Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1745 din 11 octombrie 2015        Toate Articolele Autorului

Nădejdea lui Năpastă - Premiul al II-lea pentru proză scurtă la Festivalul Naţional de Literatură “Agatha Grigorescu Bacovia”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cum venise vara, gândul plecării îl tot înghiontea. În sat îi ziceau Năpastă. Asta i se trăgea de la morţile alor săi. Toată partea bărbătească a neamului se stingea cu puţin înainte de a împlini patruzeci de ani...  
 
Îl căinaseră vecinii: A căzut năpasta pe capul neamului ăstuia! Ce năpastă! Ce mai năpastă! De când trecuse la Domnul şi fratele lui mai mare, acum ceva vreme, de-l vedeau, de-l pomeneau, îi ziceau mai abitir Năpastă. Supărat de cum trăia, nu se sinchisise de porecla dată, nu! Ba chiar şi-o însuşise uitându-şi parcă numele adevărat.  
 
Fratele cel mare nu-şi dăduse obştescul sfârşit până ce n-auzise jurământ de la mezin că va pleca din sat, că se va duce unde va vedea cu ochii, să nu-l cunoască nimeni, să se şteargă ursita.  
 
Şi-adăugase cu vorbele din urmă, abia şoptite, ruga: Ia cu tine şi-o raclă pentru ceasurile de popas, de odihnă! Fuge moartea de ea. Am citit într-o carte...  
 
Amărâtul frate îl plânse din toată fiinţă şi pe nen-su, îl slobozi în groapă după cum se cuvenea, dar de la moartea lui nu mai pusese geană peste geană... Iar de adormea, frăţâne-su îi apărea cu aceeaşi rugăminte: Ia cu tine şi-o raclă! Fuge moartea de ea. Am citit într-o carte...  
 
Şi tot aşa trecu vremea, fără ca bietul de el să-şi schimbe traiul...  
 
Când fură să se-mplinească şapte ani, fratele i se arătase iar. Acum, cu o privire sfâşietoare şi ochii-nlăcrimaţi, îi mărturisi cât de dor îi este. Îi destăinui că tot aşa îi spunea şi lui tătuca, mort înainte, până să-l ia la dânsul. Îl sfătui iar să vândă casa, să părăsească satul, s-afle vatră nouă, că de nu va face aşa...  
 
Trezit de noul vis, Năpastă hotărî. Şi numele? Îl va-ncuia în casa părăsită! Iar de cineva l-ar iscodi cum îl cheamă, îl va lămuri: Nădejde! Şi-n acea zi îşi tot repetă darul ce-şi făcuse: Nădejde! Nădejde...  
 
Va porni în lume. Va zăvorî uşa sărăciei şi nenorocului. Că doar astea se mai găseau în căsoiul cu două odăiţe şi pridvor. Cu ceva creiţari rămaşi luă din satul din deal şi-o raclă. Numai că n-avea capac! N-avusese bani destui! Nu-i pricină, gândi el. Când oi muri, or găsi aceia ce m-or îngropa şi... capac.  
 
O porni la drum într-o bună dimineaţă de vară timpurie...  
 
Cum dincolo de coastă se-ntindea mândreţe de pădure, apucă înspre ea. Ceva timp codrul îi va fi casă. Va găsi niscaiva roade să-şi potolească foamea, iar apa şipotelor îl va îndestula când îi va fi sete.  
 
Până va dibui locurile ce-l vor hrăni, avea cu sine într-un săcăteu două azime coapte sub ţest. Pentru potolirea setei, avea o ploscuţă aţinată de-un şold, iar de celălalt agăţase o custură mică de tăiat pâine sau ce s-o mai nimeri.  
 
Aşa făcu. Ştia pădurea ca-n palmă încă de mic. Nu va fi singur. Va fi la adăpost, iar pat, coşciugul...  
 
O apucă înspre codru. Dintr-acolo păsări nevăzute foşneau şi ciripeau prin frunzişuri.  
 
La-nceput, îndemnă, căci purta în suflet speranţa că bine a făcut de-a urmat visul. Mai ales că-şi luase cu sine şi patul veşniciei, nădăjduia s-o ţină pe-A nedorită departe...  
 
Mângâiat de lumina orbitoare a verii şi-ncins de osteneala poverii duse pe umeri, căuta răcoarea desişului şi umbrarul bănuit. Se-afunda mai adânc prin verdele foios.  
 
Păşea mai uşor acum, căci sub tălpi muşchiul moale şi răcoros îi aşternea cărarea, iar crengile mai joase ale copacilor îi făceau loc să treacă. Zvonuri mii, bâzâite, şuierate, trilurate îl fericeau că se-ncredinţase pădurii.  
 
Când şi când, zărea fluturi albi plutind în dans plăcut, săltăreţ pe dinainte-i. Şi-atunci îşi zâmbea un pic sfios, căci i se părea că e prea lacom, amintindu-şi credinţa că acela care fluturi albi va vedea, viaţă lungă va avea! Îşi pleca încetinel pleoapele şi-n ruga smerită cerea iertăciune Domnului, nădăjduind. Se-ncredea şi-n Cel de Sus, şi-n povaţa frăţâne-su! În amândoi!  
 
Cu astfel de gânduri atinse amurgul. Lăsă racla lângă un bătrân paznic al pădurii, cum îi zicea bunu-său teiului pentru că pomul ăsta ferea codrul de năpada răuvoitoare a buruianului mai mic, mai mare. Şi găsitul ăsta îşi lăsase bejenite prin jur îndestule frunze dup-o bănuită ploaie de curând căzută. Erau, pesemne, din cele mai plăpânde, lipsite de vigoarea păstrării legăturii cu pomul. C-un braţ de foi fragede, încă verzi şi răcoroase, îşi va aşterne patul, căutând somnul după îndestularea c-un coltuc din turta luată de-acasă şi sorbiturile liniştitoare din plosca umplută la izvor. Aşa făcu şi dormi fără vise.  
 
Era încă negură când îl treziră nişte mierle hămesite de foame, îşi zise în gând el. Se ridică din culcuş întinzându-şi încheieturile înţepenite de starea cumva poruncită de strâmtoarea lăzii. Mai zâmbi sfielnic mulţumind Celui de Sus că-i viu şi, fără să mai întârzie, o luă din loc.  
 
Şi-n zilele ce urmară, Nădejde petrecu aidoma. Din crăpăt de ziuă şi pân-la prânzişor înainta purtând încrezător apărătoarea-i greutate. Poposea în amurg sub vreun tei găbjit anume, bucurându-se de rămaşii dumicaţi, stâmpărându-şi oboseala de peste zi şi pofta de apă cu udeala păstrată la rece în ploscuţă. Se-nchina mulţumind Ocrotitorului pentru demâncare şi pază.  
 
Nicicând nu dăduse faţă cu vreo jivină, nu! De fel nu era fricos şi nici nu se gândea că va-ntâlni vreuna. Drept era, coada ochiului îl bucurase uneori cu năluca iute şi veselă a unei veveriţe, iar la şipot, când sorbea din binecuvântată răcoreală, fusese aşteptat în respect şi îngăduială de păsări mai mici sau mai mari. De toată mirarea! îşi spusese în sine, simţindu-se luat de suflet de către acestea. Ce mai, am devenit pădurean! râse, de data asta cu clic. Şi sub speranţa stăpânitoare, făcu o altă legătură: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte s-am, ca şi codrul veşnic tânăr!  
 
Şi-n seară, când să-şi aştearnă patul, simţi în aer miros de fum, iar urechile-i prinseră lătrat de zăvozi. Vreun sat, oare?! Auzite numai de sine, vorbele îi făcură inima să bată mai tare.  
 
Deşi neplecat de mult de-acasă, îl fura gândul luminii unei lămpi ori ale unei vetre, unde s-atârne de lanţul coşului un tuci bolborosindu-şi păsatul, speriind cu stropii înălţaţi grămăjoara mălaiului pus deasupra, gata să-ngroaşe fiertura.  
 
Şi parcă o şi văzu pe mamă-sa pe-un scăunel sprijinind ceaunul între tălpile goale ale picioarelor, având apărătoare numai doi coceni de porumb despuiaţi de boabe. Aievea o zări făcăluind fiertura aromitoare! Şi-n scurtă vreme, mămăliga, după ce mai dădu-n clocot de câteva ori, se găsi răsturnată pe măsuţa rotundă unde adăstau o strachină cu brânză sfărâmată, iar în alta, ardei perpeliţi în cenuşă, acoperiţi acum cu oţet din vin îndoit cu apă şi gătiţi cu praf de sare şi cimbrişor...  
 
Ajuns aici cu-nchipuirea, Nădejde scutură din cap dornic să-şi uite că râmnise la... şi-adormi ca răpus. Sleit de greul drumului şi lihnit de foame, muşcase din somn ca un hămesit!  
 
Cărarea pe care-apucase a doua zi îl duse la un eleşteu, nu mare, într-o margine de sat. În apa-i văzu peşti mărunţi împungând supăraţi asemenea unor ace adânca oglindă. Câte unul mai lătişor era lucit cu soare de vreo rază mai leneşă, pedepsitoare, şugubeaţă.  
 
Se bucură grozav de-aşa privelişte, ce mai! Ridicând ochii spre cer, descoperi în zare rotocoale de fum căţărându-se pe albastrul minunat către Tării.  
 
Sunt semne de viaţă! Adevărate semne! Mă fericesc, deci trăiesc! Şi iar îi sună rugător vocea din vis a fratelui său... Atunci, două rânduri de lacrimi cât bobul de orz îi arseră obrajii ofiliţi de lungul şir de ani îndoliaţi prin care trecuse şi pe care acum nădăjduia să şi i-amintească îndulciţi, trăind... Taman mâine fac vârsta ceea! se-ncolţi singurel. Dar am racla, am plecat, am să trec, musai, pragul spre alt an din viaţă, Sfinte Dumnezeule!  
 
Apoi urmă în minte-i şi-n suflet tăcere. După tihna lui şi-n dogoarea soarelui de-amiază, preajma se zvidui de sunete. Totul părea liniştit, lăsând loc să bănuieşti mişcarea tainică, alunecătoare a vieţuitoarelor mici, mari, tupilate din calea căldurii pentru nişte ceasuri.  
 
Aşezat pe malul eleşteului sub o salcie tânără, dar care ştia deja să-şi plângă dorurile, adormi. Nu simţi trecerea vremii.  
 
Când se trezi, albul chip al dup-amiezii căpătase mărimi nebănuite înstăpânind firea. Era frumos, într-atât de frumos, încât se-ntreba de nu era în tărâm de poveste.  
 
Şi-n vreme ce se simţea fericit că trăia, că putea să se bucure de minunăţiile firii, zări apropiindu-se pe cărare o fată. Şi ea-i păru grozav de mândră!  
 
Era-naltă şi se-unduia în mers. Păru-i cânepiu era strâns în două cozi ne-mpletite ce-nconjurau un chip îngeresc, înălţat pe-un gât subţire, adevărat lujer... Ochii negri, care te pătrundeau ca nişte săgeţi, păreau să caute ceva... Purta o cămaşă albă cu râuri ca mura, lungă pân-la gleznele picioarelor desculţe... În mâna dreaptă ducea o găină a cărei creastă părea de rubin străluminat de albeaţa penelor. Dând de Nădejde, se-opri cu oarece bucurie:  
 
-Parcă m-ai auzit, de-apăruşi la iaz!  
 
-Ziua bună! Da’ de unde mă ştii? se miră drumeţul.  
 
-Cătam un om să-mi taie orătania. Pe-aci vin din sat, în amurg, bărbaţi s-aşeze vârşele peste noapte, dădu ea lămurire... O tai? Şi, până să rostească întrebatul ceva, făcu ce făcu scăpând în libertate pasărea. Slobozita nu fu de prins, căci se depărtă mai mult zburând. Speriată de necunoaşterea locului, nu de strânsoare, hotărî veneticul.  
 
Ce găină frumoasă! Albă ca pasărea-suflet! Şi seamănă cu cele zugrăvite pe stâlpii de la mormintele alor mei! rosti în gând Nădejde, nebăgând de seamă că fata-l aştepta.  
 
-Acum, a zburat şi gata! Am nişte fâţe sărate. Le pun pe grătar, fac un mujdei şi-o mămăligă şi-i destul de-astâmpărat ăle guri. Ce zici?! Hai să mâncăm! Mâi peste noapte aci, am o coşarcă nouă ce n-a ocrotit încă animale. Dormi acolo! În zori eu prind găina, tu o tai şi, pe-aci ţi-e drumul!  
 
Nădejde, râmnind la masa pomenită, căzu la-nvoială.  
 
Fata o luă înainte pe drumeag. El o urmă, uitând de greul raclei.  
 
Pesemne aţa mă trage! frământă-n minte la iuţeală. Nu-nţelese nici el rostul gândului, dar îl slobozi fără să mai chinuie ăl cap... Ce-ţi este şi cu foamea?! Naşte-nchipuiri!  
 
Ajuns la casa fetei, fu mirat cât de mică era. N-avea-mprejmuire. Zidurile cernite păreau ca date cu cenuşă, ferestruicile, fără sticle... Şi tot aşa...  
 
Ce-nseamnă casa fără om! Lipseşte mâna de bărbat! rumegă în cap firoscos. De, nu era el cruce de voinic?!  
 
În coasta casei află coşarca pomenită, adevărată vedenie de basm! Înaltă cât statul de om, acoperită cu ţiglă roşie, spoită în alb strălucitor. Avea doar o uşiţă dată cu galben ca de-alămâie şi-o clanţă ca un globuleţ de sticlă. Un chenar din flori de crin dădea înconjur uşii. Lăuntrul era luminat de pereţii şi lespezile ca de cleştar şi trimitea arome de poveste pentru cel ce aştepta în prag. Aşa minune îl făcu pe Nădejde să clipească repede-repede până să priceapă că nu visează.  
 
Dar îi trecu mirarea, căci mai depărtişor, zări un gropan. Să bei apa din puţ nesleit e moarte curată, nu alta! îl răscoli cugetul. Îşi văzu de treabă, nu zise nimic. Asta era! A doua zi avea să pornească la drum!  
 
Şi până una, alta, fata scosese în bătătură o masă mică pe care mămăliga răsturnată şi-mpodobită cu aţă de tăiat se-nvecina cu două blide. Dintr-unul te ademenea mirosul peştelui fript scufundat în moare usturoiată, din celălalt te pofteau la masă ardei copţi stâmpăraţi în oţet slăbit cu apă.  
 
Aşezaţi pe câte-o buturugă, mâncară pe-ndelete. Drept e, ea cam fără tragere de inimă, el cu mare poftă. Chiar se mustră pe tăcute pentru nesaţul ăsta! Ce-avea? Că doar nu era masa din urmă?! mărunţi el nespusele scuturându-şi capul.  
 
Când să se culce, uimi el pe fată. Tocmai ce-adusese nişte macate să i le-aştearnă pentru noapte în căsuţa albă, când fu lămurită în ce fel de pat avea să doarmă el. Nu-i dezvălui însă de ce făcea asta. Dar nici ea nu-ntrebă, ci zâmbi într-o parte, aruncându-şi privirile în jos.  
 
-Cum vrei! Mă gândeam că-i fi tare ostenit...  
 
Şi plecă fără alt cuvânt, trăgând uşiţa după ea.  
 
Afară, aşezat lângă raclă, el se scărpină în moalele capului zicând-şi: Răcliţo, o noapte n-o fi foc! Tu nici nu-ncapi în adăpostul ăsta... Aşteaptă-mă în bătătură până mâine când o să pornim la drum! Şi, luând ţoalele, intră în căsuţa cea albă, se culcuşi ca mai demult, întinzându-şi în voie osemintele şi căscând a mare chef de somn...  
 
În zorii ce urmară, racla-şi află menirea firească. În ea omul sta culcat pe spate. Avea ochii uşor întredeschişi, de parc-ar fi urmărit ceva pornit spre zare. Faţa-i albie, lipsită pe veci de griji, părea de marmură... La căpătâi fata-i potrivise lumânărică, iar alături găina cea albă încă mai zvâcnea uşurel din gheare, capul rupt aruncând de la câţiva paşi ultimele clipiri îndurerate.  
 
După ce-l mai privi o dată, fata apucă pe cărarea spre iaz. În urma paşilor ei, florile din marginea potecii picurau cenuşă...  
 
Referinţă Bibliografică:
Nădejdea lui Năpastă - Premiul al II-lea pentru proză scurtă la Festivalul Naţional de Literatură “Agatha Grigorescu Bacovia” / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1745, Anul V, 11 octombrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!