Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1801 din 06 decembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
A doua zi, nici nu ieşise bine pe uşă Mira-Mică - făcând să răsune holul blocului de zornăitul cheilor în multiplele locaşuri de siguranţă - şi telefonul sună.  
 
Mira se îndreptă spre holul de la intrare, de unde insista chemarea sâcâitoare. Ridică receptorul şi nu apucă să rostească nimic, fiindcă vocea de la capătul celălalt se prezentă.  
 
Era doctorul care o tratase pe Marieta. Se interesa de starea pacientei. După ce întrebă cu cine vorbeşte şi află răspuns, suplimentă chestionarul, dorind să ştie dacă relaţia cu fiica şi cu ginerele era ameliorată.  
 
Şi, ca şi când ar fi fost în temă, Mira se eschivă cu tact, încât medicul ar fi putut să-şi dea singur răspuns.  
 
Revenind în cameră, îi disipă Marietei curiozitatea afişată în priviri, înţelegând că intuiţia nu o înşelase, că ceva se voia descoperit, că, poate, doar ea avea s-o ajute pe Marieta să-şi revină cu demnitate…  
 
Şi, ca şi când n-ar fi existat nici o întrerupere, Mira se pomeni că evocă un alt moment din viaţa mătuşii, despre care era încredinţată că fusese unul fericit.  
 
Aminti, ca şi când tocmai de asta vorbiseră până în clipa aia, bucuria tuturor când Artemie îşi adusese familia în Bucureşti.  
 
Marieta era ochi şi urechi, dând impresia că avea să afle ceva ce fusese trăit de altcineva, de care ea era foarte interesată.  
 
Începu evocarea ilustrând ce trăiri o încercaseră pe ea, pe Mira, atunci. Fusese, preciză ea, încununarea eforturilor pentru reunirea familiei.  
 
O surprinse pe Marieta dând aprobator din cap. Drept e că fiecare se gândea la altceva: una - ca la o posibilă soluţie de redresare a mariajului, cealaltă - ca la aducerea laolaltă a familiei de olteni dezrădăcinaţi prin destin de locurile de baştină, ca la o eventuală continuare armonizată a vieţii trăite de toţi înainte...  
 
Reaminti cum Artemie îi spusese lui cumnatu-său Costin, la un pahar de vorbă, că ar vrea să vină şi el cu ai lui la Bucureşti.  
 
Nici Aura, nici Marieta nu-l luaseră în serios. Li se păruse o glumă bună, având în vedere că în anii ’60 Capitala era oraş închis, nu ţi se făcea buletin de Bucureşti decât dacă interesele obşteşti o cereau ori dacă te bucurai de relaţii la nivel înalt. Amândouă mai ştiau, deşi nu-şi mărturiseau, că lui Artemie îi plăcea aşa de mult să stea departe de familie, să fie, mai de grabă, musafir decât implicat zi de zi, ceas de ceas în traiul alor săi.  
 
Şi Mira retrăi cum îl absolvise de orice vină pe unchiu-său şi surâse gândindu-se că mamă-sa, Aura, cu siguranţă că înţelesese motivul pentru care popa se complăcea departe de ai săi. Văzuse cu ochii ei cât de tensionate fuseseră relaţiile dintre Artemie şi tată-său.  
 
Fire tiranică, deprins să i se dea ascultare, Vidu nu agrea spontaneitatea fiului, confundând-o cu nerespectarea regulilor, volubilitatea-i asimilând-o adesea cu neseriozitatea.  
 
Şi Mira revăzu cu ochii minţii o scenă: bunicul, abia reîntors de la Craiova, unde fusese cu treburi, de cum intrase în ogradă, îl chemase pe băiat la ordine, numai că nu-l bătuse pentru oarece vină.  
 
Aveau să afle cu toţii, la cină, ce se întâmplase. Violenţa observaţiei făcute la sfârşitul unei zile de muncă - de dimineaţa până seara Artemie încărcase câteva căruţe cu bălegarul din curte şi-l dusese la ţarină - pentru o presupunere, îl făcuse pe fiu să se culce nemâncat.  
 
Bunicul povestise cum, după terminarea treburilor la oraş, trecuse şi pe la Seminar, să vadă cum se purta fiu-său. Aflase că avea note bune, mai puţin la greacă, unde rezultatele erau la limita inferioară.  
 
Intrase în panică, neînţelegând de ce. Trecând şi pe la gazda băiatului, i se păru că descoperise motivul notei mici.  
 
Gazda îl lăudă cât este de vesel, de binevoitor cu ea, cu familia ei, cum îl ajută la matematică pe puturosul de fiu-său ş.c.l.  
 
Deci asta era! Făcea pe meditatorul? I se urâse cu studiul! Ce? Avea obligaţii neştiute faţă de gazdă?! Şi câte întrebări n-azvârlise retoric atunci!  
 
Altădată, era de-acum student teolog, fusese mai-mai să-l pocnească peste faţă, fiindcă i se păruse că Artemie zăbovise exagerat în beci unde îl trimisese chiar el să ia rachiu pentru masă. Pusese voia bună a băiatului pe seama zăbavei cu tâlvul în mână...  
 
Şi câte şi mai câte exemple i-ar mai fi stat la îndemână să dovedească încordarea permanentă dintre tată şi fiu.  
 
Nu mai vru să-şi amintească tapajul făcut de Vidu când feciorul îi spusese că, după Seminar, ar putea să dea admitere şi la Conservator, mai ales că nu se simţea făcut pentru viaţa de preot! L-ar fi atras cariera de cântăreţ, mai adăugase feciorul, chiar şi cea de profesor i s-ar fi potrivit!  
 
Doamne, ce ochi făcuse bunicul! Din mici şi de un albastru spălăcit, deveniseră două puncte oţelii care-l fixau, mai-mai să-l hipnotizeze pe Artemie.  
 
Livid la faţă, cu buzele învineţite, se sculase de pe scaun, încet, încet, parcă nu se mai termina. Când ridicase mâna dreaptă, intervenise Raveca, mama lui Vidu, amintindu-i de faţă cu toţi că el nu primise decât poveţe, rar vorbe dojenitoare şi doar fusese şi un copil rău, şi un flăcău zurbagiu, căruia doar milităria îi strunise pornirile abia la vârsta însurătorii...  
 
Bunicul înlemnise cu genunchii îndoiţi neterminând înălţarea definitivă; din poziţia asta se prăbuşise, ca secerat, pe scaun. Îşi văzuse de masă fără o vorbă.  
 
De atunci, ne spusese bunica Geta, nu-i mai căutase nicicând pricină lui fiu-său, nici înainte de hirotonisire, nici după.  
 
Totuşi, se ştia de-ai casei, orice făcea Artemie era trecut printr-un culoar invizibil unde era testat de opinia bunicului.  
 
Ce viaţă trăise şi Artemie! Mereu sub cenzura părintească! îşi zâmbi amar Mira, căci şi cu ea se întâmplase cam la fel…  
 
Foiala Marietei o trezi din gânduri. Îşi scutură părul ca să–şi aducă aminte ce începuse a povesti.  
 
Da, da! Mutarea se făcuse repede. Preotul primise o parohie, culmea, în acelaşi cartier cu soră-sa, cartier în care se tot ridicau blocuri noi, vandabile cu banii jos - cum se zicea pe-atunci - ori printr-un împrumut la C.E.C., cu o dobândă extrem de convenabilă. Acolo cumpărase un apartament.  
 
Costin, tatăl Mirei, se ocupase de achiziţionarea casei, de mobilarea ei.  
 
Artemie n-avea timp, nu-l interesa! El, însă, dădea banii. Plătise casa pe loc.  
 
Şi, cum se făcuse mutarea alor săi, cum plecase din nou în provincie! Avea acum buletin de Bucureşti! Ce-i mai păsa!  
 
O plasase, prin relaţii, şi pe Marieta. Doar îi transformase detaşarea în Bucureşti într-un transfer pe un post de învăţătoare ţinut neocupat de directorul şcolii respective, pesemne pentru asemenea situaţii, căci părintele Artemie era un comunist adevărat, un cadru de nădejde... Sau ce?!  
 
Şi, iar, mintea Mirei zbură la bunicu-său Vidu, care nici cu spatele nu ştia că feciorul lui devenise membru. Nu-i spunea niciodată băiatului că se mândrea cu el. Nu, Doamne fereşte! Şi, nici când erau faţă-n faţă, nu l-ai fi auzit adresându-i-se ca unui preot. Pesemne de asta nici Artemie nu purta rasa preoţească în atât de rarele-i treceri pe acasă... Ce mai, erau amândoi firi orgolioase şi n-ar fi lăsat unul în faţa celuilalt, ferească Sfântul!  
 
Apoi, trecu în revistă anii ce urmaseră pentru proaspeţii bucureşteni.  
 
Se integraseră, după cum se zice, repede şi bine. Şi Marieta dădu aprobator din cap.  
 
Bunicul preluase frâiele gospodăriei, de-ai fi zis că se strămutase din Oltenia din pruncie; se ocupa de nepoţi ca de copiii săi, doar că, acum, includea în această preocupare şi mai multă înţelegere, şi vădită afecţiune. Se înmuiase, cum s-ar zice, istovise din asprimea părintelui care nu şi-ar fi sărutat copiii decât în somn ori din pretenţia absurdă de a nu-i lăsa, când îi certa, nici să clipească, darămite să plângă de ciudă că erau certaţi pe nedrept ori de teama bătutei ce-i aştepta. Uitase încruntările, dresul sâcâitor al vocii de odinioară şi, culmea, nu atingea cu mâna pe nici unul dintre nepoţi.  
 
Drept e, îi menaja căci erau nişte comori: băiatul avea să-i ducă numele mai departe, iar fata, Mira-Mică, era din cale-afară de drăgălaşă, cu ochii ca două luminiţe, cu zâmbetul larg, amintindu-i de nevasta lui, Geta, dusă, ca orice e bun pe lumea asta, prea devreme...  
 
Chiar şi pe noră-sa o menaja, chit că ea avea de mers doar cinci minute până la şcoală. El făcea târguielile, el aerisea casa, ştergea praful, uneori mai şi păzea câte ceva lăsat să fiarbă îndelung, cum ar fi sarmalele, fasolea, piftia ori cine-ştie-ce altceva... Şi, când veneau copiii şi nora de la şcoală, le deschidea zâmbitor uşa, având totdeauna tacâmurile şi vesela pregătite pentru masă.  
 
Făcea ceea ce nu făcuse pe când îi trăia nevasta, făcea şi pentru că era harnic şi nu-i plăcea să lenevească, dar, mai ales, făcea orice ca s-o despovăreze de sarcini pe noră-sa!  
 
Mâncau şi, după un somn scurt şi necesar pentru toţi, Marieta gătea pentru a doua zi, apoi îşi scria planurile pentru ce materii avea să predea, iar bunicul îi supraveghea pe nepoţi la făcutul temelor. Asta se petrecuse cât fuseseră în şcoala primară.  
 
Şi Marieta zâmbi ghiduş când Mira accentuă faptul că acasă nu fusese niciodată învăţătoare pentru copiii ei... Fusese bine aşa pentru toţi: bunicul - om deştept- imprimase o rigoare, un respect pentru ceea ce aveau copiii de asimilat, pe de-o parte, iar pe de alta, îşi atenua durerea că nu putuse învăţa mai mult de şase clase, câte avea. Nora economisea puteri pentru corectatul caietelor şi timp pentru... romanele de dragoste, marea sa atracţie...  
 
Marieta zâmbise nostalgic când se pomenise de lectura-i predilectă. Pe chip îi apăruse o purpură ca o confirmare a unei trăiri intense. Roşeaţa se pierduse într-un surâs din economie. Ba, chiar oftase, i se păru Mirei. Faptul îi întărea convingerea că mătuşa sancţiona pe cineva cu presupusa-i neputinţă de a vorbi...  
 
Despre câte nu a mai povestit în după-amiaza aceea! Tocmai când depăşise epoca deplinei bucureştenizări, observă că Marieta aţipise. Respira uşor, despovărată, parcă, de nişte greutăţi.  
 
Şi, cum privea cu mulţumire spre mătuşi-sa, fu surprinsă că nu băgase de seamă când Mira–Mică intrase iar pe tăcute în casă şi sta răzemată de tocul uşii. Chiar vorbeam cu Cosmin şi ne întrebam ce-i faci tu mamei de o găsesc atât de obosită, încât se culcă odată cu găinile şi doarme, doarme de parcă ar fi tras în jug toată ziua... Oare îi dai vreun tranchilizant ca să te poţi tu ocupa de cine-ştie-ce ?..., fură vorbele, în loc de bineţe, ale verişoarei.  
 
Dar Mira nu o mai ascultă. Îi trecu doar ca o săgeată prin minte un singur cuvânt: in-gra-ti-tu-di-ne!  
 
Se ridică uşor şi, luându-şi poşeta, ieşi din casă murmurând ca pentru sine Pe mâine!  
 
Coborî alert scările şi, odată ajunsă pe alee, trase adânc aer în piept. Aproape că se-necă.  
 
Doamne, ce om ieşise din copila aceea ticăită de odinioară, care se ascundea după fusta mamă-sii când veniseră în Bucureşti! Cine s-ar fi gândit că din copilul gracil şi temător de atunci să iasă femeia rea şi prepuielnică de acum?!  
 
Şi Mira îşi aminti cât de fragilă şi caraghioasă îi păruse biata gâgâlice, căci bunicul îi sluţise pe nepoţi chiar în vara mutării în Capitală, tunzându-i la zero, fără să o fi consultat în prealabil şi pe mama lor.  
 
Când Marieta venise în ziua aceea de la şcoală şi rămăsese mută de privelişte, socrul îi spusese pe şleau că tunsoarea avea să-i ferească de ce moşteniseră de la ea: păr subţire în fir şi rar!  
 
La asemenea replică, nora tăcuse mâlc. I se plânsese doar cumnatei la telefon. Şi cum aceasta reacţionase favorabil pentru ea, subiectul se închisese de la sine.  
 
Peste ani, când cineva remarca ce păr frumos aveau copiii ei, ondulat şi des, ofta prelung. Numai ea ştia cât suferise cândva pentru tunsoarea chilug! E drept, copiii aveau de-atunci podoaba capilară ca şi Artemie. Îi plăcea asta cum îl plăcea încă şi pe bărbatu-său…  
 
Nu era Artemie nici frumos, nici înalt, cum era tată-său, nu! Avea, totuşi, chiar înainte de maturizare, înfăţişarea unui adevărat bărbat, viguros, călcând cu toată hotărârea. Semănase la chip cu Kirk Douglas, doar că ochii lui erau albaştri-oţelii, iar părul castaniu, lucios, ondulat. După hirotonisire, purta plete lungi până la grumaz. Rasa ori odăjdiile îl făceau mai înalt.  
 
Apoi, avea, vedeau toţi, carismă! Cucerea atenţia, încredera oricui, iar zâmbetul îi era de-a dreptul plăcut ofensiv. Vorba era meşteşugită, mereu în slujba intenţiilor sale. De câte ori nu se referise mamă-sa, Geta, la efectul graiului lui Artemie! Zicea că ar fi semănat cu tatăl ei, care fusese o viaţă staroste în sat: cât trăise acesta, nu existaseră neînţelegeri în comunitatea lor, omul lămurind şi aplanând conflictele de orice fel.  
 
Chiar şi când mustra ori ironiza, nu te puteai necăji pe Artemie, căci avea un zâmbet şi un râs aparte, acţionând ca un tampon ce împiedica să se emane vreun resentiment. Până să înţelegi ce voise popa, zâmbetul, râsul te furau, lăsând orice reacţie negativă deoparte, cât ai fi fost de bănuitor!  
 
Doar bunicul era copleşit de mefienţă faţă în faţă cu fiu-său!  
 
Pesemne, nu-i venea să creadă că el, cam libertin în tinereţe, putuse avea un băiat ca Artemie!  
 
Pe de altă parte, el atrăsese, din moment ce devenise stâlpul casei, respectul celor din jur, dar şi teama de opinia lui dreaptă, dar totdeauna considerată unică. Aşa se-ntâmpla şi cu Artemie acum!?  
 
Nici formal nu dădea câştig de cauză cuiva, nu acorda prezumţia de nevinovăţie unuia bănuit a fi în greşeală, Doamne fereşte!  
 
Aparenţa băiatului îl deruta pe tată-său! Se purta în consecinţă, nicicând nu-l aproba în faţă, nu-l aprecia.  
 
Asemenea tratament, adăugat la umbrele unei copilării în care n-avusese voie să râdă ori să se joace ca alţi copii, îl distanţaseră din ce în ce mai mult pe fiu de tată.  
 
În fond, îşi zise Mira, erau amândoi nişte nefericiţi în felul lor, mai ales bunicul, fire de perfecţionist. Era nefericit, dar nu că fusese plugar, nu! Regreta că nu era mai şcolit. Venise războiul – primul - şi abia terminase şase clase când tatăl său căzuse prizonier, iar, la întoarcere, se săvârşise timpuriu din viaţă, unicul fiu preluând rolul de cap de familie mult mai devreme decât şi-ar fi inchipuit.  
 
Chiar şi cu atâta carte, bunicul era o minte luminată, gata să priceapă viaţa, explicându-le-o şi altora.  
 
Şi Mira parcă-l văzu în mici flash-uri.  
 
Într-unul, îmbrăcat în ţinuta de duminică - cămaşă, pantaloni albi, tunică neagră şi pălărie la fel, în picioare cu pantofi de glanţ, în drum spre În Vale, loc unde se făcea politica satului şi unde i se acorda respect ţărănistului convins şi cotizant, nimeni altul decât Vidu Răzeşeanu!  
 
În altul, îl vedea la colţ de masă, în odaia a bună, făcând tot felul de înscrisuri în caietul casei, unde, aflase nepoata, era trecut bugetul, banii folosiţi, banii rămaşi, cei câştigaţi, evidenţa plăţii fonciirii etc.  
 
Îl mai vedea, apoi, pe bunic amuzându-se alături de bunica într-un stal de teatru la vreun spectacol, că se-ntâmplau şi astfel de ieşiri când veneau în vizită la copii ori ca maestru de ceremonii la tradiţionalele petreceri din familie.  
 
În astfel de ocazii, un alter-ego se perinda ochilor: avea pe faţă o expresie de mulţumire că se împărtăşeşte şi din altele ale vieţii, că poate, chiar dacă-i plugar!  
 
La fel de luminat se purta bunicul şi ca lucrător al pământului. Muncise cot la cot cu bunica, agonisind pământ.  
 
Şi ce pământ mănos era pe vremea aceea în Câmpia Olteniei! Tot ce cumpărase erau fâşii alăturate ţarinilor moştenite de la părinţi. Bunicul înţelesese că era bine ca loturile să fie întinse pentru ca să poată folosi lesne şi utilaje modernizate. Şi, ca un adevărat fermier, le achiziţiona, pe măsură ce afla de ele.  
 
Şi Mira îşi aminti că, deşi viaţa la sat se modernizase cât de cât pe la jumătatea secolului trecut, apărând magazine săteşti, totuşi gospodăria bunicilor păstra preocupările vechi.  
 
Amatori ai calităţii, bunicii realizau necesarul de consum ca-ntr-o gospodărie feudală avansată. Văzuse acolo nepoata cum prelucrau cânepa şi bumbacul, pe care tot ei le cultivau. Obţineau şi borangic pentru ştergare, marame, ii tradiţionale, crescând, în asociaţie cu un cumnat la fel de harnic, şi viermi de mătase.  
 
Şi în privinţa bunicii, tot vorbe de laudă! Ştia să apese şi cormanele plugului, după cum stăpânea croitoria, ţesutul pânzei ori al covoarelor, brodatul ca şi gătitul. Şi, la fel ca bunicul, arvunea din vreme ajutoare de nădejde, să pornească toate la timpul lor.  
 
De câte ori nu auzise, fiind copil, cuvinte de bine adresate bunicii de oameni din sat, pentru cum arătau în ograda ei straturile de legume ori grădina de flori. Mereu se întreba cum de găsea timp bunica pentru toate?!  
 
Femeia mărunţică, bălaie la faţă şi cu ochii de azur, n-avea timp nici să se supere, era mereu senină şi împăciuitoare, molcoamă la vorbă şi iute-iute la treabă!  
 
Pesemne că nu doar în mâncare şi somn găsea ea putere! îşi zise Mira, gândindu-se la cum îi vorbea femeii sale bunicul, cât de dragă îi era.  
 
Cine nu o iubea?! Moşise sumedenie de copii în sat, nu doar ai rudelor, ci şi ai străinilor, căci i se dusese vorba cât de pricepută era şi ce bine le mergea copiilor ajutaţi de ea să se nască.  
 
Acum, bunicii erau duşi… Ajunsă la momentul ăsta, Mira îşi simţi lacrimi şiroind pe obraji.  
 
*  
 
În seara aceea, Mira nu se dusese direct acasă ca de obicei. Simţea c-avea întreaga fiinţă îngreunată. Era copleşită de ce făcuse peste zi, de amintiri.  
 
Luase metroul şi coborâse la Podul Izvor. Paşii o îndreptaseră spre Cişmigiu.  
 
Odată intrată în parc, i se păruse că păşeşte într-altă lume. Răcoarea grădinii şi mirosul florilor de vară-toamnă o curăţară de îmbâcseala care o învăluia în casa Mirei-Mici şi de presupunerile ei.  
 
De când nu mai fusese noaptea în Cişmigiu?! Felinarele străluceau, sporind răcoarea serii, parcă, prin becurile de neon...  
 
Doamne, ce plăcut era! Despovărată de inhibiţiile altei vârste, demult depăşite, când nu s-ar fi hazardat nici ziua singură la promenadă, darămite în parc, îi venea să alerge. O, aproape că uitase că se sprijinea în baston!  
 
Revenirea la realitate se consolidă când trebui să vorbească la telefonul mobil. Renée o căutase acasă, la telefonul fix şi se neliniştise neprimind răspuns. Când auzi, sunând-o pe mobil, pe unde umblă mamă-sa, o mustră uşor, sfătuindu-o să se îndrepte spre casă.  
 
Şi Mira se conformă, promiţând să-şi sune fiica după ce va fi ajuns, nu înainte să se mai plimbe un pic... ca un preambul la bucuria ajungerii acasă.  
 
Făcând să sune delicat cheile, avea să închidă uşa cu grijă, odată cu ea şi ziua a cărei greutate nu voia s-o transfere căminului său, categoric nu!  
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 5 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1801, Anul V, 06 decembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!