Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1843 din 17 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ajunsă la Marieta, fu surprinsă că uşa apartamentului era larg deschisă, că avea să fie scutită de ceremonia cheilor nervoase la lucru, iar, când în cadrul ei apăruse intempestiv Mira-Mică într-o ipostază extrem de dezagreabilă, fu uimită de-a binelea.  
 
Dacă până să ajungă acolo, crezuse că depărtarea îi va risipi tristeţea pâcloasă în care o vârâseră ultimele zile, acum simţi că se amăgise.  
 
Inspiră profund şi încercă să intre. Nu apucă însă, căci vară-sa nu se dădu la o parte decât după minute bune... Nu-i acordă nici răgazul unui salut, că se şi năpusti cu un rechizitoriu aproape strigat asupră-i.  
 
Mira n-o luă în seamă, ci se strecură în odaia Marietei.  
 
Mare-i fu uimirea când o găsi pe aceasta aşezată pe marginea patului, făcându-i semn să închidă uşa. Se execută pe dată.  
 
Dădu să rostească ceva, dar uşa camerei fu dată de perete şi Mira-Mică intră ca o furtună, tremurând toată şi scoţând nişte sunete guturale, într-atât era de contrariată de atitudinea Mirei. De ce lipsise de la înmormântare? Cum putuse?! Ce fiinţă era?  
 
Marieta care, din cauze neştiute, îşi recăpătase graiul, ripostă. Pe un ton scăzut, ceru linişte, apoi i se adresă exclusiv Mirei, cu precizarea că tot răul e spre bine uneori. Pesemne că se referea la ţipetele ce răsunaseră cu câteva minute înainte în casă.  
 
Şi, pe când Mira tăcea mâlc de uimire, se auzi trântindu-se uşa de la intrare. Vară-sa ieşise.  
 
Abia acum, Mira îşi reveni din uluiala-i. Se ridică şi o îmbrăţişă pe mătuşi-sa, apoi, aşezându-se alături, se porniră, ca la comandă, să plângă în hohote. De ce? Fiecare îşi avea motivele ei, dar măcar două erau comune. Ştiau ele care...  
 
Era pentru prima oară când se vedeau una pe alta copleşite, neînstare să-şi drapeze suferinţa.  
 
Pacea se instaurase. Marieta se lungi pe pat, Mira, aşezată pe scaunul de la fereastră, îşi pironi privirile spre grădina din spatele blocului. Aparent, admira peisajul... De fapt, privea înspre sine, făcând iar o incursiune în existenţa sa. Şi găsea că a trăit cinstit fiecare moment, că a luat totul în serios, că a onorat tot ce fusese demn, drept, frumos, firesc. Se gândea cum i-a respectat ea pe oamenii din preajma sa. Fie că se înrudea cu ei, fie că venea cu ei doar în contactul presupus de serviciu, de vecinătate ori, pur şi simplu, de legături efemere şi neprevăzute, îi stimase. Nu le nesocotise dreptul la părere, la exprimare... Găsea mereu un motiv sau mai multe pentru a-i lua în considerare, pentru a-i trata cu deferenţă. Uneori, tânără fiind, încerca să-i raporteze la ea, ca la un etalon. Făcea asta doar în sinea ei, niciodată nu dădea glas acestor cugetări; chiar dacă le credea demne de a fi auzite şi de cei din jur, erau subiective. Mai târziu, încercă să se adapteze pe sine la situaţii, căci atitudinea asta îi fusese confirmată de cele învăţate, auzite ori citite.  
 
Deprinsese respectul faţă de om întâi de la mamă-sa, Aura. Doamne, ce femeie fusese! Nu o auzise nicicând judecând asper vorbele, faptele altora! Fără emfază, ierta, încercând o corecţie fie prin puterea exemplului, fie printr-o şaradă din care, cine avea minte înţelegea mesajul transmis. Întotdeauna luările de atitudine se încheiau plăcut fiind şi parafate de râsul ei fermecător. De câte ori n-o persiflase bărbatu-său, înciudat pe succesul ei la oameni. Doar îl auzeai făcând referire la etalarea dinţilor - adevărate perle - prin zâmbetul cuceritor şi atât de convingător al consoartei sale. Da, cu siguranţă, la respect faţă de semeni se refereau şi îndemnurile către copila ei, sfătuind-o să vorbească puţin, că vorba multă e sărăcia omului şi că e mai bine să-ţi vezi bârna din ochiul tău, decât paiul din ochiul altuia.  
 
Ajunsă aci, Mira zâmbi cu duioşie către imaginea mamei pe care o avea oricând în faţa ochilor, deşi murise de ceva timp.  
 
O deconectă din reverie însă Marieta cu nişte gânduri şoptite, de parcă s-ar fi ruşinat.  
 
Dar de ce să se fi ruşinat, se corectă mental Mira?! Desigur, nu de ce avea de spus, căci mătuşi-sa nu vorbise niciodată în vânt, poate din jenă faţă de Mira, căreia îi ascunsese că poate vorbi... Cine ştie?!  
 
Aşa, în şoaptă, Marieta îi spuse de tevatura făcută de fiică-sa în ajun.  
 
Reîntoarsă de la înmormântarea tatălui lui Renée, intrase val-vârtej strigându-şi indignarea faţă de absenţa Mirei de la ceremonie. Îi împroşcase numele cu tot felul de vorbe pe ton din ce în ce mai ridicat şi-i spusese Marietei că nu o va mai primi în casă pe vară-sa.  
 
Strigase aşa minute în şir. Muţenia mamă-sii o scotea din fire. Îi pretinse măcar să dea din cap în semn de aprobare. Atunci se auzise un NU! categoric. Dar Mira-Mică, de indignată ce era, nu realizase imediat ce se întâmplase, doar după minute bune scurse, timp în care continuase tirada acuzatoare.  
 
Când îşi dădu seama, îşi îndreptă spre mamă-sa tirul. Îi vorbise de nepotrivirea dintre Artemie şi ea ca temperament, pregatire, aşteptări de la viaţă, exonerându-l pe tată-său de toate metehnele avute. Acuzase pe toate femeile fustrate de anormalitate, punând-o pe mamă-sa în frunte. Dar câte nu-i turuise gura! Încheiase c-un aer superior că detestă asemenea creaturi, între care o inseră şi pe Mira.  
 
Despre revenirea vocii Marietei nu scosese o vorbă. Ieşise tunând şi fulgerând din camera mamă-sii, părăsind-o, uitând-o, omiţând chiar s-o îmbie cu cina. Nici ginerele, care nu venea s-o vadă decât arar, nu-şi manifestase bucuria revenirii graiului soacră-sii ori poate nu încălcase vreo interdicţie impusă de consoartă, cine ştie?! Rămăsese, aşadar, singură, uitată, până-n momentul apariţiei Mirei.  
 
Fără să i se ceară părerea, Marieta îi spuse Mirei că, în locul ei, la fel ar fi procedat. Nu s-ar fi dus să-l mai vadă pe cel plecat odată de bună voie, căutând eliberarea de soţie, de familie, de tot. Şi pentru ea ar fi fost mort! Cu asta încheiară discuţia din ziua aceea pe acest subiect.  
 
Şi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, Mira îşi începu monologul terapeutic, acum, pentru amândouă, în timp ce Marieta se aşeză iar pe pat. Din cauza emoţiilor, mâinile îi tremurau abia perceptibil.  
 
Atunci Mira îi evocă o întâmplare de demult, prin care îi distrase atenţia de la clipele amare la care o expusese fiică-sa.  
 
Îi destăinui cât o admirase pentru îndemânarea cu care făcea orice în gospodărie, dar, mai ales, prăjiturile. Zâmbiră amândouă când Mira îi dezvălui misterul împuţinării unor fursecuri făcute de Marieta într-un an, de Revelion, puţin după ce se măritase cu Artemie.  
 
Pe atunci, Mira să tot fi avut vreo doisprezece ani. Îşi aduse aminte cum, înainte de Revelion, se ţinea aproape de Marieta în bucătărie. Nu avea voie să se amestece, dar să privească, da! Se făceau nişte prăjiturele din aluat cu unt, decupate ca semilune, unse cu albuş spumă şi ornate cu nuci tocate şi uşor caramelizate. Cum termina Marieta de copt o tavă, cum se oferea Mira să ducă tranşa în sufragerie, ca să descongestioneze locul, nu de altceva! Numai că, până să le pună pe platou, se înjumătăţeau...  
 
După Revelion, toţi ai familiei au apreciat pregătirile, neuitând să puncteze faptul că fursecurile albe au fost grozave, dar... puţine.  
 
Mira se înroşise ca racul când ochii Marietei se îndreptaseră pentru o clipă spre ea.  
 
Recunoscând tacit că aşa se petrecuseră lucrurile, amândouă râseră vesele ca nişte copii fără griji.  
 
Odată starea Marietei devenită normală, Mira o rugă să-i spună cum îi revenise vocea.  
 
Făcuse accidentul cerebral după o discuţie cu Mira-Mică şi cu ginerele. O supărase îndrăzneala fiică-sii, care îi aducea la cunoştiinţă că ea şi soţul ei hotărâseră ca Marieta să meargă la Galaţi, să îngrijească de cuscră-sa, imobilizată la pat de ani buni, deoarece infirmiera îi anunţase că pleacă, având şi ea o vârstă înaintată.  
 
Marietei, la început, nu-i venise să creadă cele auzite. După refuzul categoric, se dusese la ea în cameră. Nu apucase nici să se dumirească bine în privinţa sănătăţii mintale a fiică-sii, că aceasta intrase ca fulgerul şi, fără nici o umbră de respect, îi spusese că erau doar două soluţii: ori să plece la Galaţi, ori să meargă la un azil de lângă Buzău, căci apartamentul de patru camere devenise neîncăpător. Deci, oricum, tot urma să plece!  
 
Degeaba îi spusese Marieta că avea şi ea dreptul la o cameră, ca succesor al lui Artemie, pe lângă cei doi copii.  
 
Mira o anunţă că şi frate-său era de aceeaşi părere. Şi preciză că, dacă nu pleacă de bună voie, o va duce la azil, totuşi. Şi Marieta se opri. Altceva nu-şi aducea aminte.  
 
Se trezise la spital după zile bune, fusese în comă... Tot fiică-sa îi povestise etapele revenirii nesperate, precizând că medicii credeau că nu va mai putea vorbi niciodată.  
 
Bucuroasă că scăpase cu mintea întreagă şi că medicii o îngrijeau bine, aştepta cu răbdare şi rugăciuni să poată, din nou, să-şi audă glasul. Se opri din povestit ştergându-şi o lacrimă. Oftă adânc înainte să-i spună Mirei cât de haină fusese cu ea fata, cum îi spunea, zi de zi, că acum îi era mai uşor s-o ducă la azil...  
 
Trântitul uşii de la intrare îi opri povestitul. Extrem de pătrunsă de ce auzise, Mira se gândi să mai vină la Marieta încă un timp, până ce mătuşi-sa va hotărî ce va face.  
 
Dar nu-şi încheie gândul, că Mira-Mică intră în cameră ca gonită de streche spunându-i să plece, că nu mai avea nevoie de ajutorul ei.  
 
Când termină de ţipat decizia, rămase lipită de uşa deschisă, bătând un tact al furiei din piciorul drept.  
 
Nici o mulţumire, nimic despre banii promişi!  
 
La gândul ăsta, Mira zâmbi larg... Nu i-ar fi trecut prin cap să perceapă onorariu pentru ce făcuse, Doamne fereşte, dar verişoara vorbise de o asemenea eventualitate... Să fim serioşi, pentru ce s-o fi plătit?!  
 
Nici Marieta, nici Mira nu-i replicară nimic. Se despărţiră în tăcere.  
 
Uşa, trântită atât de puternic de Mira-Mică în urmă-i, stârni curiozitatea unui vecin care îşi iţise capul pe hol. Când văzu dinspre ce apartament venise bufnitura, dădu a lehamite din cap.  
 
Mira înţelese că nu era prima oară când vară-sa tulbura cu accesele ei liniştea colocatarilor.  
 
Ieşi pe alee, ca şi când ar fi ieşit dintr-un loc neaerisit şi, preţ de minute în şir, făcu exerciţii de respiraţie pentru a-şi umple ca lumea plămânii cu aer.  
 
Când i se păru că, respirator, îndreptase lucrurile, se auzi rostind izbăvitor: Am scăpat! Doamne ajută!  
 
Pe drum, îşi aminti că Renée era acasă, că nu o sunase măcar. Se precipită să-şi găsească telefonul, să... Nu mai fu nevoie. Renée o aştepta în staţia de tramvai. Se îmbrăţişară tumultuos, izbucnind amândouă în plâns, aparent, nu se ştia de ce.  
 
Şi, preţ de aproape un ceas, tăcură, căutând drumul cel mai lung înspre casă. S-ar fi plimbat toată noaptea, dar se gândeau la motan. Şi numai ideea că acesta n-ar mai fi avut apă ori mâncare le dădu puteri să ajungă acasă.  
 
Uşoara lor îngrijorare le fu spulberată de dragul animăluţ, care le salută şi apoi se lungi în faţa lor pentru o porţie dublă de scărpinat. Şi chiar aşa se întâmplă.  
 
Uşa aceea trântită de Mira-Mică, cu acompaniamentul zgomos al cheilor, îşi zise aproape cu voce Mira, semăna atât de mult cu vocabulele danteşti, oarecum uşor modificate: Lasciate ogni speranza, voi che uscite cui!  
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 11 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1843, Anul VI, 17 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!