdutei şi regăsitei sale soţii...  
 
*  
 
Misiva năzbâtioaselor mele nu mă mai agasă ca odinioară. Zâmbii umbrelor nu cu indulgenţă, ci cu drag!  
 
Preţioasa mea cuirasă de cinism începea să cedeze. Copacul, frânt de trecute furtuni, înălţa azi spre soare o mlădiţă de speranţă!  
 
Referinţă Bibliografică:
AUTODENUNŢUL sau CUM SE NASC SPERANŢELE / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2011, Anul VI, 03 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!