Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1780 din 15 noiembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Intrase intempestiv pe aleea blocului, parcă atrasă de un magnet. Nici nu observase că holul de la intrare abia se intuia, căci lipsea plafoniera. Cine s-o fi luat?! De fapt, fusese smulsă! Şi când?! Funcţiona doar lumina intermitentă de la uşa unui apartament de la parter. Îi era destul şi atât Mirei ca să urce alert cele patruzeci de trepte până la apartamentul ei! Laserul brelocului legăturii de chei fu ghidul spre yala în care bătrâna cheie alunecă, perfect deprinsă după atâţia ani de... slujbă! Uşa se deschise primitoare.  
 
Da, da! Ce bine e acasă! îşi zise când, intrată în hol, se văzu întâmpinată cu duioşie de motanul ei. O salută printr-o atingere delicată cu coada, apoi sări la fereastră mieunând uşurel şi rugător să i-o deschidă.  
 
Mira se conformă, ca de obicei. Blănosul prieten, după ce luă îndestul aer proaspăt, se postă la tăviţa cu hrană. Cum se vedea un crâmpei din fundul vasului, imploră, prin alt mieunat, să fie ascunsă dovada pauperizării, el netolerând asta! Stăpâna se execută pe dată. Nu crâcnea nici în sine faţă de asemenea mofturi, cum n-ar fi protestat în faţa unui copil neajutorat.  
 
După stâmpărarea lui Bubă, se îmbrăcă de casă, apoi trecu în revistă mesajele primite. Unul era dinspre Renée, plin de căldură, altul - de la Mira-Mică, rece şi lapidar - îi cerea răspunsul. Fără să mai evalueze oferta, îi răspunse, tot prin mesagerie, că va sta cu Marieta cât va fi nevoie.  
 
Dădu să-şi toarne un pahar cu lapte, dar n-apucă, telefonul invadând cu stridenţă încăperea. Verişoara îi mulţumea cu frenezie, neuitând să-i pretindă punctualitate.  
 
Îşi luă paharul cu lapte şi, intrând în camera ei, aprinse toate sursele de iluminat. Parcă ar fi vrut să risipească întunericul nopţii şi nu numai…  
 
Gândul o trimise către Marieta. Îşi zise că aceasta se purtase bine cu neamurile lui Artemie, în fond, până la moartea lui. Nu din sentiment, era clar! S-a văzut ulterior. Doar din raţiuni de…  
 
Şi Mira zâmbi la gândul că era să zică raţiuni de stat! Poate aşa şi era, căci în familia lui Artemie tronase un regim despotic şi, ori din comoditate, ori din convenţionalism, Marieta îl acceptase împreună cu învoielile şi opreliştile subînţelese.  
 
După primii trei ani de coabitare - răstimp în care li se născuseră Cosmin şi Mira-Mică - destinul îi cam despărţise, Artemie mutându-se din parohie în parohie, din ce în ce tot mai departe de casă, Marieta rămânând pe loc. Era stabilă şi prin felul de a fi, şi prin meseria de învăţătoare. În plus, cum să se fi plimbat prin ţară, zicea preotul, cu copii atât de mici?! Şi, ca s-o fixeze mai abitir, i-l adusese în grijă şi pe tată-său, Vidu, rămas văduv tocmai atunci, şi pradă unei depresii.  
 
Toate concuraseră la crearea unei distanţe între soţi, distanţă deplânsă doar de soţie. Sărmanul popă se consolase, Doamne fereşte, cu cele presupuse menirii sale - oare?!- şi cu vizite tot mai rare pe-acasă.  
 
Doar material o duceau bine copiii lui! Şi, deşi om şcolit, lui Artemie i se părea suficient să le trimită bani, nerealizând că-i lipsea de prezenţa sa, de învăţăturile sale beneficiind doar alţii, enoriaşii. Norocul lui fusese că Marieta, fire domoală şi serioasă, îi ţinuse în frâu, secondată de socru.  
 
Una peste alta, copiii erau de ispravă, dar, în deficit cu afectivitatea şi, cel mai grav, cu educaţia religioasă. Degeaba se străduise bunicul să le inoculeze credinţa! Ei ieşiseră necredincioşi. Nici atei nu erau, fiind lipsiţi de preocupări existenţiale. Asta înţeleseseră Aura şi ai ei, dar n-aveau ce face, ce zice, doar fratele ei era vinovat de păgânismul odraslelor!  
 
Şi Mira îşi aminti cum se bucurase de naşterea lui Cosmin, ce emoţie o încercase când i se spusese că-l va boteza! Ea avea şaptesprezece ani pe-atunci.  
 
Cum şi preotul, şi mama copilului erau membri de partid, îl duseseră la biserică doar Mira cu ai ei.  
 
În ziua aceea plouase atâta în satul bunicilor, unde evenimentul se credea estompat pentru vigilenţa tovarăşilor, că apa trecuse prin copertina trăsurii, bietul copil fiind gata udat când îi venise rândul la cristelniţă! O să aibă noroc! se auzeau ursitoarele prin gura martorilor la creştinare. Şi avusese. Nici nu visaseră ai lui aşa noroc, gândi neutru Mira, citându-l pe tată-său, Costin.  
 
Apoi se născuse fata. Bucuria lui Artemie fu cam diluată comparativ cu cea trăită la naşterea băiatului. De, doar era oltean! Şi, pentru olteni, era ştiut, naşterea unui băiat era ce era, adică, o mare şi de fală binecuvântare!  
 
În consecinţă, botezul fetiţei fusese auster. Se făcuse tot în satul bunicilor. La biserică dusese copilul o vecină - ca moaşă, unic însoţitor al Mirei - ca naşă. Unde mai pui, o botezaseră, ca la ţigani, joia! Şi, zi de lucru fiind, se duseseră la servici toţi, inclusiv Marieta. Artemie nu venise, era prins... Acum era şi membru în B.O.B. al Organizaţiei P.C.R. orăşeneşti şi, preot fiind, n-ar fi dat bine să nu fie în localitatea parohiei la mijlocul săptămânii!  
 
Şi Mira avu o strângere de inimă! Nu numai pentru gâgâlicea de vară-sa, ci şi pentru slăbiciunile unchiului!  
 
E drept, gimnastica sentimentală făcută de preotul-comunist cu ai săi fusese de bun augur pentru destinul ascendent al copiilor. Dar cu ce preţ?!  
 
La vremea aceea, Vidu, bunicul Mirei şi tatăl lui Artemie, nu ştia că fiu-său era comunist.  
 
Cum să se dea copilul lui cu nenorociţii ăştia, cu ăştia care-i luaseră pământul? îşi zicea retoric de câte ori se vorbea de aderarea cuiva ştiut la P.C.R., cu ăştia ce-i deschiseseră porţile, ca să iasă pe ele toată agoniseala de-o viaţă: vitele, caii, secerătoarea, treierătoarea, carul, căruţa, şareta… Şi, unde mai pui, îl trecuseră forţat ca membru la Întovărăşire, apoi la C.A.P. ?!  
 
Bunicul, îşi aminti Mira, nu fusese o singură zi la Colectivă, cum i se zicea C.A.P.-ului, nu! Atunci când băiatului îi fusese respinsă înscrierea la examenul pentru admiterea la Facultatea de Teologie, deşi terminase cu media zece Seminarul, acceptase ca nevastă-sa, Geta, să mai treacă pe acolo, de ochii autorităţilor, să poată scoate adeverinţa de colectivist, fără de care Artemie n-ar fi intrat la facultate nici după anii de amânare.  
 
Compromisul îl făcuse Vidu cu mare zăbavă, timp în care băiatul îşi satisfăcuse stagiul militar şi mai lucrase ceva timp, vreo doi ani. Nu uitaseră anii aceia nici tatăl, nici fiul. Dar, mai ales, fiul amânat la studii, la viaţă, de băţoşenia tatălui.  
 
Şi asta îi îndepărtase, chiar îi răcise. Artemie nu pomenise niciodată nimic despre resentimentele sale, pe de-o parte, autoritatea paternă nu i-ar fi permis, pe de altă parte, orgoliul, marele său orgoliu, îi cenzurase reacţia făţişă.  
 
De aceea, Mira n-a ştiut niciodată ce gândea cu adevărat comunistul de unchiu-său, cu atât mai puţin când i s-a cerut să-i boteze copiii. A fost încântată să le fie naşă, asta fiindu-i de ajuns! Şi, pentru atitudinea ei, Mira a fost şi recompensată, verişoară-sa purtându-i numele.  
 
Mira şi ai ei se conformaseră. Nu emiseseră nici o părere. De fapt, în faţa lui Artemie, parcă sufereau toţi o depersonalizare bine mascată, pe care, când mai crescu, Mira o pusese pe seama unor motive obscure. Le înţelese mult prea târziu, singură.  
 
Ştia Mira că mama ei era primul copil al bunicilor, iar Artemie, ultimul, singurii supravieţuitori din patru.  
 
Născut la şapte ani diferenţă de Aura, unicul băiat, Artemie se bucurase de toate plăcerile copilului crescut în huzur până la şapte ani, când plecase la şcoală, la Craiova, unde învăţase şi Aura.  
 
Pe urmă totul se schimbase în purtarea tatălui cu el! Nimeni nu înţelesese asperitatea formatoare a bunicului, nimeni nu-l bănuise prieten cu spartanii ori cu Malthus....  
 
Mira nu înţelesese de ce bunicul îşi dusese copiii, încă din clasa întâi primară, într-un oraş mare cum era Craiova. Crescuseră tânjind după mângâierea mamei când erau la greu, după casă, după satul lor. Trăiseră dezrădăcinarea de mititei... Când veneau în vacanţe, erau consemnaţi în ograda casei, ieşind numai cu părinţii, arar.  
 
Fata, Aura, era îndemnată să coase, să brodeze şi să facă lectură în zilele nelucrătoare. N-avea îngăduinţa să umble prin soare, prin ploaie ori zăpadă, Doamne fereşte! Trebuia să-şi păzească tenul alb, să n-o ironizeze colegele de la Şcoala Centrală de Fete... Nimeni nu ştia cât suferea, mai ales când era micuţă! Era tolerată la culesul viei doar cu pălăria pusă peste un batic de voal şi, neapărat, cu mănuşi în mâini.  
 
Cât privea băiatul, era ţinut din zori şi până la apusul soarelui la muncile din curte: îngrijitul animalelor, reparatul adăposturilor şi al gardurilor despărţitoare dintre compartimentele ogrăzii, curăţatul livezii de uscături, udatul straturilor din grădina de zarzavat, adâncirea gropanului pentru scaldă în coteţul porcilor; chiar şi mutatul latrinei tot el îl făcea.  
 
Bietul Artemie venea de la Fraţii Buzeşti domn, alb şi frezat şi pleca negru ca ţiganul, cu părul decolorat de soare şi ploi, scurtat exagerat, tras la faţă, de-ai fi zis că, în vacanţe, era ţinut la dietă de slăbire!  
 
De ce?! Să fi fost bunicul adept al unei educaţii aspere?! Pesemne! Să-l fi supus la efort fizic pentru călirea sufletului, pentru consolidarea caracterului?!  
 
Cine şi-ar fi închipuit, văzând atitudinea lui faţă de Artemie, că băiatul era preferatul bunicului?! Nimeni! Dar, în timp, tocmai asta s-a probat.  
 
Şi Mira îşi clarifică definitiv comportamentul lui Vidu când făcu legătura cu ce ştia despre acesta: moartea propriului său părinte îl găsise tânăr şi nepregătit pentru viaţă.  
 
Abia trecut de majorat, fusese înspăimântat când devenise stâlpul familiei - mama şi două fete mari, gata de măritat, nemaivorbind de zecile de pogoane de pământ ce se cereau muncite!  
 
Norocul său fusese un om de încredere de-al tatălui, Ioniţă, care primi mâna fetei celei mici împreună cu o pătrime din averea familiei. Acesta condusese ani buni gospodăria cu devotament, până ce Vidu se însurase şi îşi asumase răspunderea, în fine.  
 
Îi fusese teribil de greu, dar nu se plânsese, în schimb, ţinuse să-şi crească altfel moştenitorul. Îl învăţase cu greul, implicându-l şi în cunoaşterea plugăritului.  
 
Artemie era văzut de oamenii din sat, deci, ca un viitor plugar, ce mai!  
 
Când se auzi că intrase la Teologie, se mirară grozav, încredinţaţi că şi-a greşit cariera. Şi ca student, şi ca preot, fusese văzut la treburile casei ori la câmp ani buni, până îi murise mama, iar tată-său se mutase cu el în Capitală.  
 
Şi tată, şi fiu renunţaseră la tot, vânduseră pământul şi casa, când înţeleseseră că la sat era instaurată definitiv aşa-zisa proprietate socialistă. Dar până în momentul ăsta, bunicul, ca şi alţi plugari, cunoscuse îngenunchierea demnităţii de om, de lucrător al pământului...  
 
Mira îşi aducea aminte, de parcă ar fi fost ieri, ce frământare, ce groază constituia pentru bunici predarea cotelor. Li se luau toate roadele, rămâneau flămânzi şi datori până la recolta viitoare.  
 
Aşa se întâmplase câtă vreme bunicul nu voise să abdice de la principii. Ajungându-i cuţitul la os, adoptă tactica satului, ascunzând bună parte din grâu, din porumb, îngropând butoaie cu vin şi ţuică în tainiţe săpate în vatra de sat. Aveau aşa de moară şi de semănat, iar, ca nebăutor, făcea bani din tăriile ascunse. Creştea numai un porc, ca să nu fie dijmuit de surplus. Şi câte altele nu făcea ca să nu se expună spolierii greţoase de care era ameninţat.  
 
Reazemul unic în vremurile acelea îl găsise în credinţa nestrămutată că au să vină ei, americanii şi-o să-şi ia înapoi pământul.  
 
Şi după ce devenise orăşean pârât cum glumea, tot cu ochii pe cer stătea, neclintit în ideea sosirii avioanelor americane izbăvitoare. Credinţa asta nu-l împiedica să citească ziarele, să asculte ştirile Europei Libere şi să înţeleagă ce fac cei din Occident, şi, în special, S.U.A.  
 
Bunicul Vidu murise cu un an înaintea Revoluţiei din 1989, având norocul să nu fie total dezamăgit, să vadă ce turnură avea să ia socialul, ce avea să însemne noua ordine economică ori politica globalizării şi câte altele...  
 
Ajunsă la momentul acesta, Mira zâmbi larg, apoi intră într-o stare de amorţeală… Nici nu-şi dădu seama când adormi.  
 
A doua zi, se trezi dis-de-dimineaţă, ca de obicei. Amintindu-şi de promisiunea făcută Mirei-Mici, se precipită un pic, să ajungă în timp util la locul de muncă.  
 
În acea zi, uşa de la apartamentul ei se închisese mai repede, cheile lunecând ca fermecate parcă, intuind şi ele alte rosturi ale plecării Mirei, uşurându-i demersul...  
 
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 2 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1780, Anul V, 15 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!