Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1836 din 10 ianuarie 2016        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Deschizând uşa, în dimineaţa aceea Mirei îi răsună în urechi un imperativ strigat cândva de către Mirabela Dauer într-un fel unic într-o melodie: Deschideţi poarta Soarelui! Avea nevoie de aer, de soare, de acţiune, ca să treacă şi peste ce-i mai fusese dat să trăiască...  
 
Chiar mi-am luat rolul în serios! se pomeni cugetând Mira. I se părea straniu că, după timpul petrecut cu Marieta, îi intrase în reflex asta. Adică, obiceiurile căpătate în munca de-o viaţă reveniseră? Investigaţii şi psihoterapie? Se simţea nefiresc să stea degeaba, să nu aibă un program legat de profesia ei. Ce-nsemnau şi automatismele astea! După o viaţă de muncă, parcă îşi micşora porţia de aer nefăcând ceva deprins, ceva anume, ceva programat, ceva de finalizat! Doar aşa îi era bine.  
 
Totuşi, acum simţea frecvent nevoia unui ceas de tihnă. Era evident, venise o altă vârstă cu aşteptări, cu surprize!  
 
Cu ani buni în urmă, şi-ar fi dorit ca, la pensie, să petreacă mai mult timp cu ai ei, să pună ţara la cale cu mamă-sa, draga de ea, care se plângea că nu se săturase de vorbă cu fiică-sa, ca alte mame... Şi-ar fi dorit, de asemenea, să vadă cu ai ei multe locuri din ţară ori de-aiurea...  
 
Dar se dovedise că destinul nu avusese încredere în proiectele ei! Intervenise. Obstrucţionase implacabil toate speranţele Mirei!  
 
Îşi aminti cum, cu exact zece ani înainte de pensionare, Aura se îmbolnăvise. Era chiar în anul Revoluţiei, da, da! Şi Mira parcă vedea acum totul într-un film.  
 
Tocmai venise acasă de la Cabinet şi se pregătea să bată încetişor în uşa de la camera părinţilor.  
 
Locuiau laolaltă - cum îi plăcea să precizeze Mira - trei generaţii: Costin şi Aura, părinţii Mirei; Mira cu bărbatu-său şi Renée - în aceeaşi casă, de fapt, un apartament cu cinci camere.  
 
N-ajunsese bine la uşă, că se-mpiedică de Renée făcută ghem lângă perete, plângând înăbuşit. Mira o luase binişor ducând-o în birou. Închisese uşa, cu inima gata să-i spargă pieptul, aşteptând ca fata să se liniştească şi să audă motivul deznădăjduitelor şiruri de lacrimi.  
 
Ceea ce aflase o paralizase, parcă! Rămăsese fără grai... Durase ceasuri bune muţenia Mirei. Îşi frângea mâinile şi, printre lacrimi, privea în sus, aproape că nu mai clipea…  
 
Avea să-şi amintească cu oroare, mai târziu, faptul că-i ceruse lui Dumnezeu socoteală pentru boala mamei.  
 
Din ziua aceea, Aura murise, parcă, pentru ea, trăind de-acum în afara timpului, a oricărei amintiri... Maladia era fără întoarcere, era de netratat. Nimeni nu putea să explice cauzele, fiind puţin cunscută patologilor din România.  
 
Şi Mira începuse o etapă cumplită de viaţă. O durea că mama ei bună, deşteaptă, devotată, frumoasa ei mamă se îmbolnăvise atât de grav.  
 
Indiferent unde era ori ce făcea, ani buni, după ce aflase numele bolii, se trezea rostind cu voce tare aceeaşi întrebare: DE CE ?  
 
Derulând evenimentele, Mira îşi adusese aminte cum, după un control medical de rutină, medicul îi recomandase Aurei un consult de specialitate la psihiatru.  
 
Mamă-sa nu-i împărtăşise şi ei simptomele ce dictau asemenea examen medical sau poate nu-şi dăduse nici ea seama?! Nu ştia exact. Oricum, o însoţise la doctor Renée. Tot ea avea să împartă cu Mira toate neajunsurile ivite după îmbolnăvirea Aurei. Le-au unit, în afară că erau mamă şi fiică, dragostea neţărmurită pentru Aura şi dorinţa de a atenua cât mai mult din urmările degenerescenţei galopante căreia îi căzuse victimă aceasta.  
 
Ani buni au îngrijit-o, au ocrotit-o ca pe un copilaş, au plimbat-o, au dus-o în staţiuni, să schimbe aerul şi ambientul, au suplinit lipsa unui tratament cu dragostea lor. E drept, erau ajutate şi de Costin, şi de tatăl lui Renée, căci toţi erau consternaţi de ce-i oferise destinul Aurei, toţi ai casei o iubeau, o respectau pentru ceea ce fusese ea în viaţa lor.  
 
Cât a mai trăit după îmbolnăvire Aura, Marieta şi copiii n-au venit, n-au telefonat, ca să întrebe cum e, cum o mai duce.  
 
În schimb, Aura era cea care, în ceasurile ei bune, îi căuta la telefon. Era ca un făcut, de ziua lor, de sărbători - şi-aducea aminte după tipic onomastici, aniversări - îi suna să le ureze ca şi altădată cele cuvenite, îi invita să se vadă. Dar ei, glaciali, se eschivau... o uitasera de mult pe Tanti Aura...  
 
Renée avea să-i uite şi ea. Mira, cu felul ei de a fi, îi absolvise de vină. De se întâlnea cu ei, vorbea, dar simţea că tot ce-i legase până la moartea lui Artemie se dusese pe apa Sâmbetei şi îi lăsa şi ea duşi pe ai lui...  
 
Cu gândul către un trecut apropiat atât de trist, Mira se lăsă pradă unei slăbiciuni căreia i se împotrivea tot mai mult în ultima vreme. Ea îi zicea, glumind, mila de sine.  
 
Începu să plângă. Şi plânse îndelung, rememorând cu repeziciune toate nevoile prin care trecuse, toate dezamăgirile, toate eşecurile care-i zdrobiseră inima.  
 
Plângea rar, dar când o făcea, se descărca de tot năduful. La urma urmei, era şi ea tot femeie! În clipele grele i-ar fi trebuit, cu siguranţă, un umăr de bărbat, pe care să-şi lase capul... Nu se bucurase nici tânără de acest privilegiu, în cei peste treizeci de ani de mariaj, darămite acum...  
 
Până la urmă, se linişti şi căută să se gândească doar la prezent. Dar şi acesta era complicat. Nu ştia ce să facă, încotro s-o apuce. Îşi spuse că mai erau zile în care să afle soluţii. Şi astfel se hotărî să iasă din casă, să ia o gură de aer...  
 
Cât se plimbă pe aleile din preajma blocului, întâlnindu-se cu lume cunoscută, aproape că se scutură de povara gândurilor. Se întoarse acasă mai bine.  
 
Când să deschidă uşa, o ajunse din urmă Renée. Era copleşită de ce trăise în ziua aceea, de fapt, de când venise în ţară.  
 
Intrară în tăcere. Noroc cu Bubă, bietul animăluţ, care le făcu primirea, obligându-le să recurgă la rutina domestică mai repede şi mai firesc.  
 
Şi, pe când Mira pregătea un ceai, Renée îi spuse că venise la slujba de înmormântare şi Mira-Mică, care se arătase teribil de afectată de eveniment, dar, şi mai rău, se arătase contrariată de absenţa verişoară-si. Renée nu-i replicase nimic. Nu era nici locul, nici momentul.  
 
Mira nu zise nimic, deşi ea însăşi era intrigată de propriul comportament.  
 
Şi, din respect pentru durerea lui Renée, şi pentru că ea nu-şi putea motiva aceasta absenţă, Mira tăcu. Se culcaseră într-o tăcere grea.  
 
Toată noaptea, Mira nu puse geană peste geană. Era aşa de inhibată, încât şi somnul o evita.  
 
De ce nu se dusese la înmormântare, măcar pentru Renée... Doamne, cum putuse?! Şi aşa se întrebă toată noaptea.  
 
Până la urmă, se dezmetici: păi, pentru ea, omul ăsta murise cu mult înainte... Nu-i mai reproşa nimic acum, dar, pentru ea, devenise un străin.  
 
Faţă de alţii care i-au dezamagit flagrant aşteptările, se arătase conciliantă. Erau cunoştinţe pasagere prin viaţa ei, puteau să greşească faţă de ea oricât. Dar cu omul de lângă ea nu putuse! Nu ştia dacă era demodată, dar crezuse în căsnicia ei, băgase atâta capital afectiv în ea!  
 
Ani de zile învăţase să devină mai bună, mai puţin egoistă, mai inventivă, mai... pentru el.  
 
O surprinsese atunci când începuse remarcile nefavorabile în legătură cu înfăţişarea ei, dar şi pentru asta făcuse multe.  
 
În zadar! Se izbise de un sloi de gheaţă refractar la comunicare în mod voit.  
 
Interpretase comportarea bărbatului ca pe o pedeapsă... o pedeapsă pentru propriile-i frustrări...  
 
Măcar să-i fi zis de ce merită sancţionarea! Ori poate nu era vorba de vreuna?! Să nu fi fost nici el omul, bărbatul pe care-l crezuse ea?! Poate că era chiar un tip banal, chiar suficient, nestatornic în privinţa femeii cunoscute... Doar aşa se purta!  
 
Nici apariţia lui Renée nu modificase în bine relaţia, nu! Trăiau alături, dar erau departe. Fiecare îşi vedea de carieră, copilul creştea, aveau, aparent de toate, dar... zidul dintre ei se lăţea tot mai mult...  
 
Şi, pentru că în neam nu se divorţase, nici Mira nu divorţase la timp. Şi cât de greu îi fusese! N-avusese în bărbatul de lângă ea pe cel cu care să împartă bune ori rele.  
 
Ca un făcut, în paralel cu degradarea menajului se întâmplaseră tot felul de necazuri, toate culminând cu îmbolnăvirea mamă-sii!  
 
Nimeni, în afara fetei, nu se întreba cum îi este, cum se descurcă în hăţişul ăsta derutant?!  
 
Prietenii dispăruseră. Rudele, la fel! Bărbatul era, şi el, rar pe-acasă, copleşit de muncă...  
 
Mira ştia că, în primul rând, deteriorarea asta a căsniciei se datora înţelegerii greşite a aşa-zisei libertăţi!  
 
Dintotdeauna ştiuse că oamenii aveau percepţii diferite ale conceptului: unii vedeau în libertate starea la-ndemână oricui eliberat de constrângerile de orice fel, inclusiv de legile scrise ori nescrise ale vieţii, alţii îl asociau independenţei în a se manifesta verbal şi nonverbal în toate aspectele existenţei, respectându-i cutumele.  
 
Pesemne, ei doi înţelegeau diferit şi libertatea.  
 
Ea observase, curând după ce se căsătoriseră, că la partenerul ei lipseau manierele convieţuirii în doi. Nu era avertizată de nimic din ce se petrecea ori avea să se întâmple în viaţa aşa-zisului soţ, cum s-ar fi crezut normal! Nu, Doamne fereşte! Ce putea ea să înţeleagă despre munca lui de la catedră?! Sau despre nenumăratele sarcini ale unui director de gimnaziu?! Şi de ce să ştie şi ea de vreun eveniment mai fericit prin care trecea el?! Nu, nu se impunea!  
 
Mira se obişnuise cu toate eschivele astea. E tare adevărat că, în sine, suferea.  
 
Uneori, dar atât de rar, se surprindea uitându-se în oglindă, mustrându-se cu graiul, că nu s-a străduit mai mult să-l vindece de însingurare pe omul cu care ajunsese doar colocatară... Şi atunci îşi amintea cum nici la plimbare nu merseseră numai ei doi după ce se luaseră, doar cu fetiţa! Şi aşa, rar!  
 
Odată chiar îl întrebase de ce nu ies amândoi măcar în parc?! Doar stăteau lângă unul?  
 
Îi răspunsese, pe un ton impersonal, că la o plimbare nici despre maşini, darămite de altceva nu puteau să vorbească ei doi. Şi-atunci? I se păruse o glumă, dar, cum se repetase acest refuz, îl scutise de asemenea propuneri. Nu uitase şi nici că-l mai îmbiase la vreo ieşire...  
 
Dacă era ceva de luat pentru casă, o însoţea la cumpărături, bineînţeles, dacă-l ruga. De fapt, i-ar fi plăcut să se ducă singur, mai degrabă. Dar...  
 
Şi Mira îşi mustră cugetul că-şi aminteşte aşa de cel dus... Totuşi plusă, retrăind felul cum găsise de cuviinţă să se despartă de ea.  
 
Cu un an şi ceva înaintea divorţului, ea deschisese vorba despre asta, întrucât el lărgise sfera neajunsurilor făcute cu manifestarea unor vicii înfrânate cât de cât înainte de Revoluţie, când şi vârsta putea să-l ajute.  
 
Nu o luase în serios. Îşi dusese viaţa ca şi înainte de discuţie. Mira crezuse, la început, că el se gândeşte la modificări în comportament. Şi îi lăsase timp de meditaţie...  
 
Se înşelase. Avea să înţeleagă, în sfârşit, că menajul nu se mai putea menţine, nici măcar în parametrii ultimului deceniu.  
 
De asta o convinsese scrisorica, găsită într-o bună zi pe un colţ de masă, prin care o anunţa că pleacă, sătul de constrângerile vieţii cu ea.  
 
Da, da! Chiar aşa se exprimase.  
 
Fusese năucită de faptul că nu-şi cunoscuse destul bărbatul... Nu-şi imaginase că putea fi atât de laş, atât de lipsit de consideraţie pentru ea, doar îi fusese parteneră de viaţă!  
 
Nici formal n-o tratase aşa... Nu o respectase nici pentru că îi făcuse un copil... De fapt, nu o respectase niciodată şi pentru nimic, realizase atunci Mira. Altfel, cum să ia faptul că nu putuseră avea o discuţie împreună, că fugise aşa, fără o vorbă?!  
 
Durase ceva până separarea se concretizase prin divorţ. Nu numai că fusese de acord, dar Mira înţelesese că acest act va oficializa ceea ce doar ei ştiau că trăiesc de aproape o viaţă.  
 
Şi suferise din multe puncte de vedere; ca femeie, cel mai mult.  
 
O contrariase şi faptul că se înşelase ca psiholog! Câte profiluri făcuse la viaţa ei... şi nu se dovediseră eronate... Numai al lui fusese un adevărat fiasco! Ce-nseamnă şi factorul subiectiv!  
 
Ani buni după această constatare avusese o durere ascuţită în inimă! Şi o durea nu doar că îi fusese trădată încrederea, ci şi că nu fusese iubită măcar pe jumătate din cât i se declarase cândva! Numai ea ştia ce sete de iubire avusese! Dar n-a fost să fie şi basta!  
 
Mira se scutură, până la urmă, de aşa-zisul motiv ce ar fi îndreptăţit-o să nu-şi ia rămas-bun de la fostul soţ. Nu făcuse decât ce-i dictase inima, nu raţiunea!  
 
E clar! Obiectiv, nu avea nici o scuză. Nu de multe ori fusese atât de sinceră. Şi nu numai cu ea. În consecinţă, nu o interesa opinia cunoscuţilor, cu atât mai puţin a verişoarei sale.  
 
Ar fi vrut numai ca Renée să fi înţeles. Avea să discute cu ea când va fi mai destinsă, mititica...  
 
Răsăritul soarelui o surprinsese privind în gol.  
 
Din starea asta o scosese motanul. Îşi cerea drepturile lui: pieptănatul de dimineaţă şi mâncarea.  
 
Parcă impulsionată, Mira îşi încheie confruntările cu ego-ul, inspiră adânc, începându-şi ziua, într-adevăr zorind să li se alăture celorlalţi inseraţi în şuvoiul stradal, să zăgăzuiască derularea la infinit a regretelor.  
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 10 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1836, Anul VI, 10 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!