Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1822 din 27 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Bună dimineaţa, Soare! Bună dimineaţa, Viaţă! îi veni Mirei să strige, trăgând tinereşte după sine uşa grea de acces în bloc. Se simţea bine, scăpase, dormind, de năclăitele gânduri din ajun. Adevărat Berbec! Acum îs îngenuncheată, acum am aripi de Pegas!  
 
În timp ce mergea spre tramvai, străbătând aleile înguste ca de labirint, Mira reveni la gândurile din ajun. Reveni, dar cu detaşare. Parcă vedea cum o conduceau spre tramvai, pe vremuri, verii ori matuşa, când o apuca seara la ei. Iar acum?! În fine...  
 
Cel mai des, în anii de şcoală ai verilor, Mira întârzia la ei, fie sugerându-le idei pentru dezbaterea vreunei cărţi citite la recomandarea şcolii, fie pentru vreo compunere pe o temă dată la clasă, fie ca să comenteze împreună vreun text literar la franceză.  
 
Verii erau copii studioşi, dar fără prea multă lectură, lipsiţi de acuitatea înţelegerii unui text literar... Simţind asta, Mira găsea totdeauna calea de a-i îndrepta spre mesajul transmis.  
 
Dacă la Cosmin asta a fost suficient, căci nu tindea spre autodepăşire, cu Mira-Mică reuşise performanţa s-o facă a gândi şi singură în metafore, puterea imaginativă a ei favorizând-o.  
 
De cele deprinse lucrând asupra textului literar, se pare că Mira-Mică nu s-a folosit decât la orele de filologie - română, franceză, engleză... - căci, la terminarea liceului, s-a îndreptat spre Politehnică, nemaicitind decât cursurile tehnice şi, poate, niscaiva romane de dragoste aflate la îndemână în camera Marietei, dar mult mai puţine decât mamă-sa. A pus punct laturii umaniste a formării sale.  
 
Mira-Mică s-a dovedit, însă, motivată şi fără ezitări în pregătirea pentru profesie, ca şi părintele Artemie. A învăţat serios şi în facultate, încât a primit o repartizare de invidiat ca inginer mecanic la VULCAN. Şi, se pare că Artemie nu intervenise în nici un fel pentru ea, după cum spuneau bunicul şi Marieta.  
 
Dar, cum a încheiat cu pregătirea pentru profesie, cum n-a mai pus mâna pe vreo carte, fapt pentru care nu se ruşina, dimpotrivă, se considera o rebelă originală ce-şi refuza şlefuirea celor învăţate până la majorat şi, mai cu seamă, amplificarea volumului celor ştiute.  
 
Fusese auzită mereu, după ’89, cum îşi motiva profilul intelectual incomplet prin incapacitatea sistemului de învăţământ trecut, lipsit de abilităţi formative în favoarea celor informative; iar, când a renunţat şi la inginerie, tăgăduia şi latura asta...  
 
În fine, şi vară-sa, şi văru-său, gândea Mira, deveniseră nişte salariaţi ca atâţia alţii, cărora li se-ntâmplase miracolul să se numească oameni ai muncii, mai mult sau mai puţin competenţi, care ştiau să-şi semneze statul de plată şi cererile de concediu, care citeau titlurile scrise cu litere mari din Scânteia şi România liberă, care se încadrau perfect în categoria generală a intelectualilor-ingineri.  
 
Ajunsă la ideea asta, Mira se pomeni zâmbind, căci îi trecu prin minte o glumă, care circula prin anii ’70, clasificatoare a populaţiei ocupate în: ţărani, muncitori, intelectuali şi ingineri, despre cei din urmă afirmându-se că înţelegeau ce li se comunică, dar nu puteau să zică. Oricum, ajunseseră la maturitate şi verii ei...  
 
Mira îşi amintea cât de mult îi îndrăgise încă de la apariţia lor pe lume. Neavând fraţi, existenţa lor complinea acest neajuns. De asta se bucura că-i poate ajuta, că poate să le spună ceea ce ştia ea, deşi ei refuzau tot ce întrecea cuantumul mediu de cunoştinţe, deh!  
 
Chiar încercase să-i deprindă cu teatrul. Erau liceeni şi nu fuseseră decât cu şcoala şi doar la spectacole impuse, suportând inconvenientele urmăririi unei puneri în scenă doar la matinee destinate exclusiv elevilor.  
 
Vrând să îmbine utilul cu plăcutul, luase, fără să-i avertizeze, bilete la Hagi Tudose după Delavrancea. Drama era în programa şcolară pentru Bacalaureat; piesa se juca în Sala Mare a Teatrului Naţional, dar se juca seara, iar publicul era eclectic.  
 
Când le telefonase cu nişte zile înainte, Cosmin o refuzase arătându-se dezinteresat categoric, în timp ce soră-sa acceptase cu jumătate de gură, pentru ca, în ziua spectacolului, să acuze o migrenă şi să nu meargă. Atunci Mira văzuse cu cine avea de-a face!  
 
Faţă de atitudinea lor, Marieta n-avusese nimic de zis, nici scuze pentru osteneală şi, de ce nu, pentru banii irosiţi, nimic.  
 
Mira nu s-a supărat, dar nu a mai făcut asemenea gest niciodată. A conştientizat că aveau carenţe în educaţie, bine poziţionate pe o robusteţe senzorială...  
 
Cine să-i fi deprins cu viaţa culturală?! Tatăl, mereu pe drumuri?! Marieta, care, în afara deplasărilor colective ca învăţătoare, nu ieşise niciodată de pe raza cartierului său, de când devenise bucureşteancă?! Le ajungea programul de la TV şi casetele video de care le făcea rost însuşi preotul.  
 
Totuşi, Mira îşi reaminti cum odată îl văzuse pe unchiu-său aşteptând în faţa Teatrului Bulandra, altădată, la Operă, când urmăriseră Lacul lebedelor. Nu pomenise de asta nimănui, deducând că popa avea totuşi o viaţă culturală, dar nu cu familia...  
 
Întreaga zi petrecută cu Marieta fu destinată lecturii. Îi citi câteva fragmente din Arta conversaţiei de Ileana Vulpescu, ştiind că distinsa literată îi era agreabilă şi Marietei.  
 
Alesese pasaje cu dialog, fiindcă îşi amintise că vorbirea directă îi plăcea atât, în defavoarea exprimării indirecte.  
 
Mira avusese cândva o discuţie cu mătuşa despre lecturile ei. Atunci aflase atracţia pentru romanele de dragoste, dar nu tip-eseu, ci cu mult-mult dialog! Îi plăcea comunicarea dialogată, culmea, tocmai ei, care povestea şi despre sine, exclusiv, la persoana a treia?!  
 
De obicei, Marieta se referea la banalul cotidian ori la ingratitudinile vieţii maritale, în general.  
 
Atunci se angajase în discuţia cu Mira făcând rabat de la subiectul predilect; nu se ştie de ce.  
 
Marietei îi plăcea să se confeseze dincolo de uşa casei, povestind de neajunsurile conjugale, timp în care Mira tăcea, fiind mai mică şi, chipurile, fără experienţă.  
 
Oricum, mima convingător obedienţa. O ajuta, în felul ăsta pe Marieta să vorbească, să-şi descarce sufletul, avea atâta nevoie, deşi punea cele povestite pe seama cuplului X ori Y... Tanspunerea era iluzorie! Dar Mira îi făcea jocul! Ştia că faţă de ceilalţi se interioriza, n-avea iniţiative.  
 
Da, alesese acest roman, pentru că tăcuta ei mătuşă iubea dialogul...  
 
Înviorată, Mira grăbi spre staţia de tramvai, înfiorându-se uşor la răcoarea serii, neregretând că nu fusese condusă.  
 
Decât o conversaţie în falset, mai bine cu gândurile ei libere! Şi se pomeni recitând în şoaptă din Esenin: Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,/ Toate trec ca floarea spulberată,/ Veştejit de-al toamnei mele frig,/ Nu voi mai fi tânăr niciodată...  
 
Hotărât lucru! căzuse într-o pasă de melancolie. Da! Dar de ce? Pentru că începea să compare prezentul cu trecutul, chiar apropiat? Va asculta chiar în seara aceea, îşi promise, CD-ul cu Ducu Bertzi cântând versurile lui Esenin. Abia aştepta!  
 
Dar odată ajunsă acasă, îşi uită promisiunea când observă dispariţia din parcare a maşinii fostului soţ, lăsată ei de acesta, după divorţul încheiat amiabil, ca semn că îi pasă de confortul ei încă?!  
 
Trecuseră nişte ani buni de când maşina stătea în parcarea plătită la timp de Mira, poate nu numai din reflex... Stătuse ţintuită acolo, parcă pironită de suma inhibiţiilor universale!  
 
De câte ori nu ar fi avut nevoie de ea?! Mai ales, la vremea proviziilor, când căra singură de la piaţă câte alea pentru iarnă! Ori când se ducea joia la concert? Urca dinspre Izvor, unde o lăsa metroul, Schitu-Măgureanu într-un suflet, ca să ajungă la Sala Radio! Ori în drumurile spre mare? Ce lungi şi neplăcute erau, făcându-le cu trenul! Spre munte, era altceva! Totuşi... Dar nu-i trecuse prin minte niciodată s-o folosească. Nu-i trebuia nici maşina, nici nimic ce i-ar fi amintit de... În fine!  
 
Şi acum, na, dispăruse! Pesemne că municipalitatea o luase văzând-o copleşită sub husa aproape lipită de ea şi pe jantă sau poate nişte ţigani avuseseră nevoie de-o maşină, că de, se domniseră şi ei! Nu mai puteau căra capacele canalelor din oraş cu atelajul particular - patru roate şi-un măgar, nu?!  
 
Cum intră în casă, se-ndreptă spre telefon să anunţe proprietarului dispariţia. Dar n-apucă să apeleze la numărul fostului, căci soneria telefonului fu urmată de un anunţ laconic. Vocea de la capătul firului îi comunică sec: ex-ul murise în dimineaţa zilei respective.  
 
Izbită de veste, Mira se aşezase pe un fotoliu bâiguind ca în transă: şi maşina în aceeaşi zi, şi maşina...  
 
Coincidenţa o izbi. Cum făcuse Dumnezeu să dispară şi maşină, şi stăpân, în acelaşi timp?!  
 
Mai târziu, după ce realiză că, într-adevăr, omul ce trăise treizeci de ani alături de ea se dusese, îşi aminti cât de mult îi plăcuse acestuia maşina, cum o îngrijea, cât de mulţumit şi mândru de ea fusese!  
 
După divorţ, o lăsase baltă ca pe-o iubită îmbătrânită şi inutilă!  
 
Îl văzuse conducând o altă maşină, dar crezuse că era doar la volan...  
 
Când îşi luase inima-n dinţi sunându-l ca să-l roage să-şi ia maşina, o refuzase vorbindu-i de BMW-ul achiziţionat după Revoluţie...  
 
Rămasă fără replică, Mira rezonase mental când pusese receptorul în furcă: alte vremuri, alţi oameni, alte lucruri, alte atitudini, alte sentimente...  
 
Biata maşină ! Îl aşteptase atâţia ani ! Să nu crezi că şi lucrurile au suflet?!  
 
Aproape că nu a dormit în noaptea aceea. O tulburase dispariţia surprinzătoare a celui ce-i fusese soţ, ce-i fusese tată lui Renée...  
 
Zăbovise ceasuri întregi, neştiind cum să-i spună vestea fetei! Se plimbase prin casă croind la fraze cât mai potrivite, când telefonul îi stopă gândurile. De la celălalt capăt, Renée o anunţa că va sosi a doua zi la prânz în Bucureşti şi se scuza că sunase atât de târziu. Venea s-o vadă. Îi era atât de dor de ea, de casă, de Bubă, motanul pe care îl iubea ca pe un frate!  
 
Mira răsuflase uşurată. Era altceva să-i spună direct copilei şi nu prin telefon... Ştia că-l iubise atât pe tată-său, că suferise, când aflase despre divorţ, că...  
 
Şi Mira rămase cu gândurile aşezată pe un fotoliu...Tot acolo întâmpină şi zorii. Nu dormise, dar nici nu-i era somn.  
 
Îşi făcu dimineaţă un ceai de fructe şi o cafea tare. Le bău alternativ simţind cum sângele-i circulă mai alert, dezmorţind-o. Definitivă trezirea organismului cu un duş scoţian. Biciuită de jetul, când fierbinte, când rece, îşi reveni în simţiri. Da! Acum era gata pentru încă o zi de recuperare a mătuşii.  
 
Când să plece, motanul veni să se alinte mieros lângă picioarele ei, zăbovind-o. Îl mângâie cu tot dragul din lume. Atingerile mai apăsate şi prelungi îl făcură pe Bubă să miaune subţirel, cum făcea ori de câte ori îl bucura ceva.  
 
Întârzierea pricinuită de Bubă îi fu prielnică, deoarece telefonul Mirei-Mici o găsi acasă. O anunţa să nu se mai ducă, deoarece rămâneau şi ea, şi bărbatu-său acasă. Se întâmplase ceva, avea să-i spună a doua zi...  
 
Ce bună coincidenţă! Să fie acasă când venea copilul! Să o poată vedea întâi, mai apoi să-i spună ce se întâmplase!  
 
Până să ajungă Renée, Mira avu timp să se analizeze vis-à-vis de eveniment.  
 
Se îngrozi cât de inhibată era! Ce stocase subconştientul ei oare?! De ce nu putea să regrete decât mental evenimentul?! I se uscase într-atât sufletul?!  
 
Îşi spuse că iertase tot ce era de iertat, dar?! Nu iertase nimic, acum realiza. Se făcuse doar! De fapt, îngropase sentimentele şi resentimentele faţă de omul ăla undeva, într-o firidă ascunsă şi atât de îngustă, încât se disipaseră în suflet.  
 
Abia acum înţelegea că boala ei de inimă includea toate suferinţele de-o viaţă, deci şi pe cele pricinuite de unicul bărbat din viaţa ei.  
 
Cum ar fi fost mai bine, se întrebă tardiv Mira?! Să se fi confesat în stânga, în dreapta, ca să scape de năduf?! Nu ştia dacă făcuse bine ori dacă greşise. Îşi ascunsese durerea, o înăbuşise, vrând să uite de ea... Bravase, cu siguranţă că da! Norocul ei fusese copilul. Renée, deşteaptă, frumoasă, afectuoasă, o făcuse mândră şi împlinită ca mamă.  
 
Cu părinţii se-nţelesese, o ajutaseră şi-i ajutase, la rândul ei. Profesional, se realizase, de asemenea. De toate era mulţumită. Cine are o viaţă perfectă? Nimeni!  
 
Se pomeni că-şi recită iar în surdină nişte idei-versuri: nu ai nici rost, nici bucurii/ căci, ce-i dorinţa de-a trăi,/ decât un gând, că, în curând,/ sfârşitul hâd tot va veni./ Vei spune Doamnei Negre/ că a sosit cam prea devreme/ şi văl de doliu ţi-a întins/ de-n el eşti ca un peşte prins...../ Când viaţa nu ştii s-o trăieşti/ la ce e bun să tot gândeşti/ că alţii pot s-o facă rai?!/ Căci orice-ai da, nimic nu ai/ decât speranţe – un noian!/ şi dacă speri, e tot în van!  
 
Stinsese lumina în plină zi sau pleoapele ei grele de oboseala sufletului se lăsaseră ca un oblon dens, fără încuietori şi chei, între ea şi rest?!  
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 8 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1822, Anul V, 27 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!