Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1864 din 07 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Trecuse ceva timp de când verişoară-sa renunţase la ajutorul cerut.  
 
Acum, Mira deschidea dimineaţa uşa spre călătorii impuse ori imaginare, mereu cu aerul că-s grabnice, că nu suportă amânare.  
 
Poate, îşi zicea, Marieta, dezvăluind adevărul despre starea ei, fusese lăsată în pace, fiică-sa renunţând la ideea de a o scoate din casa ei…  
 
Nici nu-şi încheie gândul, că auzi soneria telefonului. Numărul apărea pe afişajul receptorului ca NECUNOSCUT.  
 
Şi, deşi era devreme pentru şarade, Mira se duse cu gândul la mătuşi-sa.  
 
Răspunzând, auzi vocea Marietei slabă, de parcă era de peste mări şi ţări... Sunase de la un telefon public aflat pe culoarul spitalului-azil unde acceptase, vorba vine, să fie internată totuşi.  
 
Rămasă fără replică, Mira află că Marieta socotea spitalul o alternativă fericită, în comparaţie cu traiul de-acasă, fiică-sa întrecându-se pe sine în hărţuirea ei.  
 
O contrarie faptul că, la decizia asta, aderase însuşi Cosmin, dragul ei fiu... Pretextase o delegaţie peste hotare, lăsându-i mână liberă soră-sii. Nu o vizitase, nu-i telefonase, doar Marieta avea telefon în rezerva pe care o împărţea cu o altă cucoană...  
 
Mătuşi-sa începu sa tuşească, înecându-se cu un alt şir de lacrimi.  
 
După câteva clipe revenindu-şi, o imploră pe Mira să-l caute ea pe Cosmin, să-l trimită la ea, dar să vină singur, nu şi cu nevastă-sa, recea şi distanta noră, completă de la ea Mira; între ea şi soacră nu avusese loc nici un diferend făţiş, ambele se făceau că cealaltă nici n-ar exista. Şi fără să mai spună ceva, închise brusc.  
 
Convorbirea matinală o frisonă pe Mira. Îşi ridică privirea spre cer, implorând iertare de la Dumnezeu înainte să dea curs gândului: copiii au nevoie nu doar de hrană, haine şi şcoală, nu?!  
 
Se vedea că nici Marieta nu avusese grijă de sufletul odraslelor. Artemie fusese păstor pentru alţii, bunicul, deh, ţăran plugar, nu meritase a fi ascultat, iar fraţii parcă aveau trupurile goale pe dinăuntrul lor, ca paiul de grâu după ce l-ai secerat...  
 
Şi, meditând la soarta Marietei, nu putu să nu-şi amintească cum murise bunicul.  
 
Fusese luat de Artemie la el, dar, fiul fiind mereu plecat, bătrânul, în ultimii ani de viaţă, când neputinţele îl dovediseră, rămăsese izolat în odaia lui. Nici la masă - deoarece plescăia - nu mergea cu ai casei, nici la televizor nu era lăsat - că adormea şi sforăia, nici pe balcon, să ia puţin aer - că n-avea cine să stea după el!  
 
După ce făcuse optzeci de ani, nu-l mai scoseseră afară decât să-l ducă la... cimitir. Aşa se întâmplase cu bunicul! Şi doar făcuse atât pentru a sta cu fiu-său!  
 
Când îi sugerase ginerele să vină să stea la el şi la Aura, bunicul se arătase indignat de propunere, dar, din respect pentru Costin, nu spusese prea multe.  
 
Avusese grijă s-o certe pe fiică-sa pentru intenţia ginerelui ! Cum?! se întrebase el retoric, cum să plece el din casa LUI? insistând asupra posesiei nu doar prin pronunţie, cât şi prin mimică.  
 
Adăugase apoi că Artemie cumpărase şi apartamentul, şi mobila din banii luaţi pe casa bătrânească din Oltenia.  
 
Aşa fusese înţelegerea! Ca să stea cu băiatul, nu-i dăduse bani şi Aurei, nici din vânzarea casei, nici din a pământului - doar ea primise, la nuntă, pe lângă dota în bani şi douăsprezece hectare! Drept era însă, pământul fusese luat de C.A.P.! Dar cine era de vină?!  
 
Apoi, bunicul, să-l ierte Dumnezeu, întărise că băiatul îi era mai aproape de suflet! Aşadar, îi spuse, în veci să nu se mai facă vorbire despre subiectul ăsta!  
 
Şi Mira, aducându-şi aminte de însingurarea bunicului în familia fiului, ceru iar iertare Domnului, gândind cum însuşi bunicul se purtase cu propria-i mamă.  
 
După ce murise bunica Geta, Vidu plecase la băiat, la Artemie, lăsând-o pe biata străbunică nonagenară în grija unei vecine cam lenoase, cam lălâie, de nu-ţi venea nici o cană de apă să iei din mâna ei, cât de însetat ai fi fost!  
 
Din ziua aceea, era ştiut, fusese condamnată la moarte! Puternică, bătrânica trăise gata-gata să atingă suta de ani. Nu se plânsese nici chiar fetei măritate într-un sat vecin, care venea săptămânal s-o vadă.  
 
Şi, cum ar fi făcut-o, dacă ea însăşi alesese ca să trăiască în casa ei, după moartea bărbatului, alături de familia fiului?!  
 
Murise cu mintea-ntreagă, vegheată de vecina aceea, dar nu pomenise de nici unul dintre ai săi, nu se temuse de momentul acela, atât de aşteptat de ea, izbăvitor.  
 
Era deshidratată grozav, căci, de săptămâni, nu mai putea să înghită nimic, nici măcar apă.  
 
Când să–şi dea sufletul, ceruse un păhărel de rachiu. Îl dăduse de duşcă cu repeziciune, ca şi când o zorea cineva, îşi făcuse o cruce largă şi, în timp ce-şi dădea sufletul, două lacrimi izvorâseră din ochii larg deschişi, parcă ar fi zis că atâta plâns e de-ajuns pentru ea...  
 
Fusese înmormântată cu pompă de Artemie, care-i ridică şi o cruce din marmură neagră, cum n-avea la căpătâi nici un răposat în cimitirul din dealul satului! Dar ce folos ?! Ultimii ani îi trăise însingurată.  
 
Cât o fi suferit biata, n-au ştiut nici dreapta, nici stânga! Şi ea fusese rugată să stea la fata cea mare, pe care o refuzase, motivând că vrea să moară în... casa EI!  
 
La ce bun toate astea, se trezi răzvrătită şi mâhnită Mira. Simţi că-i plânge sufletul, de parcă s-ar fi întâmplat ieri.  
 
Şi, ca şi când ar fi vrut să se despovăreze de părerile de rău, îşi stârni motanul la joacă. După ce-l activă, făcându-l să alerge după lumina roşie a laserului de la breloc, cocoloşi o foaie de hârtie cu care Bubă se jucă până rătăci mingiuca improvizată.  
 
Cu forţe noi, îndrăzni spre Cosmin, întâi un SMS, sfătuindu-l să-şi sune mama. După ceva timp, chiar îl sună, dar în zadar.  
 
Primi, într-un târziu, SMS-ul de confirmare şi sfatul: să fie lăsaţi în pace, atât el cât şi soră-sa. Doar era vorba de mama lor, nu?!  
 
De fapt, aşa era, oftă iar Mira, încercând să-şi promită că-şi va şterge din minte, din acea clipă, tot ce ţinea de verii ei.  
 
De-ar putea, măcar pentru o vreme...  
 
Surâse trist realizând că nu va putea, oricâte eforturi de voinţă ar face... Poate doar să-i considere pierduţi pe undeva, prin registrul uitării parţiale...  
 
Se ridică şi merse la bucătărie să-şi facă un ceai. Cu toată mierea adăugată, i se păru că bea fiere, aşa de împovărată îşi simţea întreaga fiinţă...  
 
Tot Bubă fu cel care îi readuse liniştea pierdută. Îi apăru în faţă cu viermişorul lui de mătase prăzulie, adus de Renée. Se jucase într-o seară cu el, iar motanul, în salturile-i acaparatoare, îl rătăcise pe sub vreo mobilă. Îl căutaseră în zadar. Parcă fusese înghiţit de cine-ştie-ce duh rău! Iar acum, Bubanul apăruse cu el în dinţi, cu un aer marţial - gâtul şi coada drepte ca la paradă. Când fu încredinţat că e luat în seamă, se aşeză lângă fotoliul pe care stătea Mira şi începu jocul ritual cu presupusa pradă. Şi, cum viermişorul era o înşiruire de aţe moi şi electrizate, se unduia între labele motanului, nevrând să se stingă de frică şi dureri, cum s-ar fi întâmplat cu o vietate reală.  
 
Toată energia iradiată dinspre animăluţ îşi făcu efectul. Amarul dispăru, sufletul se zvidui, pentru o clipă, putu să privească detaşat grosieria verilor. Chiar zâmbi în sine, dându-şi seama cât de închipuiţi sunt când cred că un punct de vedere străin de al lor e, nici mai mult, nici mai puţin, o conspiraţie universală. Se hotărî să-i lase deoparte. Va găsi ea o soluţie pentru ca Marietei să nu-i fie înşelate aşteptările… Cine ştie?!  
 
Şi, cu gândul ăsta, se aşeză la calculator, reluând scrisul la cărticica despre Bubă.  
 
Motanul încremenise lângă scaunul ei, tăcând expresiv, îndemnând-o, parcă, să i se dedice exclusiv lui. Aşa şi făcu Mira.  
 
Nici nu realiză că timpul se scursese, atât de prinsă fusese în definitivarea celor consemnate despre Bubă. De aceea, soneria telefonului o surprinse, crezând că e încă noapte.  
 
Aş! Era dimineaţă. Cadranul pendulei, animat parcă, îi zâmbi cu limbile-i înspre lateral, lămurind-o că e trecut de opt!  
 
Vocea apelantă se dovedi necunoscută. Totuşi, pe ea o căuta. Era doctorul Marietei, medicul acela cu care mătuşi-sa complotase după accidentul cerebral.  
 
Mira ascultă vorbele spuse pe nerăsuflate dinspre telefonul emiţător, aprobând cele auzite şi acceptând invitaţia lui de a se întâlni la sfârşitul săptămânii în curs.  
 
După încheierea convorbirii, aşeză maşinal receptorul pe masă, deşi acesta impunea printr-un ţiuit insistent fixarea la bază, spre reîncărcare.  
 
Urmară minute în şir de nemişcare, de uluială. Parcă ceva fantastic, ceva de necrezut, ceva ireal i se arătase Mirei.  
 
Şi chiar aşa se dovedi a se fi întâmplat...  
 
Toată dimineaţa, Mira stătu la calculator, vrând să finalizeze cărticica despre animăluţ. Nu ştia ce o îndemna să încheie povestea pisoiului. Ori poate ştia?! Oricum, avea nevoie să se încarce cu energie! Şi cum ar fi putut s-o facă altfel?!  
 
Tocmai când terminase de corectat ultimile pagini, auzi iar telefonul.  
 
Primul impuls fu să nu-l ia în seamă, mai ales că numărul apărea sub umbrela PRIVAT. Răspunse totuşi. Era solicitată de administraţia spitalului unde era internată Marieta să se ducă a doua zi pentru clarificarea unei situaţii.  
 
Când încercă să precizeze gradul de rudenie cu pacienta, i se dezvălui faptul că numele ei figura în registrul de internări pentru a răspunde în caz de forţă majoră, ca reprezentant al familiei. Fusese desemnată de vară-sa persoana de contact.  
 
Doamne, cum de făcuse asta Mira-Mică, fără s-o consulte pe ea? îşi întrebă cugetul Mira. Fusese menţionată de fiica pacientei, care se sustrăgea oricărei răspunderi specificând că ea avea să plece pentru şase luni în Thailanda, ca să lucreze la o agenţie nou înfiinţată de firma a cărei angajată era în România. Despre frate-său, nici o vorbă, de parcă n-ar fi existat.  
 
Mira promise că se va duce la ora propusă şi închise telefonul oftând. Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă! se trezi comentând situaţia.  
 
Neştiind despre ce urgenţă ar fi putut fi vorba, era îngijorată pentru biata Marieta.  
 
Cu toate că nu pusese geană peste geană de peste douăzeci de ore, nu simţea oboseala. Totuşi, ca să se relaxeze, îşi puse un CD, cuibărindu-se în fotoliu.  
 
Bubă, deşi nepoftit, se aburcă pe genunchii ei torcând fericit, motan şi stăpână abandonându-se în atmosfera muzicii lui Ravel.  
 
Târziu, către seară, Mira se trezi din amorţeală şi încercă să vorbească cu naşa ei şi a lui Renée. După multe încercări, reuşi.  
 
De la capătul celălalt al firului, glasul acesteia căpăta, de la o vreme, anumite nuanţe îngrijorătoare. I se schimbase, parcă, vocea. Era de nerecunoscut!  
 
Cândva fumase, dar se lăsase de peste patru decenii. Avusese un timbru subţirel şi plăcut de copilă până mai ieri. Ce să fie oare cu ea?!  
 
În fine, fu expediată rapid, căci urmărea un film. Oricum, era bine, mai avea provizii. Despre un posibil consult medical, cum îi propusese mai demult Mira, nu voia să audă! Şi-n receptor răsună acel EXCLUS! folosit oridecâteori nu voia să mai lungească vorba. Închise brusc telefonul.  
 
Mira ridică a neputinţă din umeri şi căzu, din nou, pe gânduri. Atunci când se vedea sau vorbea la telefon cu naşi-sa, simţea o strângere de inimă, ceva, nu ştia clar ce, o întrista.  
 
Să fi fost deteriorarea acesteia, provocată de trecerea anilor? Sau adunatele greutăţi ce o covârşiseră pe bătrânica pirpirie de astăzi? Ori micile ingratitudini ale aceleia ce-o botezase? Poate toate la un loc şi încă ceva: atitudinea acesteia faţă de proprii părinţi! Dar de ce tocmai acum? Poate pentru că ajunsese la vârsta neputerii, având nevoie de sprijinul neacordat cândva de ea părinţilor? Acest aspect era numitorul comun pentru toţi cei la care Mira se gândise în ultima vreme, adevăraţi neiubitori de părinţi...  
 
Pe loc, se certă că îndrăznise, chiar şi numai în gând, să-şi judece naşa. Totuşi, nu putea să nu-şi amintească ingratitudinea filială a Nanei - aşa îi ziceau şi ea, şi Renée.  
 
De-a lungul timpului, Mira conştientizase câteva lucruri care o coborau pe Nana de pe piedestalul unde o urcase pe când era copil.  
 
Rămăsese, totuşi pentru ea o ipostază maternă, mama de duminică, mama de escapade fabuloase cu maşina mică, mama de poveste, de la care fetiţa modestă de odinioară primea păpuşi vorbitoare, încăperi de jucărie mobilate elegant, cercei şi ineluşe, brăţări împodobite cu mărgăritare ori cu rubine minuscule şi câte şi mai câte!  
 
Cu vremea, Nana sărăcise, cum se-ntâmplase cu cei mai mulţi în România anilor ’50-’60. Nu mai putea să fie darnică... Îi fusese naţionalizată casa de pe strada Londra. I se repartizase acolo doar o cameră, având acces la dependinţe potrivit unui orar stabilit de o tovaraşă cu iniţiativă, devenită locatară după naţionalizare în vila Nanei. Ce mai?! Era pauperă acum Nana!  
 
Rămăsese, însă, la fel de bogată sufleteşte. Ducea peste tot cu ea veselia, avea mulţi prieteni şi un loc în inima fiecăruia dintre ei.  
 
Aşa stând lucrurile cu sufletul Nanei, se nedumirea Mira, de ce a fost atât de puţin afectată de moartea subită a mamă-sii? Să nu fi nutrit aproape nimic pentru ea?! Îi dăduse viaţă, o crescuse. Stăruise ca fiica ei să fie şcolită, să vorbească franceza şi germana. Toate bunurile de care avusese parte i le datora mamei, inclusiv călătoriile în Occident făcute în copilărie şi adolescenţă!  
 
Un doliu scurt, vestimentar, o vagă austeritate verbală la fel de repede uitată şi... gata! La atât se rezumase Nana...  
 
Să fi fost emanciparea extrem de timpurie de ambientul familial? Sau poate o discreţie aparte?! Ori poate cine-ştie ce conflict fusese, având în vedere firea cam rebelă a naşi-sii?!  
 
Mira nu a-nţeles niciodată.  
 
Mai mult a contrariat-o atitudinea Nanei faţă de tată-său. Ajuns octogenar, cu o flebită descoperită prea târziu, omului i-au fost amputate ambele picioare.  
 
După lunile de convalescenţă, cei trei copii ai lui, două fete, ambele nefamiliste, pe atunci, precum şi un băiat la casa lui, l-au dus de la spital direct la azil.  
 
Toţi i-au înţeles. Acolo beneficia de casă şi masă, chiar şi de asistenţă medicală, toate serviciile contra pensiei sale.  
 
Nu le cerea nimic odraslelor; le aştepta doar să se ducă duminica pe la el.  
 
De câte ori n-a auzit-o pe Nana regretând că n-au fost patru fraţi, ca fiecăruia să-i fi venit rândul la o vizită pe lună!... Aşa, doar ei, trei?!  
 
De atunci Mira a încetat să-şi raporteze naşa la familie, neînţelegând: cum? şi de ce aşa?  
 
Peste vreme, Mira a mai văzut încă o dată ce voia să spună mama ei, Aura, cu ...o să i se povârne! când sancţiona purtarea nu tocmai în regulă a cuiva.  
 
Îi părea tare rău Mirei, dar Nana pierduse totul: un soţ, casă, prieteni. Rămăsese singură. Se descurca greu, fiind şi bolnavă de inimă. Ţinea legătură cu nepoata de la frate şi cu ele, Mira şi Renée, finele care n-o uitaseră... Totuşi, era singură-cuc. Norocul ei, era lucidă şi, doar când nu putea ieşi din cauza vremii după de-ale gurii ori medicamente, cerea sprijin.  
 
Se scutură de gândurile astea, hotărând să-l caute pe doctorul Marietei a doua zi. Dar somnul întârzia...  
 
Până la urmă, decise: doar sărăcia sufletească îi făcea pe unii fii să-şi uite părinţii, să-i îngroape încă de vii în uitare; şi, cu siguranţă, un nemărginit egoism.  
 
În loc să adoarmă, gândul i se duse la un alt fel de ingratitudine faţă de părinţi: să-i uiţi, cât sunt vii, să-i pomeneşti, după moarte, ca să te ispăşeşti pe tine de vină înaintea Domnului şi să dovedeşti, prin pomeni, celor cunoscuţi cât i-ai preţuit!  
 
Uneori, cazuri mai rare, ingratitudinea părinţilor era sursa celei filiale, asta frizând patologicul, deci, anormalul!  
 
Se gândi că şi înainte de ’89, dar, mai ales, după, aflai exemple de părinţi agresaţi ori părăsiţi de copii.  
 
Trăindu-se sub auspiciile unei democraţii sui-generis, marea parte a populaţiei insuficient instruite, necivilizate, s-a abrutizat regresând alert de la calitatea de om la cea de fiară. Numai aşa se pot explica dovezile unei lipse de afecţiune faţă de cei vârstnici şi ajunşi în dificultate.  
 
Şi, spre dezamăgirea Mirei, acelaşi comportament vis-à-vis de bătrâni e de găsit la scara naţională.  
 
Acum douăzeci şi ceva de ani, vârstei a treia i se mai acordau minime atenţii: întâietatea în locuri publice - la vreun rând, la urcatul în vehicule etc.  
 
Odată trecut pragul mileniului al treilea, acele vagi reminiscenţe de respect s-au pierdut, înlocuite făţiş de vorbe şi gesturi exprimând ostilitatea faţă de potenţiali părinţi şi bunici.  
 
Cum să acţioneze altfel populaţia unei ţări ai cărei reprezentanţi în Parlament ori în Guvern găsesc resurse de ieşire din criza financiară diminuând nefiresc pensiile - şi aşa mici -, impozitându-le, menţinând pentru pensionari cotizarea la C.A.S.S., limitând până la extremă lista medicamentelor compensate, prelungind vârsta de pensionre în viitorul apropiat, fără să ia în considerare condiţiile de viaţă şi muncă din ultima jumătate de secol a românilor, într-un cuvânt, făcând ca retragerea la pensie după şaizecişicinci de ani să simbolizeze începutul unui adevărat genocid!  
 
Legiuitorii şi-au permis să estimeze că zece-cincisprezece ani de primire a pensiei sunt suficienţi, având în vedere creşterea limitei de vârsta la noi. Şi asta, spus de la tribuna Parlamentului ori prin mass-media!  
 
Doamne, gândurile astea despre ingratitudinea masei active de azi a populaţiei faţă de cea de ieri o făcură pe Mira să se cutremure. Vizualiză atâtea scene la care asistase, în care erau învinovăţiţi aceiaşi bătrâni de lipsurile la care sunt expuşi tinerii...  
 
Sărmană ţară, care ai uitat înţeleapta zicală Cine n-are bătrâni să-şi cumpere!  
 
Şi îşi mai aminti ceva: se făcuse vorbire într-o emisiune TV despre nevoile Terrei, toate pornind de la creşterea numărului de locuitori şi diminuarea resurselor de subzistenţă oferite de planetă acestora.  
 
De asemenea, în alte surse media, se spusese, pe şleau, că politica Preşedintelui României şi a guvernanţilor P.D.L.-işti ar fi fost comandată, sub umbrela crizei economice mondiale, de iniţiatorii programului globalizant, că este punerea în practică a strategiei inumane de micşorare a masei consumatorilor şi de îmbunătăţire a perspectivelor cantitative a resurselor.  
 
Aşa se explică obedienţa partidului de guvernământ, care găseşte în acest imperativ şi menţinerea puterii - prin sprijin străin - şi politica de ieşire din criză... De asta, tot ce se face în prezent în România poartă marca SUSTENABILITĂŢII?! mormăi retoric Mira...  
 
Şi ca să spele amăreala de fiere şi oţet a acestor meditaţii, îşi făcu o infuzie din frunze de tei. Găsise soluţia salvatoare: nici nu-şi bău bine ceaiul, că şi adormi.  
 
Se vede treaba că iar închisese cu mii de chei uşa nopţii aducătoare de istov, în nasul unei zile.  
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 14 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1864, Anul VI, 07 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!