Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1794 din 29 noiembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mira aşteptă îndelung până ca Mira-Mică să desferece cu cele trei chei uşa apartamentului şi, nici nu intră bine, că şi află cât se bucurase mătuşi-sa când auzise cine avea să stea cu ea.  
 
Să fi trecut un minut ori mai mult de când intrase?! Mira nu ştia. N-o mai asculta pe vară-sa. La ce bun?!  
 
Se conectă la realitate abia când se găsi în faţa odăii Marietei. Deschise uşa încetunel, pitulată în spatele imensului buchet. După salutul firesc, înaintă spre pat în vârful picioarelor, să nu tulbure liniştea încăperii.  
 
Marieta îi răspunse printr-o grimasă ce se voia zâmbet şi două lacrimi i se prelinseră spre tâmplele adâncite.  
 
Abia de mai semăna cu Marieta de altădată! Faţa i se alungise extrem de mult, nasul i se subţiase, iar ochii, ochii, şi aşa mici de la natură, deveniseră două punctişoare ascunse în găvanele încercănate ale orbitelor. Paloarea feţei era cadaverică şi întreruptă de o despicătură negrie - gura. Doamne, gândi Mira, câtă suferinţă o fi îndurat biata!  
 
Apropie florile de capul mătuşii. Mireasma lor umpluse încăperea, învăluind-o şi pe Marieta. Ca semn că o bucurase, îşi mişcă uşurel degetele. Fluturarea lor nu-i aminti cu nimic degetele grosuţe şi prielnice pregătirii bunătăţilor gastronomice, pentru care Marieta era vestită altădată. Nu! Acum, degetele aveau o subţirime imaterială, semn şi ele al spiritualizării prin suferinţă.  
 
Mira îşi scutură capul de tumultul observaţiilor şi-i întinse Marietei un caiet dictando şi un creion uriaş, gros tare şi cu o mină ca a celor de tâmplărie. Era încredinţată că, indiferent de cât ar fi fost de slăbită, Marieta ar fi putut scrie mai bine decât cu un pix obişnuit, în caz că ar fi avut ceva de spus.  
 
După ce se încredinţă că mâncase, îşi începu scenariul proiectat pentru prima zi.  
 
După reacţiile dintâi, Mira fu convinsă că Marieta era mai aproape de recuperare decât îi fusese spus. La asta avea să se gândească pe drumul spre casă. Acum trebuia să se poarte firesc, va monologa, replicile Marietei fiind presupuse, ori mimate, ori scrise, nu?! Va încerca şi, dacă scenariul era bun, aşa va continua.  
 
O puse la curent pe Marieta în legătură cu plecarea lui Renée, neuitând să adauge că se va duce peste un timp acolo, ca să cunoască oraşul, să aleagă o casă, în care să aibă loc şi ea pe lângă fată, cândva. La momentul ăsta, scoase din poşetă o fotografie.  
 
Având o atenţie distributivă forte, văzu la Marieta semne fireşti de interes. Cum ar fi vrut să o vadă pe Renée, duse o mână spre ochii mijiţi, de parcă ar fi cerut ochelarii. Mira se execută.  
 
Şi, în timp ce poza era studiată, ea trecu uşor de la prezent la timpurile de odinioară. Apucând florile aduse, rememoră cu voce tare duminica aceea de iulie, când Artemie se dusese în peţit la Marieta acasă.  
 
Îşi putea aminti, căci era împreună cu părinţii în vacanţă, la bunici. Mira continuă evocarea, accentuând asupra atmosferei.  
 
Toţi - bunica, tata Vidu, mama Geta, Artemie, Aura, Costin şi Mira - se aflau în jurul mesei rotunde, în chioşcul din faţa casei.  
 
Terminaseră de mâncat, iar Costin îi tot făcea insistent semne cumnatului. Vidu observase şi ceruse fiului explicaţii.  
 
Cum acesta se codea, intervenise, ca soră mai mare, Aura, precizând ce ar fi vrut frate-său: să-i ceară mâna Marietei, învăţătoarea cea tânără, nou venită la şcoala din sat. Artemie ieşise cu ea la o plimbare de duminică în ultimul an, ori de câte ori revenise acasă. Acum, el terminase Teologia şi era musai să se însoare ca să fie hirotonisit, să primească o parohie. Îi plăcea fata, părea potrivită ca viitoare preoteasă. Era fiica unor învăţători dintr-o comună apropiată, oameni modeşti, respectaţi pentru rezultatele muncii lor didactice şi nu numai... Avea şi o soră mai mare, studentă la Bucureşti.  
 
Faţa palidă a Marietei începu să prindă culoare. Lăsase fotografia alături şi o privea fix pe Mira, de parcă s-ar fi temut să nu piardă vreo vorbă. Aceasta accentuă că toţi fuseseră încântaţi de alegerea lui Artemie, că preoteasa avea să fie chiar fiica unor oameni de toată isprava ca, de altfel, şi neamul lor, neamul Răzeşenilor.  
 
Şi Mira se trezi cum îi răspunde mătuşii la întrebarea presupusă: cum de ţine minte?  
 
Păi, cum să fi uitat?! Era aşa frumoasă amiaza aceea, se auzeau albinele şi bondarii zburând prin crengile pomilor încărcaţi de roade şi... Marietei îi picurară lacrimi şiroi. Ca să le ascundă, apucă vasul cu flori, dovedind o nebănuită putere. Rămase aşa, aspirând mirosul florilor, până ce Mira termină de povestit.  
 
Trecuse timpul. Era mai mult de ora două. Mira întrerupse terapia rememorării cu gândul ca Marieta să mănânce. Când îi propuse, aceasta dădu uşurel, dar categoric din cap, a nu.  
 
Mira se aşeză în fotoliul de lângă uşa camerei. O lăsă pe Marieta să opteze: ori somn, ori continuarea discuţiei. Se ocupă câteva secunde de ochelari, scoţându-i şi punându-i iar.  
 
În vremea asta, Marieta aşezase vaza cu flori la locul ei, îşi ştersese ochii tacticos, apoi îşi găsise un loc mai sus, cu pernă cu tot. Deci, alesese continuarea povestirilor.  
 
Parcurseră în acelaşi mod şi evenimentul nunţii desfăşurate tot în sat, dar cât de altfel totuşi! Şi Marieta subscrise părerii Mirei, dând cu nădejde de câteva ori din cap, aproape să şi zică ceva...  
 
Mira îi descrise rochia de mireasă, palura, accentuând cât de frumoasă şi făloasa păşise în cea mai fericită zi a ei! Ca un căpitan, adăugase, amintindu-i că aşa i se păruse şi bunicului, mândru, de, că-i devenea noră.  
 
Urmase, apoi, un eseu despre atracţia bunicului pentru poezie, în general, pentru poezia coşbuciană, în special. Mira sublinie faptul că nunta Marietei şi-a lui Artemie fusese gândită de bunicul, s-ar fi zis, după Nunta Zamfirei.  
 
La remarca asta, se înşiră iar lanţ de lacrimi de o parte şi de-alta a obrajilor Marietei.  
 
Ca şi-n poezie, mirii avuseseră mulţi nuntaşi, mult popor/ Cu muzici multe-n fruntea lor. Cântaseră cu această ocazie lăutari craioveni şi, mai presus, fusese adus chiar marele clarinetist al timpului, Iliuţă Rudăreanu!  
 
Biata Marieta era atât de emoţionată! Şi Mira se gândi că emoţia îi venea nu doar din cele reamintite, ci şi din faptul că ea, nepoata, ţinuse minte nunta, bucurând-o cu pomenirea desfăşurării ei.  
 
Însemna mult pentru Marieta faptul că nu se găsea singură acum, tocmai în ceasul recuperării sale, că cineva retrăia, alături de ea, clipe care contau mult în lupta cu boala, cu depresia inerentă vârstei şi situaţiei sale. Se vedea clar că figura Marietei exprima acum altceva decât de dimineaţă!  
 
I-au făcut bine cele povestite, îşi zicea cu nădejde Mira. Oricum, ceva se întâmplase...  
 
Şi o bănuială îi muşcă suflet şi minte: nu cumva era aşa de supărată pe viaţă, că simula neputerea articulării?! Vom vedea ! Toate la timpul lor... Să-i pomenească doar de întâmplări, oameni şi lucruri ce i-ar putea bucura inima. Da, aşa va face, se legă faţă de sine Mira.  
 
În tot acest timp, Marieta îi lua seama şi ochii săi mici, cafenii păreau s-o îndemne la povestit.  
 
Momentul ăsta îi aminti Mirei de durerea bunicului Vidu, care suferise ani buni din pricină că nepoţii şi nora nu-i vorbeau. Degeaba avea de toate, dacă ceilalţi uitau să-l întrebe de vorbă. Cum era mândru, nu se plângea oricui, nu! Îi spusese odată lui Costin, tatăl Mirei. Şi ginerele îi zisese Aurei; fiica oftase uşurel, ducând mâna dreaptă la inimă şi murmurase ceva de genul o să i se povârne!  
 
Atunci Mira nu înţelesese cine avea să reia suferinţa bunicului. Dar, fiindcă Artemie era mereu dus, copiii, cu învăţatul, rămânea doar Marieta, pe care bătrânul o iubea ca pe o fiică şi o respecta mai mult decât pe toţi. Oare, Marieta?  
 
Mira îşi scutură capul ca şi când ar fi vrut să gonească amintirea asta. Nu reuşi. Cu greu îşi strânse energiile pentru a demara spre un alt moment al terapiei intenţionate.  
 
Tocmai când voia să creioneze un alt episod ce ar fi putut-o bucura pe mătuşi-sa, se auzi telefonul.  
 
Stridenţa soneriei o necăji pe Marieta, care începu să clipească des-des şi să-şi agite mâinile încercând, parcă, o defensivă... Noroc că telefonul tăcuse. Totuşi, Mira nu putu să nu observe precipitarea asta; nu înţelegea reacţia asta la telefon... Avea să afle odată şi asta, cu siguranţă! îşi promise în gând ea.  
 
După intermezzo-ul cu telefonul, în odaie se lăsase iar linişte. Se auzea doar ticăitul delicat al deşteptătorului.  
 
Şi Mira descoperi, pe noptieră, ceasul de pe vremea bunicului.Trăia bietul ornic!  
 
De câte ori nu l-o fi privit curios ori nerăbdător, bucuros ori îngrijorat bătrânul?! Spre stupefacţia ei, văzu şi Biblia micuţă, legată în piele, cartea de grijit sufletul, după cum zicea şi fostul ei posesor.  
 
Oare citea din ea şi Marieta? se pomeni întrebându-se Mira. Cine ştie? Poate îşi schimbase atitudinea faţă de Dumnezeu?! Dar Biblia nu are dialog, glumi în sine pe seama apetitului pentru dinamismul retoricii la o introvertită şi, pe de-asupra, şi atee, cum era Marieta!  
 
Apucând cărţulia, gândul Mirei migră spre limba în care erau, şi azi, scrise ori retipărite cărţile religioase.  
 
Persista în ele aspectul arhaic al limbajului oral. Se întrebase adesea de ce obstinenţa asta pentru limba veche, atât de greu înţeleasă de contemporani? De ce? Era un garant pentru a dovedi ataşamentul către cele sfinte? Ori constituia asta argumentul vechimii tipăriturilor religioase?! De ce atâta dependenţă formală faţă de Biblia de la Bucureşti, tipărită în limba română pe la 1688?!  
 
Mira imploră iertare de la Domnul pentru gândurile sale, continuând să se minuneze cum teologii epocii moderne nu se preocupaseră de această problemă.  
 
În penumbra încăperii îşi făcu apariţia Mira-Mică. Intrase păşind ca o pisică, sperând s-o surprindă pe vară-sa, care, credea ea, adormise. Văzând că nu aşa stau lucrurile, fu dezamăgită, uitând să mai salute.  
 
Mira îşi zâmbi unui gând nerostit.  
 
Vară-sa îl observă şi se folosi de el pentru a face o remarcă răutăcioasă. Credea, zise ea, că pe Mira o distra monologul, căci monolog se cheamă ceea ce face. Altfel, de ce ar fi atât de bine dispusă?! Întotdeauna i se păruse că vară-sa avea talent actoricesc! Şi începu să râdă în falset.  
 
N-avea să se oprească nici când Mira o salutase, ieşind pe uşă.  
 
Coborând treptele, fu surprinsă de cheile răsucite de vară-sa în urma ei. Sunaseră vindicativ ca lătratul unei mitraliere... Deci, cât de vindicativ?!  
 
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 4 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1794, Anul V, 29 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!