Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1885 din 28 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

Declaraţia lui Gianni Abruzzino
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Îl puseseră în capul mesei lungi din încăperea de Consilii. Situat opozabil, un commissario di polizia, sosit imediat după semnalarea evenimentului, îl ţintuia derutant. Oficialul îi ordonase cu severitate să pună pe hârtie ce cunoştea despre făptaş.  
 
Se conformase fără tragere de inimă, căci nu mai scrisese... nu mai ştia de când! Încolo, momentul îl stârnea. O ieşire din rutina muncii sale, ce mai! Apoi, sămânţă de vorbă cum era, îi plăcea să-şi zică părerea despre ceva de-aici fără a se teme c-ar face o ilegalitate. În fine...  
 
Sosise gâfâind, copleşit de căldură şi emoţia gândului trăit Că bine-a făcut-o il povero!  
 
De statură potrivită, avea umeri largi şi un trunchi de halterofil. Capu-i era total calviţios, figura pătrăţoasă, cu maxilare proeminente. Nişte urechi rotunde, mici şi roşii ornau comic faţa, iar ochii tăciunii şi exoftalmici trimiteau lasere în jur. Era transpirat în aşa măsură, încât părea ieşit chiar atunci de sub duş.  
 
Se aşezase pe scaunul indicat ce troznise sub greutatea trupului vârtos. Picioarele-i scurte şi grosiere ca nişte butuci se odihneau leneşe sub tăblia mesei, nevenindu-le a crede aşa noroc... Reduse în lungime, şi braţele păreau luate de la altcineva.  
 
Mâinile, adevărate cazmale, aveau degete scurte împodobite dorsal cu smocuri de păr tuciuriu. După ce asudaseră îndelung, deveniseră folositoare. Dreapta ţinea foaia, stânga înşira vorbele c-un pix. Dar ce pix! Nu mai văzuse aşa sculă până acum! Subţirel şi uşor de parcă n-avea nimic în mână. Începu.  
 
Oggi Giovedi, 1 settembre 2015, il sottoscritto, Gianni Abruzzino, în fapt infirmierul militar însărcinat cu stricta şî permanenta supraveghere a ocupantului celulei 7 din Secţia dă boli mintale a Închisorii dă maximă siguranţă din Regiune, declar că...  
 
Prin uşa întredeschisă a sălii austere se zărea din Costiera Amalfitana tocmai verde-azuria îngemănare dintre munte şi mare, sfidând prin calm tumultul din pieptul osânditului la scris. Construcţiile terasate, neluate în seamă altădată, i se păreau trepte spre Hades până ce-avea de încheiat această maledetta dichiarazione.  
 
La prima vedere a manuscrisului, orice lector ar fi fost grozav de tentat să ronţăie în dinţi a vendetta semnele de pe coala de hârtie. Ele se voiau transpunere de sunete, dar păreau mai degrabă urmele şerpuitoare ale unei muşte…  
 
La cea de-a doua privire, cititorul, cât de şcolit, ar fi fost derutat de-nşiruirea enunţurilor, de amalgamul de cuvinte alese şi expresii nepotrivite pentru asemenea comunicare scrisă ce avea să fie înmânată unei autorităţi. Ce mai, ar fi deranjat chiar şi pe neiniţiatul deplin în regulile stilurilor oficiale!  
 
Privitor la conţinut… Avea înţeles pentru cine voia să afle ceva! Da, cam aşa continua mărturisirea:  
 
...dă la internare, deţinutul nr. 666 mi-a zăpăcit minţile. L-au adus pă targă find în stare comatoasă, din care s-a trezit cam la un mese dă bulău, că mă şi gândeam eu în mine cân eram dă gardă cum poa’ să doarmă o formă dă viaţă ne-ntrerupt atâta, vai dă mama lui, că-i intrase os pân os, iar spinarea era ca o carcasă dă porc… c-avea carnea jdrelită dă la zăcere şi sângele aflat în hemostază.  
 
O lună dă zile a fost neresponsiv la mediu, că m-apuca damblaua dă ciudă că nu să mişca, că mi-era şi milă dă ’mnealui că era fines, părea aşa rasat, după figură şi culoarea dermei, după albeaţa mâinilor, că şi ziceam cătră mine, că cu alţi colegi n-avem liber să comentăm persoana avută-n grijă, că ce rău să fi făcut aşa bărbat dă-l aduseseră nella nostra prigione şi… la Dilimandroşi încă!  
 
Apoi deschise ochii, nu şi gura. Nu fericea cu vorba pe nimeni. Tot la două zile făcea crize. Scotea o spută albă la colţurile gurii, dădea ochii peste cap, întindea dă gât, bâţâia picioarele, c-acu ziceai că să duce… Cân îş venea în fire, îş împlânta ruşinat privirea în ochii mei, cerşind parcă milioni di scuse.  
 
Dân una-n alta, nu ştiu dă la cine am înţeles c-avusese una famiglia meravigliosa... da’ că soţia şi fetiţa pieriseră in un drammatico incidente dă circulaţie. Avusese o ieşire criminală faţă dă şoferul vinovat, fapt soldat cu punerea sub acuzaţie, e infine, prigione...  
 
A funcţionat acia supus regimului până cân a acţionat, c-a fost singur în cabinetul dă psihoterapie o clipă nesupravegheat dă mine, c-aşa ceruse il medico. Atunci a săltat un plaivaz ş-o foaie pă care immediattamente a-nşiruit feţe triste, altele-ngrozite...  
 
D-a doua zi avea materiale dă desenat, că zicea il dottore c-aşa terapie ocupaţională îl va tămădui măcar în parte d-amnezie şi dă muţenie.  
 
La săptămână, în salonul comun al medicalilor, s-aşezase lângă fereastră şi desena chipurile. În urmă, doar o figură dă copilă. Şi tot aşa. Mai totdeauna, perechea dă ochi trişti prindea viaţă, că-n josul bărbiei s-aduna cu jale râuşoare dă lacrimi. Şi tot ce făcea era o goană a mâinii, a răsuflării, că eu-l priveam întruna fincă prinsesem drag dă ’mnealui ca d-un copil că eu tot n-am… Cân termina, se holba fix într-un punct, aşteptând parcă să i s-arate nu-ş’ce. Şi tăcea şi iar tăcea. Dă-i făceam semn a plecare, devenea roboţelul ştiut…  
 
Dar într-o zi, a băgat dă seama pianul, effettivamente o pianină. Şi d-atunci întruna l-a desenat pân’ deunăzi, cân surprins dă zdrăngăneala săvârşită dă cineva, s-a ridicat strigând Sacrilegio! Maledetto a morire! sărind ca un trăznit şi-mpungând creionul în mâinile nelegiuitului dă la pian …  
 
Numa-n cămaşă dă forţă l-am putut duce! O fiară era, nu alta!!!  
 
Dân ziua aia domnu Carlo a stat izolat. Şocurile l-au întors, ce-i drept, la cuminţenia tăcută dă dinainte... Săracu! Nici să ţină lingura-n mână nu mai putea!! Îl hrăneam artificial. Mi se rupea-n bucăţi inima şi mă-ntrebam da dă ce-a făcut ce-a făcut, zău?! Dopo una settimana chiar mi-a răspuns că... dă furie. Da n-a precizat ce l-a-nfuriat. Eu tare aş fi vrut s-aflu. Sigur c-avea el un motivo s-o facă lată!  
 
Acum refuza să meargă la comun. Nici la programul dă mişcare nu să-nvoia... Stătea întins, zicea că nu-l ţin picioarele, că n-are putere. Dă mâncat mânca în rezervă, da tot fără chef, bietu! Îl interesa doar solniţa. Zilnic o golea... S-apucase d-altceva. Întindea sarea cât ar fi fost coala dă hârtie şi cu degetele desena pă colţul mesei tot figurile alea... înfricoşate. Mai adăuga ş-o pereche dă mâini micuţe cu degetele răsfirate pă clapele unui pian, dă ziceam că-s vii, nu alta. Nu-l întrebam ni’ca, îi zâmbeam a înţelegere şi el la fel...  
 
Într-o zi, cân ieşise dă la medic, îmi spune c-are să picteze pereţii sălii comune dă terapie ocupaţională. Deţinuţii rămânea-n celulele lor şapte zile, căci pentru atât primise-nvoire.  
 
Cu lavabilă şi sticluţe dă coloranţi, feluriţi trafaleţi şi pensule, a mântuit în cinci zile dă gătit pereţii, că-ntâi m-am nedumerit eu, că mutase peisajele în interior, nu alceva! Înlăuntrul devenise una grande tazza plină dă-nfăţişări costiere, în care marea se-mbuca cu munţii. Şi era totu aşa dă frumos şi dă viu, că eu credeam că s-a căscat tavanul ş-a intrat natura la noi, nu alceva!  
 
La fice pas pă lângă pereţi, parc-auzeam scrâşnind nisipul dân josul zidurilor dă-mi venea să străfig, că-s alergic la praf, d-aia am job dă interior aici la prigione...  
 
Le-a plăcut aşa minunăţie tuturor, dă la direttore la ultimul pacient, ce să zic?!  
 
Şi mie mi-a plăcut, da’ mai ceva a fost că ne-am împrietenit cumva! Că mă şi mira sua amicitia pentru un maledetto come io sono, nici dăştept, nici şcolit, un alergic, un paznic aşa corect şi omenos cum ş-avea nevoie, că m-apricia că nu-s băgăcios ş-ascult ce doar îmi spune cân are el chef...  
 
Un giorno, modelând la sare mi-a recitat iute-iute, c-aşa am crezut că spune dântr-o carte... Într-o duminică, înainte de 12, telefonul mi-a împlântat adevărat cuţit în urechi şi în suflet... îmi spuneau că fetele mele fuseseră spulberate pe-o trecere de pietoni. Să merg la spital, să le... Sunt sigur că receptorul, scăpat din mână când am auzit grozăvia, atârnă şi-acum. Trebuie s-ajung cât de curând să-l aşez în furcă... altfel coşmarul ăsta mă va bântui toată viaţa... mă va măcina într-un nesomn veşnic... Odată cu telefonul, închid şi bucla nefastă... şi tot aşa, de nu-nţelegeam ni’c!  
 
Moleşit, nedormit, ajunsese dă bombănea întruna zi şi noapte Trebuie să-nchid telefonul!  
 
În altă zi il povero Carlo zâmbind stranio a dădut pă faţă ce-l mânase dă-l vătămase în sala comună p-ăla dă la pian. Era arrabbiato că fetiţa lui pierise, ea care cânta la pian dumnezeieşte…  
 
La o vreme, trăsese patul în mijlocul celulei şi pipăia ziulica-ntreagă pereţii cu palmele, că m-am trezit şi l-am lămurit că zidurile îs groase, că ne-aflăm la un cat înalt, zadarnic să gândeşte la… ce să gândeşte… C-o voce limpede a zis că-l va picta p-ăl dân faţa uşi.  
 
Il dottore s-a-nvoit. Celula a devenit ca-n filme. Sub ochii mei s-arătară dăgrabă un colţ dă pian c-o fotografie dă familie – Carlo şi fetele lui, o canapea, un ziar. P-o măsuţă c-un sărtar s-afla un telefon cu receptorul spânzurat în gol. Pân fereastra închisă să zărea o bucată dân Coasta Amalfi, aşa cum desluşise anche Carlo cân i-a prezentat lui dottore la sua realizzazione...  
 
Domnu Carlo, pân-s-o ia la picior, era d-un an acia.  
 
Comisarul zăbovi ceva până să pătrundă hieroglifele lui Gianni Abruzzino. Ţâţâi dezaprobator lustruindu-şi cu batista unghiile, întâi, de la dreapta, apoi, de la stânga... Ar fi vrut mură-n gură explicitarea cazului... Şi, privind ameninţător către respondent, tăcu minute bune. Când crezu realizat efectul scontat, îi pretinse a consemna în josul textului dacă deţine vreo informaţie despre intenţia fugarului.  
 
Jignit în sine pentru atare pretenţie, Abruzzino, care declarase tot ce ştia, plescăi a lehamite şi-ncepu completarea:  
 
Domnu Carlo a fugit cân mi să sfârşise tura, c-am mai zis şî verbal! Şi, punând pixul pe masă, dădea întruna din umeri bombănind mai mult către sine: E limpede pen-cine are ochi să vadă c-a tulit-o pân fereastr-aia dân desenu fermecat, c-atunci cân aţi venit ’mneavoastră Polizia era d-acu deschisă, nu ca la-nceput... dar îşi termină elucubraţiile în şuvoiul de înjurături ale comisarului ajuns la capătul răbdării.  
 
*  
 
Carlo sfârşise pictura... Grijuliu, alesese peretele potrivit. După zile întregi de încercări, simţise în palme vibraţia... era geamănă cu zbaterea uşoară a propriului puls.  
 
Cu greu suportase felicitările lui dottore şi strălucirea naiv-admirativă din ochii lui Gianni. Reacţiile privitorilor îi confirmau că ceea ce se vedea pe zid era real şi dureros de prezent pentru el, omul neieşit din trecut...  
 
Ce mândre ar fi fost fetele lui de această lucrare!  
 
Şi pe loc îi veni în minte cum câştigase ultimul concurs la Napoli! Acolo, într-o piaţetă de la periferie, pictase direct pe asfalt un insolit şi mirific peisaj tridimensional înfăţişând o noapte de iarnă cu lună sticloasă şi o întindere de omăt, presărată ici-colo cu brazi împovăraţi de zăpadă şi ger, cum n-aveau să vadă nicicând napolitanii, apăsaţi în serile începutului de an numai de ploi sâcâitoare. Privitorii fuseseră frapaţi în special de lupul cenuşiu care parcă ieşea din lumea de dincolo, din noaptea îngheţată. Şi pe moment, şi-n urmă, nu premiul în bani îl încântase, ci mulţimea de oameni care se fotografiau atingând sfios pe creştet lupul parcă viu...  
 
Aşa şi acum... Se uita la Coasta Amalfi de pe peretele celulei, pipăia pianul şi chipul fetelor din fotografie... Nu-i ajunseseră materialele, ici-colo zidul rezervei se lăsa descoperit, de parcă imaginea camerei s-ar fi scorojit în sipetul amintirilor lui.  
 
Cu greu desăvârşise telefonul. Receptorul atârnat îi apăsa inima, pregătind-o pentru o implozie iminentă.  
 
Şi-atunci se hotărî: într-un vârtej nebun, amestecă din nou culorile şi refăcu fereastra. Acum era deschisă.  
 
C-un ultim efort, adimensional, transformat în impulsul electromagnetic obsesiv Trebuie să ajung să închid telefonul, trecu dincolo de pervazul ferestrei deschise spre... afară!  
 
Referinţă Bibliografică:
Declaraţia lui Gianni Abruzzino / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1885, Anul VI, 28 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!