Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1857 din 31 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Se trezi cu noaptea-n cap, se răcori de somnul îngreunat de vise şi ieşi la o plimbare prin parcul din apropiere.  
 
Închise nerăbdătoare uşa, fără zgomot, coborând cât de repede putea cele patruzeci de trepte. Avea nevoie de spaţiu, să se relaxeze de constrângerile recente!  
 
Renée plecase de o săptămână. Ca mereu, vorbeau seara la telefon, raportând fiecare ce trăiseră.  
 
Din aceste întâlniri de la distanţă, Mira înţelegea că fata se refugiase în muncă şi nu doar... În convorbirile telefonice avea, în permanenţă, de povestit câte ceva, de relatat câte o întâmplare. Şi făcea asta cu aplombul ei din totdeauna. Cât de bine e când munceşti şi, pe de-asupra, să-ţi şi placă ceea ce faci! Pe de altă parte, distanţarea spaţială nu implică şi una sufletească pentru o fiică şi o mamă cum erau ele!  
 
Aşa gândea Mira, sperând să nu se-nşele.  
 
Într-o zi, fata o sunase mai devreme ca de obicei. Exulta de bucurie! Îşi cumpărase dintr-un anticariat un telefon, amintind, ca linie, de primele modele, căci avea furca din argint cocoţată pe un piedestal lucrat în fildeş, încrustat cu filigrane măiestrite. Din argint şi fildeş era şi receptorul delicat, aproape fragil, la o primă privire. Conectarea se făcea printr-un cordon învelit într-o textură ivorie. Ce mai, o adevărată bijuterie! Singurul inconvenient era că, în ciuda tuturor asigurărilor c-ar fi funcţional, ei, bine, nu era! Şi, spunea mai departe, urmaseră sumedenie de tentative de activare a minunatului telefon, ambiţionat să rămână exclusiv piesă de muzeu!  
 
Tot de la acelaşi anticar, dar în altă zi, achiziţionase un covoraş persan cu arabescuri de o cromatică atât de bogată şi de proaspătă, de parcă atunci ar fi fost ţesut! Îl luase fiindcă îi sugerase, pe moment, povestea din copilărie, cea despre covorul fermecat. De câte ori nu visase cu ochii deschişi că zboară cu el, săvârşind atâtea miracole.  
 
Ajunsese degrabă în apartamentul ei şi era atât de încântată! Îşi concretizase trăirea într-o poezie, un elogiu baroc, Covorul. Scria privind fix la covorul aşezat lângă fereastră, exact sub măsuţa cu telefonul... piesa de muzeu. Şi, ca prin minune, auzi un ţârâit ca de cleştar...  
 
Surprinderea îi blocase orice reacţie. Înlemnise. De unde venea sunetul?! Mobilul ei o avertiza cu o melodie. Soneria de la uşa apartamentului cânta mai grav! Sunase, da, sunase micuţa ei bijuterie?! Îşi zâmbise elocvent: telefonul îşi intrase în atribuţii doar de când se aflase pe măsuţa din mijlocul covoraşului persan!  
 
Tocmai de la acest telefon vorbea acum cu mamă-sa. Şi să nu crezi în minuni!  
 
Ca întotdeauna, Mira intrase în jocul fetei, lăsând explicaţiile logice pentru o altă dată.  
 
Convorbirea continuase pe un ton lejer şi emanând un suflu nou. Ce să se fi întâmplat?! Oricum, se gândi Mira, ceva care să-i fi risipit, în parte, tristeţea iscată de decesul tatălui...  
 
Şi explicaţia găsită îi mută, după încheierea convorbirii telefonice, gândul spre alte vremuri.  
 
Cine s-ar fi gândit că Renée, crescută în spiritul iubirii de ţară - în sensul cel mai firesc -, avea să aleagă o viaţă în alt loc?! Nu, nu o vedea înregimentată în eşalonul ghidat de Ubi bene, ibi patria! Categoric, nu! Ar fi putut rămâne departe de casă după terminarea celei de-a doua facultăţi, doar o făcuse în Franţa! Nu?!  
 
Revenise atunci atât de bucuroasă! La vremea aceea, o aşteptau acasă bunicul şi Mira. Bunica murise, tatăl alesese libertatea prilejuită de divorţ.  
 
Săptămâni întregi, ea îşi petrecuse timpul liber povestind duium de întâmplări de-acolo; vorbise despre oamenii cunoscuţi, relatase impresii lăsate de locuri minunate, nepomenind nimic despre vreo cât de vagă dorinţă de a se reîntoarce pe tărâmuri străine. Şi, ca un făcut, totdeauna încheia cu precizarea că, după orele 18, acolo, lumea oraşului se micşora, reducându-se la viaţa din interiorul căminului pentru fiecare citoyen.  
 
Vorbea desigur, de orăşelul în care locuia ea, altfel stând lucrurile în Oraşul Luminilor sau în altele, tot mari.  
 
Atunci realiza între pereţii studioului locuit că e singură. Şi un dor adânc pentru căminul din Bucureşti îşi făcea sălaş în suflet, indiferent cu câte sarcini se împovăra.  
 
Simţea cum satisfacţiile diurne date de rezultatele studiului, de plimbări prin locuri minunate ori de ceasuri petrecute în noul cerc de cunoştinţe se estompau. În clipele acelea, devenite veacuri parcă, îşi dorea cu ardoare să fie acasă pentru totdeauna, cât mai curând!  
 
Mira îşi aminti că nici măcar lunile cât copila îşi căuta serviciu nu–i diminuaseră bucuria reîntoarcerii! Familia, atât cât mai era din cea de odinioară, conta atât pentru Renée!  
 
Îşi găsise un job. Mai apoi, îşi deschisese propria-i firmă. Legase multe cunoştinte în Franţa şi acum găsise un prilej să le activeze.  
 
Bună organizatoare, se hotărâse să participe şi ea, după propriile puteri, la consolidarea punţilor de business între cele două ţări.  
 
Aşadar, se punea în slujba firmelor franceze interesate să participe la saloanele şi expoziţiile din România. Le organiza standurile, le planifica agenda de întâlniri cu potenţiali parteneri de afaceri români, le promova ofertele în mass-media, le dădea un feedback de final în ceea ce privea eficacitatea şi eficienţa prezenţei lor la manifestările cu pricina.  
 
Apoi urmase un alt pas firesc: să ducă la saloanele naţionale şi internaţionale din Franţa companii româneşti. Ce mai, în decurs de un an, ajunsese un nume cunoscut între membrii Camerelor de Comerţ Franceze din România şi Române din Franţa...  
 
Munca îi plăcea. Optase pentru o independenţă de care se bucura nespus. E drept, îşi amintea cu nostalgie de ce îi plăcuse în Franţa, dar nicicând nu regretase plecarea de acolo!  
 
Reînnodase o veche relaţie, dar fără prea mare entuziasm. Apoi, se lăsase antrenată de şuvoiul înscrisului vieţii. Călătorea. Citea mult. Mergea la spectacole şi concerte. Revedea muzee şi expoziţii.  
 
Parcă... făcea baie în tot ceea ce însemna românescul acasă, îşi zicea Mira, bucuroasă, în parte, că fata se maturiza, în parte, că se dovedea fericită acasă.  
 
Drept e, inima i se strângea la gândul că fiică-sa dăduse liniştea confortului din Franţa, că schimbase recunoaşterea valorii profesionale şi locul de muncă oferit de institutul unde făcuse cu brio specializarea, pe strădania căutării unui spaţiu de muncă acasă.  
 
Niciodată nu-şi auzise copila făcând o cât de voalată aluzie la alegerea ei. Niciodată!  
 
Şi totuşi, după încheierea propriei căsătorii nereuşite, plecase din ţară nefiresc de repede! Cu mariajul se dusese şi o parte din exuberanţa ce-o definise...  
 
Abia acum, când îi spunea la telefon despre achiziţiile făcute, abia acum, Mira conştientiza că Renée se refăcea sufleteşte!  
 
Poate de asta avusese nevoie de o distanţare între ea şi ce-i fusese exclusiv aproape - la propiu şi la figurat... Sau poate, nu ?! Oricum, se bucura pentru schimbarea în bine a fetei, Doamne, cât se mai bucura!  
 
Noua atitudine a lui Renée îi dădu curaj Mirei să se gândească la ceva ce devenise tabu în ultimile şase luni, la mariajul fetei.  
 
Durase atât de puţin! Fusese atât de fad, privit dinafara cuplului şi nu numai!  
 
Dar nunta fetei, mai bine zis, spectacolul nunţii fusese încântător, conceput de însăşi Renée.  
 
Ea alesese locul, timpul, momentele ceremoniei, decoraţiunile, totul... Îi cunoscuse personal pe toţi cei implicaţi direct în reuşita petrecerii.  
 
Dar ce o făcuse pe Mira să se minuneze era felul în care fata ei îmbinase fantezia cu cele aflate în călătoriile prin occident, necedând extravaganţei.  
 
După o scurtă călătorie prin ţară ce urmase nunţii, Renée revenise la casa părintească, deşi fusese achiziţionat un apartament semi-mobilat în care avea să locuiască doar partenerul - aşa îi propusese - până la definitivarea mobilării şi decorării.  
 
El tărăgănase lucrul. O inhibiţie generală îl copleşea - asta fiind o latură comportamentală definitorie. Renée se mirase, dar nu intervenise. Şi nici nu întrebase nimic.  
 
Cu stoicism parcursese lunile care urmaseră ceremoniei nupţiale. Aparent, nu i se întâmplase nimic, exceptând constatarea că partenerul nu-i era decât partener, că nu avea o purtare care s-o legitimeze să-l denumească soţ.  
 
De asta îi vorbise Mirei doar atunci când o anunţase că va divorţa.  
 
Acum Mira se gândea cum avusese atâta răbdare fata ei.  
 
Tot de curând, aflase răspunsul la întrebarea asta nerostită. Nu vrusese să-şi dezamăgească mama. Spera să reuşească în demersul ei de a-l înţelege pe omul cu care se măritase, să-i arate cum trebuie să se comporte în cuplu oamenii - doar îs fiinţe sociale, nu?! Strădaniile rămăseseră nereuşite.  
 
Toate, până-ntr-o zi! Îl anunţase că va pleca, că va depune actele pentru divorţ. El nu se opusese, acceptând formula despărţirii de comun acord. Aceeaşi inhibiţie dovedise şi acum. Renée se ocupase de pregătirea documentelor, de toate demersurile, căci avea de schimbat atâtea acte pentru casă, maşină, firmă etc.  
 
Reluarea numelui şi preschimbarea actelor duraseră câteva luni, totuşi.  
 
Întoarsă acasă, Renée căpătase iar culori în obraji, chiar şi volubilitatea-i caracteristică. Şi ce-o uimise pe Mira era faptul că fata îşi văzuse de muncă, de viaţă, ca şi când nimic grav nu traversase!  
 
Se vedea clar cum că fata se maturizase. Şi asta, credea Mira, se datora faptului că o lăsase a lua deciziile de una singură. Nu se luptase pentru a-şi câştiga dreptul de a acţiona potrivit propriilor opţiuni, îmbătrânind în căutări.  
 
Mira nu procedase ca alţi părinţi, nu-şi impusese nicicând punctul de vedere, poate, de fata-i ceruse părerea, şi-o rostise calm, sincer, neimplicând emoţionalul în rostirea răspunsului. Şi ce bine făcuse!  
 
Începând de la paisprezece ani, Renée percepuse pulsul vieţii şi, potrivit acestei înţelegeri, optase şi pentru liceu, şi pentru facultate.  
 
Deşi avea nativ înclinaţie pentru muzică, pentru limbi străine - studiase pianul, germana şi franceza de la patru ani până la terminarea liceului - se îndreptase spre liceul de matematică-fizică.  
 
Învăţase, nu tocise, ajungând la performanţa de a aprecia o oră de fizică cu profesorul Friedman ori o alta de matematică cu domnul Ghiţă.  
 
Cum matematica era aşezată în orar mai toată săptămâna la prima oră, profesorul Ghiţă o asculta aproape zilnic pe Renée, căci avea ea meteahna asta, ajungea, la ora întâi, totdeauna după profesor.  
 
Atinsese performanţe deosebite la fizică şi matematică, dar participase timp de patru ani şi la olimpiada pentru literatura română. Luase premii speciale fără o pregătire peste cea de la ore. O ajutaseră exclusiv talentul şi bagajul ei de lectură.  
 
Şi, când venise momentul alegerii facultăţii, ceruse părerea doar profesorului Ghiţă. Acesta o asigurase de reuşită la orice secţie a Politehnicii.  
 
Ea şovăise între Automatică şi Aeronave.  
 
Intrase cu brio la Aeronave, unde urmase, din anul al treilea, secţia cea mai interesantă, dar şi cea mai dificilă - Construcţii de motoare.  
 
Se remarcase şi la facultate. Primise bursă specială, condiţionată de mediile cele mai mari.  
 
Revoluţia din 1989 o găsise în anul al treilea ca lider de opinie; acţionase printre colegii de an împotriva îngheţării anului, cum era moda clipei.  
 
Mulţi, pe urmă, îi mulţumiseră că le tăiase avântul către un gest inutil, căci facultatea lor nu-şi pierduse din temeinicie, din rigurozitate, ca facultăţile altor profile.  
 
Şi, ca să-şi mărească venitul studenţesc, un cumul dintre puţinul primit de la ai ei şi bursă, făcea proiecte pentru unii colegi de an sau din anii mai mici.  
 
Pentru Examenul de Diplomă realizase un studiu aplaudat de tot auditoriul, care subliniase meritata notă maximă dobândită. Ceea ce augmentase recunoaşterea reuşitei fuseseră şi strângerile de mâna din partea membrilor comisiei de examinare, în frunte cu preşedintele, o personalitate în materie de motoare de avioane.  
 
Cum nu se împământenise moda noului sistem de angajare a inginerului proaspăt absolvent - relaţii ori căutări la târguri de joburi - media obţinută şi proiectul îi asiguraseră angajarea, imediat după absolvire, la un institut de motoare termice din Bucureşti. Necazul ei fusese că nu putuse ajunge la I.A.R. Ghimbav!  
 
Trei ani se jucase de-a proiectele pentru motoare, necesare unor fabrici din ţară. Mergea să prezinte oferta. O acceptau, dar, revenită la Institut, se bloca din senin contractul de către conducerea executivă, neinteresată de materializarea proiectelor, dar amatoare de venituri salariale imense şi de aducerea institutului în stadiul ultim de degradare, în vederea privatizării.  
 
La început de carieră, Renée s-a nevoit cu arbitrariul tranziţiei, cu apariţia privatizării, cu semnele concurenţei după alte criterii decât cel al valorii, al competenţei...  
 
Nimeni n-a auzit-o vreodată plângându-se. Ea dorise ingineria, căci asta se bucurase de apreciere şi înlesniri din partea vechiului sistem.  
 
Şi, când hotărâse schimbarea, când îşi luase adio de la inginerie, tot ea şi numai ea decisese! Ai casei nu interveniseră. Ştiau ei cu cine au de-a face!  
 
În sinea ei, Mira ofta că nu avea nici o putere, că n-avea cum să-şi ajute copila, deh!  
 
Asta nu contase pentru Renée! Descoperise reperele destinului. E drept, calea devenirii sale nu fusese deloc netedă şi nici în linie dreaptă, dar se descurcase, căci Ad augusta per angusta!  
 
Ajunsă în acest punct al rememorării, Mira tresări înfiorată. Telefonul îşi anunţase imixtiunea în gândurile ei prin câteva trepidaţii.  
 
Şi, când începu soneria, Mira era complet scoasă din meditaţia sa; vocea apelantului necunoscut o aduse cu totul în banal. Era invitată să participe, peste opt zile, la o întrunire a pensionarilor din sector, la o conferinţă pe tema: Biocipurile - Pro sau contra?!, urmată de un program artistic...  
 
Mira articulă neutru un Mulţumesc! Închizând telefonul, asocie invitaţia cu evenimentele culturale petrecute cândva la Casa ARLUS, la care asistau acei bătrâni friguroşi şi melomani, adesea însoţiţi şi de nepoţii lor.  
 
Zâmbi cu falsă şi târzie nostalgie, doar şi ea fusese dusă acolo destul de frecvent de maica-mare Aristiţa, bătrânica de la mezaninul blocului în care locuiau şi responsabilă cu supravegherea Mirei preşcolare.  
 
Şi acolo, după 1944 şi până pe la 1963, se invita public pentru o conferinţă şi un program artistic sau un film.  
 
Şi atunci, acţiunea era insinuantă, căci politica asociaţiei era prorusă, iar ţinta programelor era de rusificare a noastră.  
 
Stăruia în memoria-i cum, pe invitaţia valabilă pentru două persoane, trona titlul pompos al expunerii, iar ca un adaggio, programul ori filmul artistic...  
 
Şi acum, îşi continuă Mira conexiunea, acţiuni ca astea sunt insinuante. Deşi publicul-ţintă nu-l constituie cei vârstnici, temele abordate sunt cu tendinţă, bătrânii contaminând, prin colportare, pe cei mai tineri...  
 
Doamne, câte valuri, câte curente au umblat cu tăvălugul prin minţile, prin sufletele românilor!  
 
De fapt, Mira era predispusă înnoirii, dar după 1989, devenise mai atentă la semnificaţiile propovăduite ale inovării.  
 
Şi nu avea dreptate?! Cândva, doctrina Lagărului socialist vorbise de un stat fără frontiere, în care să se trăiască în afara naţionalului. Nu acelaşi lucru vizează conceptul, aparent nou, al Europei fără frontiere, adică, al Uniunii Europene?!  
 
Diferă iniţiatorii, cândva ruşii, acum americanii şi europenii proamericani.  
 
Şi Mira se întoarse la telefonul primit. Avea conferenţiarul să zică auditorului de proorocirea Apostolui şi evanghelistului Ioan din Apocalipsa 13, versetele 16 şi 17, despre semnul Satanei şi despre locul unde vestise Hristos că avea să fie purtat numele Fiarei ori numărul numelui ei - 666?  
 
Câţi ştiau de Noua Ordine Mondială şi de legătura acestui concept cu biocipurile?!  
 
Ea se gândi frisonată de progresia asigurării datelor indivizilor la noi: la început, s-au primit numere, apoi cod de bare, urmând cardul biometric, un computer-cip, adică un emiţător plantat sub piele, o bobiţă din material tolerat de organism, o nimica toată acolo!  
 
Bine, bine, dar nimica asta ar înghiţi toate datele personale ale individului! Şi culmea, nimicul ar păstra datele, le-ar înmulţi prin adăugiri ulterioare, fără a fi posibilă vreo ştergere.  
 
Mira continuă retorica întrebărilor către conferenţiarul posibil. Îi va spune auditorului că prin biocip se va localiza individul respectiv, ajungându-se chiar la identificarea reacţiilor intelectuale ori afective faţă de persoane, de evenimente?!  
 
Şi, cum îşi răspunse mental negativ, întări negaţia şi interjecţional printr-un Ţţţ! îndărătnic şi copilăresc.  
 
Chiar dacă, iniţial, n-avusese de gând să dea curs invitaţiei, după minutele afectate invitaţiei, se hotărî să meargă.  
 
Reţinu data, puse post-it-ul cu notiţa într-un loc vizibil şi reveni cu mintea la Renée.  
 
Bine că plecase! Trăise un fiasco marital, adevărat grilaj gumos de care se lovise timp de cinci ani! La fiecare lovitură, se tot îndepărta de consort, labil sufleteşte, mimând statutul de soţ, căci vedea o joacă în căsnicie, excluzând orice răspundere, orice sentiment.  
 
Acum Mira făcu legătura cu vorba înţeleaptă din bătrâni că Până nu trăieşti cu omul, nu şti ce-i poate... pielea.  
 
Sigur că Renée ştia acest adevăr, dar, de modă veche fiind, ca şi educaţia primită, ajunsese să-l nesocotescă. Se lăsase dusă de sentimente, de atracţie şi-atât!  
 
Mira oftă, regretând anii risipiţi în această experienţă a fetei. Îşi reveni totuşi repede: cel puţin nu pierduse ca ea... o viaţă!  
 
Când termină cu toate gândurile astea, abia atunci observă că Bubă, motanul ei, se uita la ea insistent.  
 
Din privirea-i rugătoare înţelese că trecuse mult de când o aştepta să-i dea ceva. Într-adevăr, castronul de mâncare avea doar două bobiţe simbolice din hrana lui preferată.  
 
Se achită în grabă de sarcina ultimă a zilei, îndreptându-se spre dormitor, uitând totul şi cufundându-se într-un somn adânc, închizând cu chei de vis uşa zbaterilor diurne.  
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 13 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1857, Anul VI, 31 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!