Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1808 din 13 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dechise uşa. Pe dată, magia casei o întâmpină, învăluind-o. Zâmbi frisonată. Întoarsă de oriunde, stoarsă de vlagă ori împovarată de gânduri, aici prindea puteri şi trup şi suflet se verticalizau pe axa dintre Cer şi Pământ.  
 
Îşi dorea o baie caldă, un ceai şi patul.  
 
Uitase, în vremea din urmă, şi de plăcerea lecturii ziarelor, parcă. Percepea realitatea direct, nu doar din mass-media, ca înainte de pensionare. Vorbea cu Renée doar când copila o suna, spunând, invariabil, că e bine, că are de toate, doar că-i este dor de ea. Nu uita să adauge că era prinsă cu recuperarea Marietei şi că voia să prelungească îngrijirea ei sine die.  
 
Nu pomenea nimic de Mira-Mică şi de bărbatu-său, pe care îi bănuia de un lucru necurat, căci nu i se confirmase întru totul prezumţia.  
 
Până s-adoarmă, fu gazda unor amintiri. Se bucurase - uneori se simţea chiar vinovată faţă de Marieta şi ai ei - da, se bucurase de atenţia şi de afecţiunea lui Artemie, de parcă ea i-ar fi fost fiică. I se părea că le răpise din timpul şi preocuparea ce le-ar fi datorat-o unchiul!  
 
De câte ori părintele venea cu treburi în Capitală, trecea şi pe la Aura. Nu pleca niciodată fără să nu-şi vadă sora, cumnatul şi nepoata.  
 
La plecare, şoptea, înaintea binecuvântării, şi propoziţia N-am fost pe-aici! făcându-i părtaşi la păcatul său, căci vizitele-i nu erau mărturisite celor de-acasă! Făcea, apoi, trei cruci largi mişcând buzele subţiri într-o rugăciune de iertare către Cel de Sus...  
 
Când fusese grav bolnavă, cine dacă nu Artemie vorbise cu cel mai bun specialist cardiolog de la Elias, cine o internase?!  
 
Şi, când se dovedise că are un anevrism la cord, nu Artemie fusese cel mai alertat şi nu se lăsase până nu i se recomandase Mirei regimul de cruţare oportun?  
 
Întâmplarea făcea s-aibă acces la cel mai bun spital al acelor vremuri. Ani de zile comandase un taxi care s-o ducă la controlul periodic, îi procurase medicamentele de întreţinere, o suna s-o îndemne la moderaţie, căci ştia cât muncea acasă şi la Cabinet.  
 
Se oprise târziu din aceste demersuri, doar când medicii îl asiguraseră că totul este stabilizat, că Mira era în afara oricărui pericol.  
 
De câte ori nu-şi spusese Mira că prin Artemie lucrase însuşi Dumnezeu, de trecuse greul acela. Da, da! Şi pentru asta, şi pentru câte altele nu-i era recunoscătoare?!  
 
Îi era obligată unchiului şi pentru că ţinuse ca ai lui să vadă în familia Aurei şi rude, şi prietenii de care aveau atâta nevoie în oraşul mare şi străin nişte dezrădăcinaţi, căci oltenii duşi în lume, departe de satul lor, cam asta simţeau. La întărirea acestei legături contribuiseră şi mama Mirei, şi tatăl ei.  
 
Niciodată Aura nu avusese de reproşat ceva Marietei. Se vedeau des, iar când nu puteau s-o facă, îşi telefonau. Se aveau ca surorile. Această relaţie atrăsese o oarecare invidie din partea sorei Marietei. Asta nu o împiedecase pe Marieta să se poarte la fel de frumos cu Aura şi cu ai ei. Şi atunci, cum ar fi putut Mira să n-o ajute acum?!  
 
Uitase aproape ce se-ntâmplase după moartea bunicului şi a lui Artemie, când Marieta nu mai voia să ştie de neamurile răposatului, fiindcă se simţise trădată de moartea timpurie a acestuia. Ori Aura, Costin şi Mira erau asimilaţi acestei trădări, cu care îi venea greu să se obişnuiască, să trăiască.  
 
Că afecţiunea şi respectul pentru soţia unchiului nu se duseseră pe apa Sâmbetei înţelesese când o sunase Mira-Mică.  
 
Da, se va ocupa de Marieta până se va recupera, indiferent de ingratitudinea verilor! Era hotărât! Se culcă cu acest gând.  
 
Acceptase între timp distanţarea acestora, punând-o pe seama caracterelor, pe seama diferenţei de vârstă, pe câte altele... Erau şi ei dovada vie a mutaţiilor survenite în plan social după ’89?!  
 
Uneori, rar, e drept, zâmbea amar aducându-şi aminte cum în casa Marietei, din anii ’90 erau lipite afişe pro-monarhie, începând cu uşa de la intrare şi terminând cu cea de la toaleta de serviciu. Autoarea? Nimeni altcineva decât Mira-Mică!  
 
Ca mereu când se confrunta cu o atitudine frapantă a cuiva, Mira nu reacţiona pe loc, ci în timp, totdeauna gândind că trebuie respectată alegerea. Se potrivise bine faptul că nu se manifestase văzând opţiunea verişoarei, fiindcă Mira-Mică îi relatase cearta cu sora Marietei, intrigată şi ea de etalarea surprinzătoarei simpatii.  
 
De la Marieta aflase apoi că, uluită, sora ei se minunase fără menajamente, totuşi nebruscând pe nimeni verbal. Şi Mira fusese înştiinţată că se încinsese o discuţie conducând la ruptura definitivă cu familia mătuşii culpabile...  
 
Marieta, se pare, nu intervenise, pe de-o parte, temându-se de fata intempestivă, pe de alta, fiind lipsită de capacităţile necesare să-şi exprime vreo opţiune politică. Aşa să fi fost?!  
 
Oricum, mătuşa fusese decretată comunistă ordinară şi aproape izgonită din casă.  
 
Drept e că sora Marietei, după terminarea facultăţii, fusese propulsată în cariera pedagogică universitară de o soră a mamei, în vremea aceea, preşedinta U.F.D.R.-ului.  
 
Tânăra absolventă a Facultăţii de Biologie, inclusă în această organizaţie înaintea terminării cursurilor universitare şi activistă eficace, după cum se dovedise, fusese recomandată pentru un post de preparator pe lângă una din catedrele facultăţii, chiar dacă nu avusese media cea mai mare la examenul de licenţă, chiar dacă provenea din mediul rural şi Bucureştiul era un oraş închis, chiar dacă era fiica unor dascăli de ţară, învăţători amândoi, detaşaţi pe catedre de profesori de ştiinţele naturii.  
 
Cunoscută fiind criza de cadre didactice calificate din învăţământul românesc din anii ’50-’60, locul ei ar fi fost în satul natal, nu?!  
 
După obţinerea gradului definitiv în învăţământ, şi-ar fi dovedit, prin articole, studii, şi alte competenţele excepţionale în predarea ştiinţelor biologice; apoi, prin concurs, ar fi putut ajunge cadru didactic universitar!  
 
Dar, nu, partidul îi scurtase lunga posibilă cărare, pe care aveau s-o urmeze şefii de promoţie, cei dotaţi, cei împătimiţi de ştiinţele naturii, nu?!  
 
Asta îi reproşa nepoată-sa acum, uitând că mătuşa ei îşi spălase obrazul de ruşinea pilei politice, asudând din greu pe altarul învăţământului, depăşind orice aşteptări, devenind chiar doctor în ştiinţele predate, într-o vreme când admiterea pentru doctorat era aproape de netrecut.  
 
Dar se vede că asta nu conta pentru Mira-Mică acum. Era atât de înverşunată pe sora comunistă a mamei, încât uita chiar şi cum ajunsese familia ei în Capitală, cum devenise mamă-sa învăţătoare de Bucureşti, iar părintele Artemie ce ajunsese...  
 
Şi, ca să amplifice marea vină a mătuşii comuniste, îi aruncase în faţă şi mariajul acesteia cu un ofiţer de securitate, recomandat tot de ufederista familiei. O acuză chiar şi pentru faptul că locuia într-o vilă de pe strada Boteanu, atât de aproape de Palatul Regal!  
 
Ajunsă la vârsta maturităţii fără o pregătire socio-politică, nestând bine nici cu etica, Mira-Mică făcea judecăţi de valoare trunchiate, omiţând obiectivul, căzând într-un mimetism al atitudinilor practicat peste un deceniu după Revoluţie, când şi-ntr-o banală discuţie din piaţă, tramvai ori maşină, apogeul invectivelor născute de necontrolata adrenalină se exprima prin necruţătoarea sintagmă comunist ordinar, adevărată invectivă. Etichetarea se modificase apoi, locul comunistului ordinar fiind luat de... securist ordinar!  
 
Şi, din povestite, Mira înţelesese ca verişoară-sa doar mima, că nu avea habar de opţiunea politică adoptată, concretizată prin etalarea afişelor din casă şi că, întrebată fiind de mătuşa comunistă de ce e pentru monarhie, se văzuse cu gura închisă.  
 
N-avusese replică, aruncase o bolboroseală terminată în ceva de genul :... că m-am săturat de comunişti!  
 
Orgoliul la oamenii suficienţi devine otravă şi cu asta o împroşcase Mira-Mică pe ruda cea mai apreciată a familiei sale până atunci.  
 
Ce o uimise pe Mira vis-à-vis de această înverşunare a vară-si era faptul că nu-i inclusese între comuniştii ordinari pe tată-său ori pe frate-său, ale căror cariere evoluaseră spectaculos prin susţinere comunistă...  
 
Poate că nu îndrăznea ori poate pentru că beneficiase direct de cele obţinute de ei?!  
 
Aşa adormi în seara aceea Mira. Gustul amar al constatării că Mira-Mică era o ticăloasă, o mimetistă, o predispuseră la vise agitate care îi reactualizaseră galeria de comunişti din viaţa ei.  
 
Şi măcar să fi fost comunişti convinşi, stăpâni ai ideologiei! Nu! Erau cu toţi comunişti pârâţi, adevăraţi oportunişti, firi slabe, dintre cei degringolaţi, unii dorind să se-mplinească profesional, alţii pentru a-şi satisface dorinţe dictate de setea de putere, de arivism, de altele.  
 
*  
 
După miezul nopţii, Mira se trezi speriată de un coşmar ce-i necăjise ani buni somnul! Tocmai retrăise în vis calvarul nunţii sale religioase.  
 
Se întâmplase în biserica unei mănăstiri dintr-un sat de munte, după un tipic rural anodin, necunoscut şi nedorit pentru că nu-i fusese prezentat şi explicat dinainte nici de viitorul soţ, nici de familia acestuia.  
 
Retrăise şi acum urâta farsă a cununiei religioase petrecute într-o mănăstire unde mirii intraseră îmbrăcaţi ca excursionişti, la fel şi naşii.  
 
În zadar i se păruse Mirei minunat faptul că oficiase un preot bătrân, parcă uitat de vreme, că măicuţele cântaseră dumnezeieşte, dacă nu purtase rochia albă şi voalul, îmbrăcate doar în timpul petrecerii de acasă...  
 
Şi toate astea se petrecuseră doar pentru ca socrul-mare, un beneficiar al puterii comuniste, să rămână cu funcţia de secretar de partid pe comună nepătat!  
 
Ceasul scurtase coşmarul, căci aşa era visul acesta, care i se tot repeta! Se vede că, la douăzeci de ani, desfăşurarea nunţii sale o duruse teribil, aproape o traumatizase.  
 
Cunoştea sensul cuvântului oportunist dintotdeauna, dar adevărata semnificaţie o conştientizase abia după Revoluţie, când văzuse căţăraţi în funcţii înalte neşcolarizaţi, ca şi pe vremea lui Ceauşescu.  
 
Măcar aceia erau îndoctrinaţi cu înaltele învăţături comuniste ori pe cale să şi le însuşească, în timp ce oportuniştii postrevoluţionari aveau, cel mult, abecedarul afacerilor oneroase, arar câte o diplomă, şi aceea cumpărată!  
 
Pe lângă oportuniştii zilelor noastre, gata să treacă şi peste cadavre, mormăi indignată Mira, cei dinainte erau amatori, carnetul de partid menţinându-i în funcţii ori drapându-le originea socială sau alte păcate.  
 
Când conducătorului i se raportase că numărul to’arăşilor ajunsese îngrijorător de mare, se iniţiase o triere exigentă, fiind acceptaţi spre aderare, cu predilecţie, muncitori.  
 
Din pătura socială a intelectualităţii se recrutau tot mai puţini şi aceia să fi avut evidente calităţi de lideri de opinie ori să se fi făcut remarcaţi ca vârfuri în domeniul lor.  
 
Astfel urma să se întâmple cu Renée, căreia i se propusese la începutul anului universitar ’88/’89 să intre în P.C.R. Era în al doilea an de facultate, cu cea mai mare medie.  
 
Dar fata nu acceptase. Nu refuzase din politeţe evazivă sau din teribilism, nu. Le ceruse timp să citească clasicii marxismului, pe Lenin, ca să ştie de ce ar opta pentru intrarea în partid şi dacă între idealurile ei şi teoria partinică există compatibilitate. Acasă nu spusese nimic. Chiar avea să întreprindă studierea literaturii comuniste.  
 
După Revoluţie, le povestise alor săi despre chestiunea cu pricina, pe tată-său făcându-l să se îngrozească retroactiv de ce repercusiuni ar fi putut avea acest refuz asupra odraslei sale atât de nesăbuite!  
 
Mira ar fi vrut să adoarmă, dar nu putea. Parcă un presentiment îi inunda fiinţa.  
 
Refuza să creadă că avea să i se-ntâmple ceva neplăcut. Prea multe necazuri îi umpluseră de fiere viaţa în ultima vreme! Până la urmă, găsise puterea să le facă faţă. De-ar vrea Domnul s-o mai sară...  
 
Îşi impuse cu tărie să gândească pozitiv. Doar gândul o făcu să zâmbească! Să vezi ce bine se va simţi când va trece la aplicarea hotărârii!  
 
Cum somnul se lăsa aşteptat ca un iubit infidel, se sculă şi-şi luă dintr-un sertar un recent volum de poezii scrise de ea, aflat la ultima corectură.  
 
Adunase, sub titulatura de Memoria verde, versuri născute din căutările sale spre identificarea sinelui. Ochii îi căzură pe cea intitulată Rostul: Nesigur, rostul mi-am găsit/la colţ de lume. În sfârşit!/Mi-e dragă viaţa şi trudesc/să-mi spun că, totuşi, eu trăiesc!/La colţ de lume, în zadar/nu-mi construiesc un paravan,/nici turn de fildeş. Şi, nu în van/par că de toate am habar,/că nu am un destin banal,/căci rostul vieţii mi-am găsit!  
 
Pilula de pozitivism îi prii, adormind.  
 
Descuiase, cu chei nevăzute, porţile tărâmului stăpânit de Moş Ene aidoma picilor, cu o poveste, numai că ea şi-o spusese singură...  
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 6 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1808, Anul V, 13 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!