Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1990 din 12 iunie 2016        Toate Articolele Autorului

CAPTIV
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O bandană de-oţel încinge fruntea. Lugubru sună timpanele. O şerpuire incertă. Amorţire deplină. Gura doare sub chinga buzelor înţepate de spini. Împunşi de lumina coclită, ochii se vădesc duşmani. O cortină înnegrită separă lumea. Firicele intermitente se sparg de retină şi, deodată, un glob de lumină difuză ia-n stăpânire firea c-un alb-cenuşiu.  
 
Un frison încolţeşte-n răstimpuri. În supliciul eternului fumuriu se diminuează orice formă. Şi trup, şi minte, şi suflet sunt absorbite-n neant…  
 
*  
 
Mă uimeşte persistenta senzaţie că viaţa e doar gri pentru mine. Orice trăiesc deviază de la alb către suriul ăsta blestemat! „Bate ora-n alt tărâm,/ Zile, nopţi trec, eu rămân…”  
 
Sunt pe pod. Privesc apa. Sena se prelinge liniştită, fermă. Deasupră-mi norii, la fel. Mă simt potrivnic aşezat în faţa curgerii universale. „Bate ora-n alt tărâm,/ Zile, nopţi trec, eu rămân…”  
 
Refrenul mă obsedează. Ridic intrigat privirea. Între pământ şi tării se profilează pasiv le Pont Mirabeau. Podul… Asta era! E un distih din Apollinaire! Subconştientul mi-e stăpân.  
 
Poetul îmi picură îndoiala în auz: „Curg zilele spre-un alt destin/ Nici timpul nu se-ntoarn-acum.” Caut repere. Nu percep timpul! Unde e? Cât am umblat? Podul îmi strigă: eşti aici şi dincolo de noi e… mâine!  
 
Nu conştientizez trecerea timpului sau doar a unui timp? Am senzaţia că un răgaz mi s-a insinuat în viaţă! Trăiesc o sincopă? Când şi cum s-a întâmplat? „Bate ora-n alt tărâm,/ Zile, nopţi trec, eu rămân…”  
 
Dincolo de Mirabeau e viitorul aşteptat, jinduit de-atâta vreme? Adică să ies din plămada smolie?! Adio cernie, pâcloasă şi rece aşteptare?! Rămas-bun nemişcare silită, formă-mpietrită! Cum?! Podul să dărâme hotarul, să-nalţe în mine speranţa de-a fi? Să mă-mpingă spre cer şi spre soare? Să mă-nveţe la tot să tresalt? Regăsi-voi puterea din mine să mă bucur de lumina din jur? Oh, mon Dieu! Aşa să se-ntâmple!  
 
Copleşit, înfrunt cu ochii în amonte curgerea blândă a Senei. „Să-mi amintesc că orice-alin/ Venea târziu, doar după chin…” Apollinaire nu mă ceartă, mă-ndeamnă. Să am răbdare! Pentru ce?!  
 
O bancă – salvator, mirific refugiu! Aşezat pe-un colţ, rezemat, răsuflu pierit. Sunt obosit. Da, obosit… Şi vorbele „Bate ora-n alt tărâm,/ Zile, nopţi trec, eu rămân…” cântă-n urechi gingaş ecou izbăvitor.  
 
*  
 
În rezerva modestă, pe-un pat înalt, stă întins un bărbat. Trupul de sub pătură se ghiceşte împuţinat de vârstă şi de zăcere-ndelungată. Faţa scofâlcită şi gălbie pare ascunsă de-un pergament; ochii se mişcă aproape imperceptibil sub pleoape negrii, dublate de cearcănele adânci; gura suptă, păstrând totuşi urma unor buze frumoase cândva, pare închisă pe veci.  
 
Mâinile întinse pe lângă subţiatul corp îţi vorbesc de-o capitulare a umbrei de om petrecute demult. Toate, absolut toate vădesc oprirea nedreaptă în timp a cuiva ce n-a reuşit să moară încă.  
 
E monitorizat. Cadranul aparatului arată absurd semne vitale în atmosfera în care umidificatorul se-alătură luminii curate să facă decorul cerut de somnul prelung, neîntrerupt…  
 
*  
 
În peisaj – de când strecurat?! – un tânăr bărbat! Silueta-i familiară mă intrigă. De l-aş vedea măcar din profil! Oricum, abia venit, nu va rămâne doar cu faţa la apă, nu?! Dacă şi pe omul ăsta îl munceşte un gând? Are şi el un dor? Adică ceva care să-l macine? Ceva serios, nu ca pe mine, timpul…  
 
Sigur îl doare ceva. Şi-l apasă teribil de-a ieşit tocmai aici pe pod cu părul răvăşit, cămaşa în neorânduială…  
 
Dar bicicleta? Rezemată neglijent de felinar, parc-ar vorbi. Întâi s-ar plânge c-a forţat-o în viteză; apoi s-ar văieta că bagajul adăugat, o legătură cu câte alea, plus panerul, ar fi fost adevărat lest, o mână de plumb gata-gata s-o răpună, nu altceva!  
 
Ah, acum observ! Grumazul se oferă din ce în ce mai mult privirii. Probabil că fruntea i se coboară sub gânduri. Desigur! Şi umerii, înclinaţi înainte, de parc-ar vrea să se-adune.  
 
Plumburiul cerului insuflă sentimentul nevolniciei. Mă-ngrozesc! Nici tânărul, nici eu nu suntem Atlas să-l putem susţine!  
 
Mă strâng veşmintele, deşi mă ia cu frig! Dar ce mă plâng? Port şi loden peste costum. El, doar în cămaşă, ce-o simţi? Sigur îl arde necazul!  
 
Oooo! Ce m-am speriat! De ce aşa de brusc? O clipită am crezut că s-azvârle. Dar nu, omul s-a aşezat doar… Îl percep după mişcarea trunchiului legănându-şi picioarele. E semn clar că-i la strâmtoare. Le pauvre!  
 
Nişte paşi cadenţaţi mă fură pe loc. Iau seama la fata ivită. Îmi place! Înaltă şi teribil de subţire. Verticalitatea-i, parcă-mi spune, se referă nu doar la fizic! Impresia vine dinăuntrul său. O ştiu de undeva. Categoric!  
 
Se apropie hotărâtă de tânăr. Numai pletele sunt indecise. Luate de briză, flutură drăgălaş înspre spate. Aburul părului mi-aminteşte de-un câmp de levănţică în bătaia vântului la-nceput de mai. Dac-aş avea parte de culoare în jur, mi-aş dori să-ntrezăresc uşoare umbre de mov în podoaba ei capilară. Nările-mi sunt pătrunse de-un parfum inconfundabil…  
 
E îmbrăcată adolescentin, bluză albă cu guler marinăresc, pantaloni evazaţi gri-deschis. I se potriveşte. Îi conferă un aer de navigator prin apele vieţii. Mă scutur grăbit. În urechi acelaşi fond sonor: “Bate ora-n alt tărâm,/ Zile, nopţi trec, eu rămân…”  
 
Cei doi îşi vorbesc. Deci se cunosc. El şi-a ridicat privirea spre ea. Ostilă… Replicile fetei par cântate, vocabulele sunt scurte, rare. Mai mult un zvon de cuvinte ajunge până la mine…  
 
«Nous ne sommes pas des poupées!» Şi-l lămureşte că femeia din ea şi-ar fi dorit altceva de la el, de la viaţă! Dintotdeauna o atrăsese aventura. S-ar fi vrut emancipată, liberă, pe propriile picioare! Ar fi construit piramida care să se sprijine pe vârf, ridicând sfidătoare baza în soare! În schimb, el tânjea numai dup-o soţie frumoasă, iubitoare, cu braţe şi zâmbete pentru copilul lor de-o şchioapă. O iubea, dar îi pretindea să-i răspundă numai după voia lui!  
 
«Nous ne sommes pas des poupées!» vibrase glasul ei în timp ce făcea stânga-mprejur.  
 
Vaaai, dar fata e iubita-mi Aurèlie! Şi replica, ultima replică dată în acel timp al graţiei şi disperării din septembrie 1970, îşi are ecou violent şi-acum, declanşându-mi spaima rupturii!  
 
Ce mi-e dat să trăiesc?! Întoarsă către mine, Aurèlie caută efectul ziselor sale. De la mine aşteaptă răspuns, căci tânărul care încercase din răsputeri în urmă cu mulţi ani s-o împiedice să-l părăsească eram eu, chiar eu!  
 
Şi-atunci, cel de pe bancă?! Simplu captiv în amintiri?!  
 
*  
 
Odette strecurase sub dreapta bolnavului jucăria ei preferată – un fox terrier cu blană albă şi pete maronii.  
 
Mâna bătrânului-şi răsfiră încetinel degetele pe căţelul de pluş! Arătătorul descria mici cercuri concentrice pe spatele animăluţului…  
 
-Mamă! Bunicul se mişcă!  
 
-Odette, stai cuminte! Nu mai glumi! Nu se face! Şi nici nu ridica vocea! replică precaut Désirée nesăltându-şi privirea de pe tableta unde trudea să definitiveze un eseu pe-o temă urbanistică. A doua zi era termenul. Şi ce aşteptări îşi pusese în concursul ăsta! Biata Odette! Închisă la cinci ani în alba tăcere a rezervei începea să viseze?! rezonă parţial distrasă.  
 
-Dar îi tremură mâna! Parcă vrea să prindă ceva!  
 
Désirée privi degrabă şi, având confirmarea spuselor copilului, sări ca zvârlită de-un arc alertând serviciul de gardă.  
 
Intrând şi citind monitorul, medicul n-apucă să-şi exprime surpriza în faţa evidenţelor, întrerupt fiind de vorbele şoptite, venite dinspre bolnav:  
 
-Aurèlie…! Reny, Reny!  
 
Apropiindu-se fiica i se adresă mângâietoare:  
 
-Papa, ţi-ai revenit! Sunt eu, Désirée…  
 
Dar bătrânul continua să cheme neostoit cele două nume. Aurèlie… Reny… repeta stins trezitul.  
 
-Mama nu e cu noi… ne-a părăsit demult ! Ai uitat?  
 
O lacrimă scursă pe obrazul de ceară fu singurul răspuns…  
 
-Cine e Reny? întreabă fetiţa intrigată de numele rostit de bunic, dar străin ei.  
 
-E fox terrierul rămas de la mama… înainte de a pleca. Bunicul tău l-a iubit foarte mult, ani buni i-a fost singura alinare, eu prea eram icoana vie a mamei…  
 
*  
 
„Sub Podul Mirabeau, Sena unduie lin./ Bate ora-n alt tărâm,/ Zile, nopţi trec, eu rămân…”  
 
De când stau pe banca asta? Ce zi cenuşie! Ce oră să fie?  
 
Un vuiet în urechi! Tumult de sonuri grăbite îmi sparge auzul! Vârtej. Lătrături gâlgâite intens, jelanii cântate! Fornăieli cunoscute! Totul anunţă un trap alarmant de canină.  
 
Fox terrierul ivit se-opreşte culcat pe labe ca la cunoscută poruncă. Boticu-i umed se mişcă uşor Aşteaptă să capete învoire s-o pornească din loc.  
 
Scutur din cap aruncând uitări şi dureri. Un declic! Reny al meu! El?! De unde şi până unde?!  
 
Se târăşte spre bancă scheunând uşurel. Parc-ar plânge-un copil. Mi se-aburcă pe genunchi. Îşi apropie botul şi-ncepe să-mi lipăie tacticos faţa, parcă vrând să nu grăbească fericirea revederii. Prin asta mi-aduce aminte de-o altă vreme când alunga de pe chipu-mi lacrimi amare că o pierdusem definitiv pe Aurèlie… Îl strâng la piept clipe bune. Mulţumit, se-aşează şi-mi adulmecă iar mâinile. Apoi o zbugheşte la fugă.  
 
Cenuşiul piere. Într-o explozie de soare şi culori, mă iau după el fericit. Mă duce la capătul podului! Spre viaţă.  
Referinţă Bibliografică:
CAPTIV / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1990, Anul VI, 12 iunie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!