Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1815 din 20 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Tocmai închisese uşa apartamentului şi punea port-chei-ul în borsetă, cand apăru şi poştăriţa.  
 
Văzând că Mira nu intenţionează să se întoarcă, îi întinse avizul de plată a pensiei, neuitând s-o dojenească pentru că nu fusese acasă nici luna trecută, trebuind să-i poarte banii încolo şi-ncoace...  
 
Mira mulţumi, se scuză scurt, o salută şi plecă zorită. Nu voia să se lase aşteptată de Mira–Mică, altfel ar fi sancţionat, puţin ironic, lamentabila jelanie; poştăriţa deplângea, de fapt, pierderea bacşişului...  
 
De data asta, luă tramvaiul pentru cele trei staţii pe care le avea de parcurs. Era aglomerat, lume amestecată, majoritari erau tinerii, mai toţi, elevi de liceu. Le ghiceai apartenenţa socială după câte o aluzie spusă în argou, à la dirigu’ , profa, mate…  
 
Mai mult urlau decât vorbeau. Nu se auzeau, fie că aveau căştile în urechi, fie că-i împiedicau distanţele?! Când sosise toamna?! Când începuse şcoala?!  
 
Ceilalţi călători tăceau, înghiţindu-şi pseudo-indiferenţi obida, agresaţi de sunetele guturale scoase de băieţii cu părul dat cu gel ca să aducă a creastă de cocoş ori de stridenţele tinerelor machiate neinspirat, dând peste cap pleoape cu gene exagerat îngroşate de rimel, scoţând printre chicoteli câte un ce zici, fată? ca odinioară la banlieu!  
 
Grosieria lor te silea să recunoşti, în limbaj de lemn, cum că, la-nceput de capitalism postdecembrist, s-a încheiat procesul de ştergere a diferenţelor dintre sat şi oraş, început, hăt-hăt, în socialismul ceauşist!  
 
Mira încercă să-i bănuiască pe cei de la Liceul Baptist, dar în zadar! Erau identici cu cei de la Liceul de chimie ori cu cei de la cel Industrial. Astea erau şcolile de pe traseu.  
 
Coborî înghiontită de un grup mixt de viitori slujitori ai credinţei. Nici vestimentaţia, nici limbajul, nici lipsa unei purtări decente nu-i recomanda ca elevi, darămite ca ucenici într-ale teologiei!  
 
Deja familiarizată cu manifestările şcolarilor postdecembrişti, traversă, aducându-şi aminte cum, în ’90, pe timpul primului ministru al învăţământului liber şi democrat, Şora, se făcuseră concesii formale în detrimentul măsurilor de conţinut.  
 
Se dăduse, printre primele măsuri de înnoire a învăţământului, liber la aspectul vestimentar, bunăoară, renunţându-se la uniforma de elev, considerată subit ca factor acut al depersonalizării adolescenţilor.  
 
Ce a urmat e lesne de înţeles. Copiii s-au îmbrăcat competitiv, cei mai mulţi neavând un sfătuitor ori un ghid pentru asta, orele educative de la şcoală nemaifiind luate în consideraţie.  
 
Vestimentaţia nepotrivită vârstei a devenit preocuparea numărul unu, aspectul fiind prioritar în detrimentul preocupărilor pentru acumularea de cunoştinţe, pentru achiziţii de cultură şi civilizaţie.  
 
Au apărut modelele vestimentare ca manifestare a nonconformismului şi, din ele, s-au deşirat atitudini, comportamente, de cele mai multe ori, frizând prostul gust şi frivolitatea!  
 
Dupa liberalizarea formei, s-a ajuns galopant la modificări în concepţia despre rostul învăţământului.  
 
Lucrurile au mers din rău în mai rău, astfel, din rândul acestor copii au putut fi recrutaţi şi viitori infractori.  
 
Bunăoară, s-a dezlănţuit şi la noi consumul de droguri, divagă mental Mira. Tentaţi de nou, de neobişnuit, copiii au fost uşor înregimentaţi între consumatorii de narcotice, tocmai datorită instabilităţii şi căutărilor adolescentine, alteori, datorită conflictului între generaţii.  
 
Până ca sistemul să prindă de veste, au apărut printre elevii de liceu chiar distribuitori de prafuri, cărora câştigul banilor şi legăturile cu interlopii le-au bulversat existenţa definitiv, împingându-i spre alte forme de abateri.  
 
Abandonul şcolar a crescut. Actele de indisciplină în şcoală s-au diversificat.  
 
De la nerespectarea regulamentului de ordine interioară până la huliganism în curtea şcolii, în clasă a fost doar un pas. S-au iniţiat încăierări oribile, chiar şi între fete; au urmat, într-un crescendo surprinzător, agresarea verbală ori fizică a cadrelor didactice. Şi, culmea, aceste anomalii comportamentale se filmează, postându-se apoi pe Internet!  
 
În goană de cititori ori de telespectatori, ziarele şi, respectiv, televiziunile au popularizat asemenea evenimente. Rezultatul a fost nu oprobiul public, cât apetenţa pentru manifestări grobiene.  
 
Fără exagerare, învăţământul românesc postrevoluţionar a început să promoveze, în loc de adevărate valori, suficienţa, primitivismul, uzul de forţă, agresivitatea, obosi Mira să mai inventarieze.  
 
Cât despre cadrele didactice, ce ar mai putea spune?!  
 
Fără uniforme, nu-şi recunosc decât elevii avuţi în clasa la care sunt diriginţi şi pe cei cu care vin în contact în timpul serviciului pe şcoală, la cercuri ori alte activităţi, acolo unde se mai fac!  
 
Dar şi această minimă recunoaştere e limitată de datele personale ale cadrului didactic ori de indiferenţa, de inapetenţa pentru obligaţiile impuse de fişa postului didactic.  
 
De asta, prin şcoli au început să semneze condica diverşi tineri în conflict cu legea, fiind o ameninţare pentru securitatea elevilor şi nu numai a lor!  
 
Ani buni le-au trebuit factorilor de răspundere din minister să găsească rezolvarea duiumului de probleme.  
 
Noroc cu descentralizarea! Au început comitetele de părinţi să acţioneze, folosind firme autorizate pentru pază şi control. La început sporadică, măsura a intrat în legitimitate pentru toate unităţile şcolare, cu eficacitate incompletă, totuşi!!  
 
Părinţii copiilor duc şi acum dorul uniformei şcolare şi al ecusoanelor cu numărul matricol, adevărată carte de identitate a elevului, rezonă Mira.  
 
Ştia că aşa era şi înainte de război, şi după... până-n ’89.  
 
Acum, elevii de liceu, în majoritate, se legitimează prin vestimentaţie insolită, prin limbaj şi comportament frivole!  
 
Ei, ce gânduri o electrizau cu repeziciune pe Mira în această dimineaţă!  
 
Ajunsă la Mira-Mică, reintră în rolul de recuperator al mătuşii.  
 
Debută în monologul din acea zi cu rememorarea activităţii şcolare a Marietei.  
 
Pomeni de norocul de a fi funcţionat într-o şcoală foarte bună, cu o conducere exigentă care îşi stimulase cadrele didactice în autoperfecţionare, făcând să le crească performanţele şi atrăgând, indubitabil, elevi interesaţi.  
 
Aruncându-şi privirea spre Marieta, observă o nelinişte pe chipul acesteia.  
 
Poate suferea că nu găsise curajul să-şi dea nici un alt grad didactic, exceptând definitivatul?!  
 
Şi Mira îşi regretă discursul. Oricum, fusese apreciată ca învăţătoare bună, îndrăgită de copii şi de părinţi deopotrivă, nu?!  
 
Totuşi, ce o împiedicase, cugetă Mira, să parcurgă etapele perfecţionării?!  
 
Nu era greu să înţelegi acum, după trecerea anilor. Îi lipsise Marietei nu timpul, cât curajul şi, mai ales, sprijinul partenerului, chiar de-ar fi fost nematerializat, oprindu-se doar la stadiul de vorbe.  
 
Se lăsase strivită de nepăsarea lui Artemie, complăcându-se în anonimat, ascunzându-se după calitatea exclusivă de soţie a lui.  
 
Constatările astea o durură pe Mira. De fapt, nu erau o noutate pentru ea şi pentru oricine ar fi căutat răspunsuri la întrebări puse despre viaţa Marietei.  
 
Nu şi le pusese nimeni vădit, cât despre răspunsuri ori soluţii, nici vorbă! Îşi văzuseră toţi de viaţa lor, chiar de intuiseră ceva, unii, neînţelegând inerţia femeii, alţii temându-se să recunoască în Artemie vinovatul.  
 
Umbra neliniştii trecuse, dar o apatie se instalase, o apatie ce impunea schimbarea registrului rememorării.  
 
Atunci Mira i-aminti de şedinţele foto desfăşurate în casa Răzeşenilor la încheierea anului şcolar şi care o aveau ca protagonistă pe Renée, invariabil premiantă întâi, iar, ca artist fotograf, pe fiul lor, Cosmin. Fiecare astfel de şedinţă se încheia cu o petrecere de sărbătorire a mătuşii-învăţătoare şi a celor trei elevi: Cosmin, Mira-Mică şi Renée. Şi obiceiul se păstrase până terminase liceul Renée.  
 
La momentul acesta, Marieta se târî pe coate până la sertarul noptierei de unde scoase albumul cu poze de familie şi începu să-l răsfoiască zâmbind.  
 
Doamne, dar nu se aflau acolo decât poze cu evenimentul pomenit! Nici o poză cu Artemie, singur ori cu ai lui! De ce?! Doar că era departe de casă?! Nu, categoric, nu!  
 
Şi Mira parcă îl şi văzu în casa lor cu daruri pentru toţi, mai ales, la terminarea şcolii, când îi dădea lui Renée şi o sumă considerabilă de bani pentru cărţi, hăinuţe şi... ciocolată!  
 
Atunci, de ce nu celebrase evenimentul şi cu ai lui?! Măcar prin câte o fotografie?  
 
Parcă şi-aminti cum, în câteva rânduri, Marieta se plânsese de răceala bărbatului său, incapabil să-şi alinte copiii, să fie atent cu ea. Fusese ascultată, uşor compătimită, dar atât.  
 
Nici Mira, nici mamă-sa nu abordau subiectul cu Artemie, căci avea el darul de a impune oprelişti înspre neamuri. Şi erau atât de înalte!  
 
Dacă dragoste nu e, nimic nu e! se pomeni Mira gândind. Artemie se însurase doar pentru hirotonisire?! De ce nu-şi alesese o femeie pe care s-o iubească? Întrebări superflue...  
 
Se însurase cu Marieta care se încadra în standardele impuse de tatăl său, natură tipic rural-tradiţionalistă, pentru care nevasta era gospodina casei şi desemnată perpetuării speciei.  
 
Doar faţă de bunica Geta, Vidu avusese o altă atitudine, copleşit de firea ei blajină, de echilibrul în tot ceea ce făcea, de totala devoţiune faţă de el şi ai casei şi, nu în ultimul rând, de iubirea necondiţionată faţă de el. Ea fusese lumina vieţii lui.  
 
De mică, Mira îşi imaginase că aşa trebuie să fi fost prototipul femeii în vremurile patriarhale. Oricum, ea nu o auzise niciodată pe bunică-sa răstindu-se ori mormăind a nemulţumire faţă de careva din familie ori dinafara ei.  
 
Artemie făcuse concesii tatălui ce-i spusese că el vrea o noră de la ţară, cuminte, supusă, nu o mazilită, o prefăcută de la oraş, căreia să-i fie silă de socrii plugari.  
 
Aşa o nedreptăţise pe Marieta. Şi, poate nu întâmplător, o avusese aproape pentru scurtă vreme, până se asigurase de naşterea copiilor. Apoi se înstrăinase de ea, pe măsură ce observase că părinţii lui o agrează, mai ales, tată-său...  
 
De data asta, Mira chiar se întristă. Înconjurată ad-hoc de umbrele femeilor din neam, realiză că toate salvaseră aparenţele, căsniciile lor fiind adevărate celule de chin ori de încercări dincolo de orice aşteptare…  
 
Mai puţin bunica, socoti Mira.  
 
Raveca, străbunica, deşi fusese iubită şi respectată de străbunicul, suferise c-o trădase cu politica, pentru care şi jertfise cea mai mare parte din avere.  
 
Apoi, Aura fusese forţată de Costin să se dedice, exclusiv, treburilor casnice, el plecând mereu în misiuni, ca militar.  
 
Pe ea nu se mai lua în considerare, se excluse Mira, ea făcând parte dintr-un alt eşalon de soţii; emancipate prin specializare, s-ar fi impus o atitudine mai puţin fatalistă, nu?!  
 
Marieta, parcă pricepand gândurile Mirei, dădu din cap încercând şi un da!, mai mult intuit decât auzit de vreuna din ele.  
 
Fiecare îşi survola reperele. Se pomeniră oftând în acelaşi timp, fapt ce le stârni râsul. Marieta râdea şi râdea, bucuroasă de articularea acelui ah! puţin mai gros decât îşi ştia ea vocea.  
 
Mira nu făcu vorbire despre manifestarea sonoră a mătuşii. Cu atât mai puţin se va referi la asta către verişoară-sa.  
 
Soneria de la intrare îi stopă gândurile. Se îndreptă agale să deschidă, nedumerită de discreţia Mirei-Mici. Privirea-i verifică prin vizor solicitarea. Erau amândoi verii. Le deschise neafişându-şi surprinderea că sunaseră şi nu intraseră pe neştiute, cum proceda Mira-Mică.  
 
În sine se bucură nespus să-şi revadă verişorul preferat. Nu-l mai văzuse de la nunta lui Renée. Iniţial respinsese invitaţia, pretextând o ieşire în străinătate programată anterior.  
 
După nuntă, Marieta o sunase pe Mira şi-i spusese că fiu-său încercase o eschivare, dar ea îl convinsese că prezenţa la nunta nepoatei avea prioritate faţă de orice altceva.  
 
Cosmin intrase cu emfaza-i caracteristică şi supărătoare, chiar de ai fi fost avertizat, nesalutând.  
 
Răceala manifestată faţă de Mira fu sancţionată rapid şi nediplomatic de soră-sa, salvarea venindu-i de la Mira, care-l conduse în camera mamă-sii.  
 
În scurtă vreme, Mira-Mică o expedie pe vară-sa, anunţându-o că în weekend avea să plece cu soţul la casa de la ţară, Marieta rămânând tot în sarcina Mirei. De aceea, îi cerea să stea peste noapte în sâmbăta ce urma.  
 
Şi de astă dată, ca mereu, Mira nu găsi puterea să refuze. Dădu resemnată din cap, acceptând, îi salută şi ieşi.  
 
Pe drumul spre casă avu timp să reflecteze încă o dată la ingratitudinea verilor...  
 
Cosmin o tratase ca pe o străină, ca pe o intrusă... Aşa era el la maturitate: plin de sine... Pesemne, se credea al doilea, în rang, după Dumnezeu, gândi cu umor Mira. Dar credea în Dumnezeu?!  
 
Ce-ar fi putut să schimbe la Cosmin o întrebare, o sugestie corectivă?! Nimic, desigur, căci bun sau rău, profilul moral i se definitivase, iar limitele lui, o circumferinţă îngroşată cu un creion de tâmplar, parcă, erau osificate!  
 
Ca fire sensibilă, dar şi ca psiholog, Mirei îi era dificil să conceapă atâta egolatrie, atâta desconsiderare a celorlalţi...  
 
În fond, realiză, nici nu arăta, prin manifestări, că era fiu de preot şi de învăţătoare! Să nu fi stocat în personalitate nici ce-i puseseră la îndemână studiile universitare?! Să fie atât de rudimentar constituit, încât arivismul profesional să-i ajungă? În fine, îl abandonă nimicniciei voit afişate...  
 
Îşi propuse eliberarea de impresiile ultime.  
 
Intră la Mc.Donald’s şi ceru un meniu complet, cu cheesburger şi cartofi prăjiţi, căci nu mâncase decât un măr toată ziua. În local nu era lume, aşa că se simţi în largul ei cât de cât.  
 
Toată viaţa intrase cu jenă în cofetării ori restaurante. Şi, deşi era totdeauna însoţită, nu se simţea bine. Apucături curioase mai avea! I se părea că mâncatul, ca şi rugatul, sunt atât de intime, încât şi le permitea doar la adăpostul căminului său.  
 
Şi, în timp ce sorbea din paharul de Coca-Cola, simţi nevoia să iasă cât mai repede afară la aerul încărcat de miresme amestecate de început de toamnă, adăugând pe lista intimităţilor, dar de acelaşi grad, şi manifestările tandre; şi, câteva zeci de secunde, se surprinse că strânsese câteva duzini de acte care nu se fac în public!  
 
Până acasă nu avea de mers decât vreo cinci minute. Le diluă cât putu, căci aleile de acces spre bloc erau luminate ca ziua.  
 
În faţa intrării, nu putu să-i ocolească pe soţii Tomulescu, nişte octogenari agreabili, care se întorceau de la plimbarea de seară. După schimbul de amabilităţi, aceştia o puseră în temă cu noutăţi din viaţa lor, încât Mira se bucură tare mult că-i întâlnise, că avuseseră cine să-i asculte.  
 
Ajunsă în faţa apartamentului, auzi mieunatul nerăbdător al motanului. Descuie cât putu de repede, făcând să cânte cheile.  
 
Intră degrabă, cercetând vreun motiv material care să-l fi determinat pe motan la jelania făcută. Nu găsi nimic, dar, la capătul pregătirilor pentru noapte, conchise: Îi era dor de mine?!  
 
Întrebarea absolut retorică se lăsă ca un stor plăcut, închizând-o pe Mira în baldachinul nocturn al viselor.  
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 7 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1815, Anul V, 20 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!