Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1850 din 24 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ce va fi? Ce va fi? se tot întreba Mira, deschizând uşa casei şi conştientizând răcoarea metalică a cheilor prietenoase. Sigur avea să fie dificil, normal! Se impunea să facă puţină terapie cu Renée - îndurerată mult de moartea tatălui.  
 
Încercă s-o ducă prin magazine, să facă mici cumpărături. De asemenea, îi distrase atenţia de la necazul avut antrenând-o la pregătirea unor dulceţuri.  
 
Îi sugeră să-şi viziteze naşa, afectată de hotărârea ei de a se stabili în Franţa, să-i promită că se vor vedea de câte ori va reveni în ţară. Bătrânica, de la moartea Aurei, rămăsese pentru ele singura fiinţă apropiată, o prezenţă vie a lumii pline de afecţiune în care se formaseră.  
 
Între altele, vorbiră şi despre refacerea Marietei. Mira, în discuţiile cu fata, intui rostul telefonului dat de medicul curant acasă la Mira-Mică. Da! Acum înţelese! Marieta pesemne putea să vorbească încă înainte de externare. Da! Da! Cu complicitatea medicului perseverase în pretinsa-i muţenie. Sperase că doar aşa va întârzia straniul plan al Mirei-Mici! Împreună gândeau să afle o strategie de sprijin a mătuşii.  
 
*  
 
Timpul fugi. Se scursese deja o săptămână de la înmormântarea ex-ului. Se trezi că fata trebuia să plece.  
 
Abia acum Mira înţelese cât de greu le va fi să se despartă de data asta. Mimau amândouă un optimism cam exagerat, de care, e drept că se cam ruşinau. Fiecare credea în sinea ei că poate ascunde adevărata stare. Făcură planuri, vorbiră şi despre o posibilă vizită a Mirei în Franţa. Toate păreau logice. Timpul avea să le ajute pentru a le înfăptui. Aşa sperau amândouă, mamă şi fiică. Se aveau numai una pe alta de când murise şi Costin, tatăl Mirei. Oricum, nu erau tocmai în apele lor!  
 
*  
 
Aşa era, îşi repetă Mira, cu asistarea Marietei reintrase în pielea aceleia care fusese până la pensionare. Muncise mult la viaţa ei, dar ceea ce făcuse îi plăcea. Conştientizase ce misiune avea. De asta insistase întotdeauna să-i înţeleagă pe copiii pe care îi studia, ca să le facă apoi fişele psiho-pedagogice. Niciodată nu considerase ce făcea drept o formalitate! Niciodată nu considerase, cum se mai întâmpla cu alţi colegi de-ai ei, că diagnosticarea psihologică se putea face doar dialogând formal şi rapid cu subiecţii, fără să nu fie testaţi după cele mai recente modalităţi de investigare a psihicului, a dotării intelectuale. Doar, în baza observaţiilor acestora, i se făcea fiecărui copil evaluarea, doar cele descoperite aveau să jaloneze mersul educaţiei lui, doar aşa se hotăra spre ce şcoală trebuia să fie îndreptat, ca efortul educaţional să aibă sorţi de izbândă, nu?!  
 
Şi, tocmai când traversa aceste stări, se pomeni că Renée o îmbrăţişează strigând vesel un Evrika!  
 
În atmosfera tulbure a acelei zile, expansiunea fetei îi plăcu, dar o surprinse. Îi sugera să valorifice tot ce dobândise în viaţă, experienţa, învăţătura, uşurinţa prospecţiei firii umane şi să... să scrie! Adică, să facă literatură!  
 
Mira-şi râse, păcătuind cu gândul: de-ai şti, copilă, de când fac eu literatură! Uitase, oare că şi publicase versuri ?! Dădu din cap că e de acord cu sugestia salvatoare.  
 
Căzu subit într-o stare incertă, ceva ce aducea a tristeţe izbăvitoare, ceva de genul vorbei din bătrâni Tot ponosu’ cu folosu’ .  
 
Nu termină de gândit, că auzul îi fu invadat de sunetele stridente ale soneriei interfonului.  
 
Trezirea la realitate o costă, nici nu-şi dădea ea seama acum, cât... Cum fata intrase în baie, fu nevoită să afle cine reclama o atât de nedorită comunicare. Şi chiar n-avea chef de socializare impusă! Dar, deh!  
 
Avea să primească în ziua aceea explicaţii pentru întrebări la care nu putuse răspunde cândva. Chiar era încredinţată că nu putea găsi răspuns, că erau nişte enigme perfecte...  
 
Primi un plic galben printr-un curier. Când semnă de primire, văzu că venea din Ungaria. În zadar protestă că n-avea cine să-i trimită ei corespondenţă de-acolo! Până să termine de rostit nedumerirea, curierul şi dispăruse pe scări.  
 
Desfăcu ezitând plicul. Parcă ar fi încălcat intimitatea cuiva. Oricum, când se dumiri despre ce este vorba, se bucură că Renée nu fusese de faţă. Poate nici nu va afla niciodată?!  
 
Cu gesturi precipitate puse plicul în seiful personal, depărtându-se cu un aer vinovat.  
 
Se aşeză pe un colţ de scaun încercând să butoneze telecomanda în căutarea unui canal cu ştiri.  
 
Mimă atenţia spre plasma gălăgioasă, căci ochii priveau înspre sine urmărind o scenă imortalizată de memorie, o scenă petrecută demult şi care îi storsese lacrimi când o văzuse... Nu pentru că îşi prinsese bărbatul ţinând pe după umeri, ca s-o apere de frigul din maşină, pe expeditoarea misivei de azi - se dusese din zori la coadă pentru benzină, cum se proceda în anii ’80 - ci pentru că fusese prea laşă ca să deschidă portiera spre confirmarea flagrantului! Sau nu din laşitate nu acţionase cum ar fi trebuit, ci din orgoliu?!  
 
Aşa o găsi Renée când se-ntoarse în sufragerie. N-apucă s-o iscodească privitor la starea sa, căci motanul o asaltă cu tentative de hârjoneală. Şi Mira îl iubi o dată mai mult pe Bubă pentru diversiunea oferită.  
 
Încheiară seara ascultându-l pe Bach interpretat la chitara clasică de un talentat român - Maxim B. - cunoştinţă veche a familiei, stabilit la Paris acum, de unde Renée tocmai achiziţionase ultimul lui disc.  
 
Retrasă în camera ei, Mira luă cu sine plicul primit. Simţea că e mai fragilă decât se ştia. Poate singurătatea, poate experienţa cu Marieta, poate şi plecarea fostului, ce mai, toate o cam sleiseră sufleteşte... Chiar îşi zise că s-a molipsit de laşitate, ca şi când asta s-ar putea lua!  
 
Deschise larg fereastra şi inspiră îndelung aerul răcorit al nopţii. Şi, sub clar de lună, desfăcu plicul şi găsi o hârtie, mâzgălită, deloc protocolar, cu un scris aproape ilizibil. Aprinse lumina. Şi aşa descifră că era chiar de la fosta colegă a răposatului soţ, cea pe care o văzuse în maşina lor, ocrotită de el, ţinută să nu-i fie frig, pesemne. În drum spre piaţă, trecuse pe lângă ei. La rândul de la benzină era, imediat după a lor, şi maşina colegei.  
 
Era iarnă, deci şi frig. Totuşi... Se oprise câteva clipe. Erau atât de prinşi în dialog, încât nu o văzuseră. Atunci, pe moment, se necăjise. Dar, cu timpul, înţelese că nu avusese ce să revendice... Atât putea el!  
 
Ar fi fost umilitor să-i ceară explicaţii. Şi apoi, ori de câte ori trecuse pe la şcoală să-l ia, în drum spre casă, îl găsise în compania acelei femei şi mereu euforizat!  
 
Aparent nu reacţionase, dar în sinea ei… Îşi ridicase mâinile, cum se zice, de pe el. Doar nu era unicul semnal. Fuseseră şi altele.  
 
Da, ea era. Emigrată, după Revoluţie, în Ungaria. Auzise, spunea ea, despre decesul colegului şi voise a-i desluşi soţiei lucruri poate necunoscute despre el.  
 
Dar Mira nu înţelegea de ce femeia asta îi tulbura gândurile cu triste aduceri-aminte.  
 
După cum avea să vadă, fusese confidenta lui şi i se părea necesar să-i explice că bietul de el fusese un nefericit, că nu-şi iubise niciodată soţia, nici înainte de căsătorie, nici după, că se însurase cu ea din interes; în primul rând, dobândea buletin de Bucureşti şi un spaţiu locativ civilizat, iar, în timp, ajutoare din partea socrilor, ea fiind singură la părinţi ş.a.m.d.  
 
Mira se opri din citit. Nu-i venea să-şi creadă ochilor, nu! Nu-l vedea spunând asemenea lucruri, chiar de le-ar fi gândit! Apoi, el ţinea atât de mult la imagine! Şi-ar fi dat el arama pe faţă, dacă aşa ar fi fost?!  
 
După intermezzo-ul în gândire, reluă lectura. Mai bine ar fi aruncat hârtiile astea inutile, îşi zise.  
 
Printre altele, buna samariteană îi preciza că ea, doar ea îl sfătuise să renunţe la drepturile sale, la maşină, la ce bunuri se achiziţionaseră până la pronunţarea divorţului, să le lase fetei.  
 
Ca şi când ar fi fost cine-ştie-ce valori, se trezi Mira amendând precizarea...  
 
Şi, în final, confidenta sugera citirea scrisorilor primite de la el, de când emigrase şi pe care le alăturase, dovezi incontestabile...  
 
Dar, sătulă, Mira nu dădu curs ispitei. Despre morţi, numai de bine! Aşa se impunea după etica de creştin. Pentru ea, omul acela, dus depaaarte acum câteva zile, murise demult! Nu ar fi vrut să se mai gândească la el, dar intrusa o stârnise.  
 
Cu regret încercă să-i facă plecatului portretul. Abia de-i realiza figura. Dar fizicul?! Prea vag! În privinţa caracterului, ştia de mult, ea îi crease, îi confecţionase altul, mai aproape de ceea ce şi-ar fi dorit. O ajutase mult grija lui pentru imagine, evidentă şi în cercul de prieteni, şi între neamurile ei, chiar.  
 
Poate, din orgoliu, ea nu-i văzuse carenţele, unele ţinând de gene, altele - de educaţie, îşi zicea. Îl absolvise de vină de multe-multe ori, chiar şi atunci când erau străvezii laşitatea, lipsa de respect...  
 
Dar acum, basta! Să dea uitării demersul de maculare a intimităţii! Şi începu să rupă cu meticulozitate hârtiile primite. Sta pe marginea patului, privea spre tavan şi mărunţea totul bine-bine. Când termină, strânse rămăşiţele într-un vas de inox şi le dădu foc. Spălă vasul, aerisi bine încăperea şi-şi spuse că va uita ce se-ntâmplase...  
 
Un gând viclean i se insinua, totuşi: ce câştigase femeia aceea? Ori nu doar ea?! Poate, nu!  
 
Şi Mira fu gata să-şi plângă de milă, că prea multe... Se opri, amintindu-şi de-o pildă: cică un monah trăia în mare umilinţă, postea şi-şi dedica tot timpul rugilor către Dumnezeu. Nu făcea nimic ce s-ar fi putut abate de la cartea sfântă. Totuşi, atrăgea prea des vorbe şi gesturi neprietene din partea celor din jur. Mâhnit de cele ce se întâmplau şi neînţelegând, se înfăţişă unui confrate vestit pentru înţelepciune şi i se spovedi. Cum se întâmpla că era primăvară, acesta îl duse în livadă, arătându-i doi meri, unul înflorit, altul sterp. Apoi, îl întrebă care va fi bătut spre a i se lua fructele?! Cel cu roade, desigur!  
 
Mira îi mulţumi lui Dumnezeu pentru gândul bun trimis, spunându-şi pentru a câta oară? că nu trebuie să te plângi niciodată că eşti singur, căci întotdeauna Domnul îţi este în preajmă drept reazem necesar.  
 
Simţindu-se liniştită dintr-odată, adormi imediat.  
 
Cufundarea în somn o răpi, purtând-o într-un vârtej de vise, adevărate secvenţe din viaţa ei domestică, pe care şi le aminti în zori, când se trezi.  
 
Îndeobşte, nu tălmăcea, ca alţii, în niciun fel visele. Îl credea pe Freud că nu sunt altceva decât refulări ale conştientului şi basta. Totuşi, unul dintre vise i se păru răscolitor prin simbolistica lui.  
 
Se făcea că era împovărată de ani, dar cu mintea şi sufletul treze, predispusă la întoarceri în timp. Amintiri dintre cele mai curioase, fantasme tremurate îi răscoleau fiinţa.  
 
Şi, cum era singură acasă, ai ei fiind zburătăciţi în toate părţile, ea tânjea şi iar tânjea.  
 
Încercase odihnă mai multă, ceaiuri, lectură, muzică, dar nimic. Starea persista.  
 
Însă, într-o zi, soneria telefonului îi curmase veghea. Ridicase receptorul, dar, se părea, la capătul firului nu era nimeni. Închidea şi iar suna. Nimeni nu-i răspundea la alo-ul ei. Continuase să sune chiar şi după ce-l scosese din priză. Până la urmă, cineva de pe fir o bombardase cu întrebări: de ce tânjeşti? ce e cu tine? ce te nemulţumeşte? oare n-ai făcut destul? nu ai dat vieţii tot ceea ce puteai da?  
 
Închisese telefonul speriată. Dar, se făcea că episodul se repeta zilnic. Şi tot aşa, până se întorseseră ai ei, când rutina vieţii se reinstalase, mascând trecerea timpului, estompând ciudăţenia întâmplării cu telefonul.  
 
N-o dezvăluise, devenise taina ei. Se trezi că începuse ca atunci când avea vreo perioadă mai grea, să se retragă în tihna camerei şi să ţintuiască, în aşteptare, telefonul. Acesta suna, ea abia întreba cine e, că vocea de pe fir se auzea spunându-i vorbele de încurajare aşteptate...  
 
Acum, la bătrâneţe, ar fi fost tentată să împărtăşească taina cuiva. Dar cui? Ai ei se risipiseră în cele patru zări de mult. Rămăsese doar ea. Ea şi telefonul, adică vocea, vocea ei, de fapt.  
 
Şi, când vocea aceea nu va mai răsuna, atunci înseamnă că totul se va fi... dus.  
 
Zâmbise când se trezise cu acest crâmpei de vis în minte. Se grăbi să-l transfere într-o proză scurtă, alăturându-l altora scrise în ultima vreme.  
 
Abia când termină, realiză din ce se născuse visul, povestea.  
 
Din scrisoarea aceea sordidă, trecuse prin poarta deschisă imaginaţiei, fără de chei, către forţa creativă purificatoare...  
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 12 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1850, Anul VI, 24 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!