Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1766 din 01 noiembrie 2015        Toate Articolele Autorului

Romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Privea cu duioşie la cheile fetei, care rămăseseră atârnate în cuier. Îşi spunea mereu că trebuie să i le trimită sau să i le ducă personal; totuşi, nu se ivise prilejul încă. Renée nu le luase; se-ncărcase şi-aşa cu prea multe obiecte, unele folositoare, altele nu, dar ea o sfătuise că aşa ar fi mai bine, să le ia şi, văzându-le, să ştie că undeva, în altă parte a zării, e o casă ce-o aşteaptă, statornică, din clipa în care s-a născut... Renée le uitase însă.  
 
De când îi plecase fata, sufletul ei se frânsese în două. Partea a mare se bucura, a mică tânjea. N-ar fi mărturisit, s-o fi picat cu ceară, prin ce trecea! Copila pregetase mult până se hotărâse. Analizase oportunităţile şi, după atâta chibzuială, făcuse pasul. Era acum trainer la Şcoala Europeană de Organizare a Grupului Michelin.  
 
Drept e, provincia l’Auverngne din centrul Franţei nu e la marginea lumii, iar Clermont-Ferrand e un nod de trafic aerian deloc neglijabil, Michelin-ul fiind patronul industrial al oraşului, asigurându-i faimă şi prosperitate.  
 
Totuşi, în ciuda peisajului cu dealuri molatice şi a edificiilor din vechiul oraş ce predispun la visare, precum zonele similare din Braşovul ori Sibiul nostru, vorba străină îţi aduce aminte tot timpul că eşti departe de casă. Cel puţin, aşa îi spunea fata când se auzeau.  
 
Vorbeau des la telefon, n-avea de ce să-i ducă grija. Dar Mira, de, ca orice mamă, o purta în suflet şi zbura cu gândul întruna spre fetiţa ei.  
 
În liniştea căminului, îşi făcea inimă bună şi se întorcea ades spre ceea ce trăise. Se bucura că vremurile se schimbaseră, că, acum, oamenii erau liberi să-şi influenţeze destinele, nu ca pe timpul ei!  
 
Şi, cu această constatare, se văzu pe sine, mereu roaba impunerilor celor din jur, neîndrăznind să ia vreo iniţiativă!  
 
Oricum, azi recunoştea că fusese o bună actriţă! Uneori se convinsese pe ea însăşi că ceea ce făcea era dictat de propria-i voinţă! De fapt, erau în competiţie ea - cea adevărată cu ea - cea mimând obedienţa. Totdeauna învingătoare fusese a doua.  
 
Şi, dacă în tinereţe jocul de-a teatrul o amuza, la maturitate se simţise vinovată nu doar faţă de sine, cât şi faţă de cei minţiţi.  
 
De mult conchisese: nu era dotată pentru experienţele trăite! Nu! Şi de asta păruse mereu atât de fragilă, de vulnerabilă şi la propriu, şi la figurat!  
 
Se gândea că cei amăgiţi de falsa ei ascultare poate ar ierta-o, acordându-i circumstanţe atenuante legate de regim, de sistemul care o constrânsese. În schimb, vedea că îi e imposibil să se absolve de vină ea însăşi!! Dar...?!  
 
*  
 
Ca toţi cei din generaţia ei, nu beneficiase de o educaţie religioasă în şcoală. Pe de altă parte, încă de mică, acceptase, mai degrabă, explicarea materialistă a existenţei omului, a universului...  
 
Cum sistemul omisese din şcoală religia, pedalând pe ideea că ar fi un instrument de a-i înrobi în neştiinţă pe cei mulţi şi săraci, cum erau luate măsuri de excludere a tradiţiilor şi a obiceiurilor vechi bazate pe doctrina religioasă, în anii ’50, când era ea în gimnaziu, privise religia ca pe ceva de neatins, de nepriceput.  
 
Fusese formată să nu pretindă explicaţii atunci când nu le primea. Însemna că ele ar fi fost prea adânci pentru ea.  
 
Altfel, ambii părinţi se străduiau să-i deschidă ochii asupra adevărurilor şi frumuseţilor vieţii. Dar despre religie nu-i spuseseră cine-ştie-ce. De ce? Fusese doar o strategie în faţa opreliştilor ideologice ale vremii? O lipsiseră de explicaţii, oferindu-i doar practica religioasă: mersul la biserică duminica, păstrarea posturilor, a sărbătorilor, respectarea celor zece Porunci, cultivarea rugăciunilor ş.a.  
 
E drept, la un moment dat, nu se mergea de două ori la aceeaşi biserică. În fiecare duminică, tot la alta, de ai fi zis că au ca interes vizitarea monumentelor istorice bisericeşti din Capitală, nu altceva!  
 
Faptul o amuza. Se plimba mai mult. Cunoştea tot mai multe zone din oraş. Îi părea minunat să fie cu părinţii duminică de duminică în locuri noi. În sinea ei - de la părinţi nu primise nici o justificarea a faptului - înţelesese subterfugiul. Doar le auzise şi pe colegele ei de şcoală pomenind de... măsurile restrictive privind religia şi pe cei ce-o îmbrăţişau.  
 
Totuşi, unele dintre colegele ei - Rita Wolf, Polla Marcovici, Rozeta Rozentzwaig - mergeau la Sinagoga din cartier, iar de Paştele lor, îi aduceau pacheţele de pască evreiască, prăjiturele fără a se feri!  
 
Atunci n-a înţeles de ce pentru ele era altfel?! Doar mai târziu, când - acum erau liceene - acestea aveau numele schimbate: Rita Lupu, Paula Marcu, Rozica Roşescu. În plus, pasca era strecurată aproape subversiv în ghiozdanul Mirei, înfăşurată banal într-o bucată de ziar ori de hârtie de ambalat grosieră... Se înăsprise atitudinea statului şi faţă de alte religii şi nu doar...  
 
Învăţase, din mers, sărbătorile creştine de peste an, citind explicaţia fiecăreia dintr-un Almanah al satului român, tipărit la începutul secolului al XIX-lea, găsit prin podul casei bunicilor.  
 
Când a început lectura miturilor antichităţii, a perceput calendarul ca pe un instrument de măsurare a timpului şi de planificare a ocupaţiilor practice, dar şi de cult, pe anotimpuri.  
 
A mai realizat, trecând anii de şcoală, că asemenea planificare a fost posibilă prin cunoaşterea de către om a unor orologii cosmice - solstiţiile, echinocţiile, fazele Lunii, răsăritul şi apusul aştrilor, ale constelaţiilor - precum şi a bioritmului plantelor şi animalelor; a descoperit, în calendar, un original Panteon geto-dac şi, în sfinţi, pe zeii îmbrăcaţi în haine creştine, precum şi zilele de celebrare ale acestora.  
 
Ce mai, a conştientizat că religia e o ştiinţă, e rodul cunoaşterii şi experienţei umane, înainte s-o afle din vreo Istorie a religiilor, fapt petrecut abia la maturitate.  
 
Şi înţelesese treptat că în dezvoltarea societăţii, religia fusese, de la apariţie, o putere în stat. Dedusese şi tâlcul versurilor eminesciene din Împărat şi proletar: Religia - o frază de dânşii inventată,/ Ca cu a ei putere să vă apese-n jug,/ Căci, de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,/ După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, / Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? Transformarea religiei în instrument de supunere a maselor, şi-a dat şi ea seama, a fost un aspect minor, derivat din rolul formator.  
 
Cu trecerea vremii, a dedus că rolul acesta didactic le lipseşte celor declaraţi liber-cugetători. Şi mereu s-a neliniştit asupra unei întrebări: cum vor înţelege oamenii că la baza desăvârşirii lor existenţiale se impune a sta respectul, smerenia şi grija faţă de ceilalţi, dacă nu toţi intră în dialog cu Dumnezeu?!  
 
Când a citit Biblia, a putut corela experienţa de viaţă cu preceptele religioase, Dumnezeu fiind, pentru ea, un permanent reazem.  
 
Aşa stând lucrurile, îi mulţumea Tatălui ceresc pentru ce dobândise, dar se ruşina să-i ceară sprijin pentru dorite înfăptuiri! Domnul nu-şi ridicase mâinile de pe ea! Asta era minunat!  
 
*  
 
Se născuse în ’44, la câteva zile după ultimul bombardament aliat asupra Capitalei.  
 
Dăduse piept cu toate epidemiile timpului, învinsese chiar şi poliomielita. Rămăsese sabă, slabă adică, după cum pronunţa peltica din copiălrie, cu ochii încercănaţi, duşi în fundul capului. Crescuse încetinită de boli, dar crescuse...  
 
Devreme înţelesese că ar fi vrut să fie ca mama, frumoasă şi cu bujori în obraji. Crezuse mult timp că ar putea să ia puţin din roşul acesteia, dacă s-ar fi privit în oglindă imediat după ce ar fi făcut-o mama. Nu ştia cum se făcea că ajungea prea târziu acolo… culorile râvnite dispărând.  
 
Poate pentru a fi ca mamă-sa odată se boise consumând un ruj întreg?!  
 
Să tot fi avut vreo patru-cinci ani. Scăpase de tubuşeala pe care o impunea braşoava graţie doctorului Mayer, care venise la vizita lunară şi care, stând la acelaşi etaj, fugise acasă aducând aparatul de fotografiat să-i imortalizeze şotia într-o poză pentru posteritate. O păstra şi acum în albumul ei pe etape, cum îi plăcea să numească pozele alb-negru.  
 
De când se trezise ca om, trăise sub semnul interdicţiei N-ai voie să... Respectase îngrădirile de mică. Totuşi, uneori, le uita, dar nu ostentativ, ci doar purtată de val. Şi, cum făptuia nelegiuirea, ştia că ispăşirea avea să fie aspră şi îndelungată.  
 
Dar nimic n-o putuse opri, bunăoară, în copilărie, să guste din felia de mămăligă prăjită şi unsă cu magiun, primită de la Macai, de fapt Mihai, băieţelul plin de bube dulci, nepotul unor vecini. Se ascunsese după un pom din stradă, mâncase tacticos, dar a doua zi, purta ca dovadă a neascultării o grămadă de bube ornamentându-i faţa.  
 
Chinul săptămânilor de vindecare - tamponarea fiecărei bubiţe cu un tifon înmuiat în neofalină - fusese istovitor, zgaibele fiind rezistente la unguentele prescrise de acelaşi doctor Mayer....  
 
Învăţase din păţania asta că îngrădirile trebuie respectate... Şi nu ţinea minte de joi până mai-apoi, nu! Se ferea de ispite cât putea.  
 
Trecând de prima copilărie, devenise consecventă în a evita orice era tabu. Constrângerea, nu convingerea, o impulsionase.  
 
Uneori, după majorat, la ceas de autoanaliză, îşi spusese că, genetic, fusese dotată cu o încrâncenată inerţie, din care n-ar fi ieşit nicicum, ci cum a învăţat, doar sub cnutul coerciţiei…  
 
Şi Mira se pomeni retrăind întâmplări cu N-ai voie să...  
 
Avea vreo opt ani. Ieşise din convalescenţa de după meningită. Fusese prin anii ’50 o cumplită epidemie. Ea contractase o formă uşoară. Alţii, mai puţin norocoşi, supravieţuiseră bolii, dar rămăseseră cu dizabilităţi mai grave. Majoritatea, după cum le fusese sortit... Oricum, şi din lipsa vreunui vaccin maladia secerase atâtea vieţi de copii!  
 
Când se întorsese la şcoală, nu avusese voie să spună bolii pe nume. Aşa hotărâseră ai ei. Marea şansă fusese că scăpase zdravănă!  
 
Îşi supusese mintea şi sufletul interdicţiei într-atât, încât, în timpul bolii, nu recunoştea nici către mamă-sa cât îi era de rău, cum o dureau ochii, nesuferind nici zare de lumină, cum capul îi era greu de vijelii, amplificate de imense ghiocuri ataşate urechilor, cum pendula între leşin şi revenire, în fine, între pierderi succesive de cunoştinţă. Şoptea abia auzit că-i este... mai bine.  
 
Doctorul Mayer, care îi pusese diagnosticul, denumise meningita drept gripă, ca să nu o spitalizeze obligatoriu, cum i-ar fi impus legea în cazul unei boli contagioase. De aceea nu-i spusese pe nume nici după lunga convalescenţă, când se lăsă cercetată prietenos de colege ori cunoştinţe. N-avea voie să….  
 
N-avusese voie să zică nimănui nici despre percheziţia la domiciliu întâmplată la scurt timp după arestarea tatălui, tocmai când ea se despărţise de meningită. Deşi nu a uitat grozăvia momentului, a atribuit-o unei scene de film, de a descris-o vreodată.  
 
Trebuise aşa. Aşa făcuse! Cum să fi relatat cuiva ce distruseseră un ofiţer şi doi soldaţi în casa lor?! Cu ochii ei umpluţi de lacrimi văzuse tăiate zeci şi zeci de volume din bibliotecă, sfârtecate tapiseriile scaunelor şi paturilor, întoarsă pe dos întreaga casă! Căutau, dar ce căutau nu spuseseră. Reacţionaseră brutal când mamă-sa îndrăznise întrebarea firească.  
 
Plecaseră obosiţi şi încrâncenaţi de zădărnicia căutării. Nici ea, nici mamă-sa nu pomeniseră nimic despre vâltoarea trăită, nici atunci, nici mai târziu. Speriată sau nu, nedumerită sau nu, n-avusese voie să...!  
 
Reîntors acasă după detenţie, tată-său, îşi amintea Mira, devenise alt om.  
 
Militarul cu ţinuta atletică, jovial, cu ochii mereu străfulgeraţi de bucuria sinceră în faţa vieţii se metamorfozase într-un om subţirel, stânjenit în costumul civil din doc. Chipul alungit nefiresc îşi căpăta acum lumina de la o calviţie galopantă, ochii nemaiavând putere, căci abia răzbăteau prin sticla unor ochelari recenţi. Rictusul din dreapta gurii, ce altădată da şarm obrazului, se adâncise, împietrind figura. Cel mai neobişnuit arăta gâtul - subţiat într-atât, de l-ai fi bănuit neînstare să mai poarte greutatea capului.  
 
Tată-său avea totuşi o ţinută degajând o cuviincioasă şi abia insinuată semeţie, care le amintea cunoscuţilor că, nu demult, fusese militar.  
 
Nu trebuia să fii un foarte bun psiholog ca să citeşti din vorba-i prea domoală de-acum, din gesturi, din manifestări, o stângăcie soră cu nesiguranţa de care, sperau toţi, avea să scape cu vremea.  
 
Singura frază rostită intempestiv - ce-i surprinsese pe ai lui până la panică - aducea precizarea că nu avea DOSAR şi că fusese reţinut pentru cercetări. Asta însemna în anii’50 că fusese deţinut politic fără dovezi, din eroare, din abuz...  
 
Când revenise, după îmbrăţişările de rigoare, urmase pe un ton aşezat că ar fi bine să povestească el, când va crede oportun, despre ceea ce trăise...  
 
Prima dezvăluire s-a referit la obiceiul cu care venise de ACOLO: la sfârşitul fiecărei mese, indiferent cu ce se termina, mânca un coltuc de pâine în amintirea unui tovarăş de suferinţă. Acela îl rugase, la despărţire, să mănânce şi pentru el un colţ de pâine când va fi liber, într-atât de sătul era de turtoiul primit drept hrană. Era bolnav şi nu avea speranţa să scape viu...  
 
Mira nu vorbise nimănui de acest episod din viaţa familiei sale, dar îl trăise atât de intens...  
 
Chiar şi după zeci de ani de la eveniment, i se perindau prin faţa ochilor nişte flash-uri: casa tăcută, silueta aproape imaterială a mamei, aerul încărcat de grija zilei de mâine, licărul permanent al candelei, vorbitul în şoaptă, multă-multă tristeţe, interdicţii peste interdicţii cu N-ai voie să... şi tot aşa pană la întoarcerea tatălui...  
 
Referinţă Bibliografică:
Romanul LEGĂTURA DE CHEI - CAPITOLUL 1 (prima parte) / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1766, Anul V, 01 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!