Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1682 din 09 august 2015        Toate Articolele Autorului

ROMANUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Agitaţia celorlalţi se stinse într-o rumoare spăşită, ca în interior de catedrală gotică.  
 
Fetele, Solitarul, Doc şi Diplomatul se lăsaseră copleşiţi de tristeţe, ceilalţi băieţi încă se ţineau pe poziţia de cocoşi neînvinşi în ring...Totuşi, în zadar, atmosfera gravă îi subjuga încet-încet şi pe ei. După momente bune de tăcere, privirile tuturor se odihneau pe chipul Americanului, implorând scăpare.  
 
Îmboldit inconştient de speranţele camarazilor, acesta se trezi din letargie, nedezminţindu-şi firea dominantă, recunoscută de toţi.  
 
-Aş vrea să spun că am soluţia salvatoare, dar nu o am! Mi s-a golit mintea şi abia mă abţin să nu urlu de spaimă, se lansă el într-o spovedanie.... Cred că şi voi la fel! Cel mai tare mă doare că sunt responsabil de impasul în care ne aflăm. Asta mi se pare de neîndurat, mi-aş da ani din viaţă să vă ştiu pe fiecare în siguranţă, printre ai voştri... Regretele sunt inutile... Nu am cuvinte să-nfăţişez toată durerea mea...  
 
Niciodată nu-l văzuseră pe Americanul plângând. Iată că acum, două bobiţe părăsiră grăbite colţurile ochilor şi se uniră în barba tânărului...  
 
-Oameni buni, dacă ne lăsăm pradă deznădejdii, pierim mai degrabă decât ar trebui! încercă Diplomatul să estompeze momentul.  
 
-Şi ce propui?! ripostă morocănos Papa.  
 
-Nu ştiu, hai să vorbim despre ceva... despre orice... numai să nu lăsăm tăcerea să ne prindă în ghearele ei... căci ajungem să murim puţin câte puţin! continuă năvalnic Diplomatul.  
 
-Ce zici, Americanule, ai vreo idee? îl încurajă Patriarhul pe liderul lor să treacă de momentul greu de slăbiciune.  
 
Americanul, privind în oglinda de dincolo la siluetele camarazilor, spuse cu glas pierit:  
 
-Eu ştiu... Să vă spun gândul meu ascuns în spatele acestei mici vacanţe cu drag plănuite... Departe de voi, mi-am dorit nespus să aflu cum v-aţi trăit viaţa, să vă cunosc pe de-a-ntregul, să aflu ce crez v-a fost mai de preţ, ce v-a purtat prin lume... Hai să încercăm să ne spovedim, poate că, amintindu-ne cine suntem cu adevărat şi ce păstrăm ca valoare, ni se va lumina mintea şi vom găsi scăparea din astă încercare...  
 
Când rostise vorbele, o lumină aparte pâlpâise uşor în jurul frunţii sale. Fusese preţ de o clipită, dar, cel puţin Patriarhul şi Solitarul o văzuseră... Şi inimile le tremuraseră a speranţă...  
 
Flower-Power sări bucuroasă, rotindu-şi frumoşii ochi negri spre asistenţă, dând iluzia că a uitat unde se află şi că e pornită să cucerească lumea cu înfăţişarea ei:  
 
-Da! Da! Şi ca jocul să fie mai înviorător, Miramoţ să ne pună în versuri spusele. Ce zici, te prinzi?!  
 
Miramoţ îşi îndepărtă bretonul de pe frunte cu un suspin şi încuviinţă.  
 
Evident, se iscă o mică dispută între aceiaşi Babacul şi Papa, care dintre ei să ţină socoteala dezvăluirilor, care dintre ei să o ajute pe Miramoţ în versificare, dacă va fi cazul...  
 
Patriarhul făcu ordine, înghiontindu-i şi amintindu-le că, cel puţin la nivelul memoriei, era maestru în judo!  
 
Când fu vorba cine să înceapă, toţi se codiră. Doc, dintr-o bucată, luă cuvântul:  
 
-Cea mai mare teamă mi-au provocat-o, întotdeauna, propriile mele emoţii. M-am luptat o viaţă întreagă să mi le estompez, să le ordonez, să fac în aşa fel încât să nu-mi adâncesc slăbiciuni care m-ar fi dus, credeam eu, la pieire. Bătăile inimii le-am perceput ca pe un metronom al ritmului vieţii mele, o viaţă pe care mi-am dorit-o mereu învingătoare în faţa morţii... şi Doc tăcu, punând capul în piept.  
 
După un moment de linişte, Papa şi Babacul începură să ţipe la Miramoţ cum că ce mai aşteaptă, să toarne în versuri ce-a zis Doc.  
 
Şi Miramoţ, cu capul în mâini, începu timidă:  
 
-Bătăile inimii adesea mi-ascult/ uneori, mai lente, alteori, în tumult!/ Chiar de se răreşte cadenţa în timp,/ fiinţa mea exclamă: Moartea eu înving!  
 
După ce termină, toţi o aclamară, decişi să continue jocul. La cuvânt se înscrise Patriarhul:  
 
-Oameni buni, mie toată viaţa mi-a fost urât de prostia unora dintre semeni, din păcate foarte mulţi la număr. M-am ferit cât am putut de astfel de oameni, am mulţumit Domnului că nu le îngroşam numărul... Dacă s-ar pune taxă pe prostie, atunci ne-am îmbogăţi cu toţii... Ori de-ar durea prostia... atunci mulţi s-ar zvârcoli în chinuri!...  
 
Miramoţ fu încurajată de îndată să lanseze versurile lămuritore:  
 
-Sunt unii dintre semeni scăldaţi în plin de soare,/ ce dă lumină minţii şi faptelor grandoare./ Sunt alţii, mulţi la număr, zălog în noapte grea,/ adâncă, fără lună şi fără de vreo stea!  
 
În timp ce camarazii îşi regăsiseră, surprinzător, buna dispoziţie, Americanul îşi aruncă ochii spre peretele-oglindă. Acolo, aceiaşi, cu cincizeci de ani mai târziu, repetau gestica adolescenţilor de lângă el. În schimb, rămase aproape cu gura deschisă de uimire când zări un miraculos capăt de pod peste lac, ivit în partea malului pe care se găseau ei. Se frecă la ochi, dar imaginea nu i se şterse... O voce lăuntrică îi spuse că s-ar putea să aibă legătură cu jocul credinţelor pe care-l sugerase prietenilor... Discret, îl chemă pe Patriarh, să-i ceară părerea:  
 
-Ce zici, nebunia mea se apropie de apogeu sau chiar a crescut un capăt de pod peste lac?  
 
-Fugi, dom’le de-aici! Nu văd nimic, nici aici, nici în oglindă! ripostă neîncrezător Patriarhul, întorcându-se spre ceilalţi. Flower-Power care auzise întrebarea, dădu şi ea a Nu! din cap, zâmbind distrată.  
 
Americanul se ridică şi merse în direcţia viziunii. Cu inima cât un purice, pipăi aerul. Şi, într-adevăr, simţi aici ceea ce ochii îi ofereau dincolo ca privelişte a speranţei: piatra dură de râu creştea din mal şi se oprea brusc în aer, deasupra lacului nemişcat.  
 
Înţelese că nu-i timp de pierdut şi se întoarse să-i îndemne pe ceilalţi să-şi continue jocul. Totuşi, de ce numai el vedea minunea... şi asta doar în peretele-oglindă?!  
 
-Oameni buni, nu vreau să vă dau speranţe false, ascultaţi-mă, însă, şi continuaţi să vă împărtăşiţi credinţele intime. Am senzaţia că, auzindu-le, cineva sau ceva ne va ajuta să trecem de partea cealaltă a lacului... simt că acolo e scăparea.  
 
Şi tu, Miramoţ, fă în aşa fel încât să răsune în versuri cele spuse de fiecare!  
 
Fetele şi băieţii se întrerupseseră din vociferările lor şi îl ascultau atent. Pentru început, o umbră grea li se aşternu pe chipuri, redeveniseră conştienţi de situaţia fără ieşire în care se aflau. Apoi, rând pe rând, privindu-l în ochi pe American, îşi ridicară frunţile ceva mai încrezători.  
 
Diplomatul preluă conducerea:  
 
-N-avem nimic de pierdut! Poate că pare un non-sens, dar ce e logic în ceea ce se-ntâmplă de când am căzut în grotă?! Hai, să continuăm! Cine urmează?  
 
Flower-Power se plasă în centru şi, scuturându-şi frumosul ei păr creţ ce-i cădea în valuri pe spate, începu să glăsuiască:  
 
-M-am născut sub o stea aparent nefastă. Greutăţi peste greutăţi m-au copleşit în viaţă... Dar am trecut peste toate fără să mă plâng nimănui, am strâns din dinţi, am răbdat... Asta a fost victoria vieţii mele: am supravieţuit în tăcere, îngropând nevoinţele în sufletul meu, fără să ştie nimeni altcineva!  
 
Americanul stătea cu ochii pe capătul de pod. Văzu o tremurare în aer. Înţelese că avusese dreptate şi strigă spre Miramoţ:  
 
-Grăbeşte-te, Miramoţ, spune-ţi versurile.  
 
Fata, puţin intimidată acum, primi strigătul Americanului drept poruncă. Îşi drese glasul, închise ochii şi recită versurile încropite ad-hoc:  
 
-O viaţă am alergat în cerc, noapte şi zi,/ lăsând în urmă stavili şi suferinţe mii,/ neprieteni, câteodată, firesc, e omeneşte,/ dar cu un frate-n suflet: tăcerea ce-ogoieşte!  
 
Americanul constată că, imediat ce termină Miramoţ, încă o bucată zdravănă de pod se materializă sub privirile lui.  
 
Un strigăt de satisfacţie îi ieşi din piept. Deşi nu înţelegeau clar ce vede Americanul, ceilalţi îi preluară exclamaţia de victorie şi începură să ţopăie de bucurie. Numai Papa, neîncrezător, stătea de-o parte:  
 
-Înţeleg că vorbim de-un pod care creşte văzând cu ochii... Americanului, căci altcineva dintre noi nu e capabil să-l zărească. Dreptate am ori nu?!  
 
Babacul îşi regăsise forţa beligerantă:  
 
-Papa, termină, probabil că e importantă şi autosugestia, nu se întâmplă nimic aici după regulile noastre, acceptă că Americanul are puteri speciale şi concentrează-te la joc! Mai bine spune tu care ţi-a fost luminiţa călăuzitoare! şi îl bătu prieteneşte pe umăr.  
 
Papa, înfrânt pe moment, se supuse:  
 
-Ce să vă zic, mi-a plăcut totdeauna să-mi trăiesc bine viaţa. N-am plecat nicicând urechea la zisele celor care propovăduiau o permanentă amânare a faptelor, în speranţa că dincolo va fi mult mai bine! O viaţă avem şi pe-aceea trebuie să ştim a o trăi! Şi uite c-am avut dreptate! Din clipă în clipă aştept să mi se prăbuşească în cap grota asta! Mă bucur că nu regret nimic. Poate doar faptul că nu l-am strâns de gât pe Babacul înainte de a începe discuţia despre tuneluri subterane... tot sunt convis că a fost ca o cobe! termină aproape strigând Papa, într-un început de săritură spre închipuitul său inamic.  
 
Solitarul şi Diplomatul se făcură zid între cei doi, iar Miramoţ începu, fără să se mai lase îndemnată de nimeni:  
 
-Ne trecem lesne viaţa, cu temere de moarte,/ croind pentru nefiinţă speranţe prea deşarte./ Cum am putea noi, oare, cea moarte s-o slujim/ când viaţa noastră simplă să o trăim nu ştim?!  
 
Americanul îşi concentrase toată fiinţa în ochi. Nu era atent la nimic din juru-i, cântărea fiecare fluturare de aer din jurul podului. Nu-şi lua privirea de la el, de parcă, dacă s-ar fi întors o clipă, construcţia salvatoare ar fi dispărut ca prin farmec!  
 
Odată ce termină Miramoţ cu incantaţia, printr-un alt strigăt gutural anunţă victoria: podul mai crescuse un pic!  
 
După ce se asigură că Papa şi Babacul nu se vor încăiera, Diplomatul spuse:  
 
-E rândul meu acum. Ştiţi de ce m-am temut eu toată viaţa?! Ca, odată cu trecerea vremii, să nu-mi îmbătrânească mintea! Să nu mai am puterea să judec drept tot ce mi se-ntâmplă, să nu ajung, Doamne-fereşte, să nu-mi mai recunosc familia ori casa! N-am vrut nici un fel de bogăţii, nu mi-am dorit să văd altă lume decât cea care mi-a fost dată prin născare! Am vrut şi vreau să fiu întreg la fire şi minte! Până în ultima clipă... care încă mai sper că nu a sosit... termină el moale, într-un zâmbet timid, ce preţ de-o secundă se răsfrânse în umbre pe chipurile tuturor.  
 
Miramoţ oftă şi spuse:  
 
-Nu voi nici pietre scumpe, nici aur, nici argint,/ nu voi nici ţărmuri fără număr în ochii-mi să perind,/ voi doar să-mi ţin puterea asupra minţii-ntregi/ căci doar aşa mă număr printre nemuritorii regi!  
 
Americanul scoase un strigăt cu ecou: YES! semn că podul îşi continuase creşterea.  
 
-Nu vă opriţi, copii, mai e puţin şi ajunge pe malul celălalt! Chiar de nu-l vedeţi, aveţi încredere, uite, stau cu mâna pe el, e solid, ne va purta pe toţi dincolo!  
 
Patriarhul strigă spre Babacul:  
 
-Hai, e rândul tău, nu mai zăbovi!  
 
Acesta îşi drese vocea, îşi aranjă hainele şi, stânjenit de privirea curioasă a lui Papa, începu:  
 
-Am călătorit mult, am văzut locuri şi oameni fel-de-fel. Toţi m-au privit ca pe-un străin, ca pe un fur care dorea să le ia pâinea de la gură... Mi-am jurat că o să ajung cineva în profesia mea, ca să fiu respectat, să se încreadă lumea în cuvântul meu, să nu mă arate cu degetul că cerşesc un loc sub soare... Nu ştiu dacă am făcut bine ori rău...  
 
Miramoţ preluă din zbor şirul vorbelor lui:  
 
-Tot timpul ţin sfat cu a mea umbră/ şi ea, ne’ndurătoare, îmi şopteşte sumbră:/ Nu-ţi mai dori statuie vremelnică, de lut, în van./ Încearcă să ajungi sacru acolo unde altul e profan!  
 
-Solitarule, ciripeşte şi tu, da’ să nu te prind că te franţuzeşti! îl îmboldi Papa.  
 
-Da, da, negreşit, dă-i drumul! întări Americanul.  
 
-Ce-aş putea spune despre mine? Că mi-a plăcut toujours să-i ascult pe ceilalţi, să profit de învăţămintele lor... am stat cu toate simţurile la pândă pentru a căpăta răspuns la întrebări puse ori nu... În replică, mi-am cântărit şi eu vorbele, astfel încât să dau altora ce aveam eu mai bun...  
 
-Miramoţ! se auziră din mai multe piepturi glasuri concomitente.  
 
Fata se execută:  
 
-Cuvinte – nestemate tu semeni cu migală / în minte şi în suflet, din zori şi până-n seară;/ iar cine le ascultă smerit va înţelege/ că rodul vorbei tale tăcând el va culege.  
 
-Bravo! aplaudară în grup.  
 
-Încă puţin, încă puţin! anunţă strigând victorios Americanul! Hai, încă un efort Miramoţ!  
 
Doc se apropie de fată şi, privind-o în ochi, îi spuse:  
 
-E rândul tău, nu te teme, îţi stăm alături ca şi până acum!  
 
Miramoţ îşi frământa mâinile. Tensiunea şi efortul concentrării îi iscaseră bujori pe pomeţii înalţi. Bretonul zburlit îi dădea aerul unui puşti prins într-o cursă contra cronometru. Trase aer în piept şi spuse:  
 
- De mică, o mulţime de necazuri am purtat cu mine de-a lungul timpului! M-am izbit de boli, de nedreptăţi, m-am lovit de tot felul de obstacole în cale. Şi totuşi, mi-am păstrat credinţa că există şi jumătatea plină a paharului. Am căutat mereu să văd în jur mai degrabă lumina decât întunericul. Şi aşa am rezistat până acum... cu inima tânără...  
 
Strigăte de bucurie ţâşniră din pieptul tuturor.  
 
-Hai că ne eşti port-bonheur! ţipă Diplomatul.  
 
Miramoţ reluă:  
 
-Mi-a obosit vederea de-atâta drum prin viaţă/ dar ochii minţii totuşi cu minuni mă răsfaţă,/ căci intuiesc în juru-mi nu doar urât şi frânt,/ ci, mai ales, frumosul din toate izvorând!  
 
Americanul ţâşni în centrul grupului, începând să-i îmbrăţişeze pe toţi, la întâmplare:  
 
-A mers, mai e puţin... doar celălalt capăt de pod!  
 
Patriarhul interveni:  
 
-Ai onoarea, comandante, spune şi tu ce ai de spus şi să isprăvim cu podul ăsta o dată!  
 
Americanul îşi trecu mâinile îndelung pe faţă. Îşi frecă fruntea pe care nu apăruseră încă ridurile de peste ani. Apoi şi-o plecă, ducând mâna dreaptă la inimă:  
 
-Ce m-a scos la liman totdeauna?! Ce m-a luminat când aveam de ales drumul la o răscruce?! Ce mi-a dat putere să trăiesc printre străini, să le învăţ limba şi să-i accept, cu toate deosebirile dintre noi?! Ce m-a făcut să depăşesc ispite şi pedepse sigure?! Credinţa în bunul Dumnezeu! Dar nu orice credinţă, ci o credinţă prezentă şi vie!  
 
Miramoţ, cu lacrimi în ochi, cântă ultimele versuri ce aveau să închege capătul de pod:  
 
-Plini de păcate, străini de Cer, visează la Eden,/ naivi, neluând în seamă al Iadului aven./ Dar eu bătând mătănii, trăind mereu smerit,/ cu Dumnezeu în suflet sunt astăzi fericit!  
 
Americanul ridică privirea spre podul pe care doar el îl vedea în peretele-oglindă. Într-adevăr, îşi crescuse capătul care atingea malul opus. Atunci, făcând o cruce largă, spuse:  
 
-Şi tot credinţa în Dumnezeu ne va ajuta să scăpăm teferi din această încercare! Gata, podu-i sfârşit! Porniţi după mine!  
 
Flower-Power se agăţă de Diplomat:  
 
-Mi-e frică! Dacă e o iluzie?! Nu văd nimic! Nu ştiu să înot!  
 
-Nici eu! slobozi îndoiala Papa.  
 
-Ştim cu toţii că seulement l’Américain îl vede, aşa că, ori avem încredere în el şi-l urmăm ori stăm aici până ne prinde nefiinţa! zise Solitarul.  
 
-Hai, mergeţi voi înainte, eu rămân să închid plutonul, mă sacrific în caz că podul nu rezistă şi cineva trebuie să cadă în lac. Ştiţi doar că sunt mare înotător! Deşi, după cum arată lacul ăsta, nu prea-mi surâde un astfel de incident, parc-am avea de-a face cu niscaiva apă grea... cârcoti vesel Patriarhul.  
 
Acestea fiind zise, toţi se încolonară în spatele Americanului, care îi avertiză să păstreze ritmul paşilor lui şi să nu facă mişcări necontrolate la dreapta ori la stânga, căci podul nu era prea lat, abia depăşea o lăţime de umeri.  
 
Începură trecerea. Americanul, văzând pe unde calcă, ajutat de peretele-oglindă, nu şovăia, dar îşi impusese un ritm mai lent, ca să nu-i dezechilibreze pe ceilalţi.  
 
Tăcuseră cu toţii, dar se gândeau într-un fel sau altul la spaima de a păşi în gol, peste un lac cu reflexe de mercur! Se ţinea fiecare de umărul celui din faţă, încercând să fixeze un punct vizibil în ceafa antemergătorului. Fusese tot sugestia Americanului, ca să le creeze iluzia de stabilitate, altfel s-ar fi dezechilibrat şi ar fi căzut în apă.  
 
Peretele-oglindă spre care se îndreptau le reflecta siluetele încolonate, la vârsta a treia. Doar Americanul privea degajat, ceilalţi erau încordaţi la maxim, renunţaseră la privilegiul atenţiei distributive.  
 
În sfârşit, Americanul puse piciorul pe mal şi se întoarse uşor să-i întindă mâna lui Papa, cel care-l urmase primul, pentru a face săritura finală. Aşa procedă cu fiecare dintre ei, având grijă să susţină cu delicateţe fetele.  
 
Când Miramoţ puse piciorul jos, o opri o clipă şi-i mulţumi scurt pentru toată strădania ei de a pune în versuri meşteşugite crezul fiecăruia. Era convins că, fără ajutorul fetei, podul ar fi fost fragil, iar trecerea – o altă aventură, poate chiar aducătoare de pierzanie pentru unii dintre ei.  
 
Când şi Patriarhul simţi stânca vizibilă sub picioare, Americanul oftă sonor, se-ntoarse spre pod şi mai făcu o cruce largă drept mulţumire, cu ochii închişi, a rugăciune.  
 
Atunci când îi deschise, fu şocat să constate că podul dispăruse! Dar nu le mai spuse nimic confraţilor, şi-aşa trecuseră prin spaime adânci!  
 
Se-mbrăţişară cu toţii, promiţându-şi în gând că experienţa recentă avea să le fie un liant mai bun decât orice legătură de sânge! Fiecare găsea în ochii celorlalţi acelaşi jurământ nerostit.  
 
Lumina aurie începu să slăbească în intensitate şi oglinda-perete să se tulbure. Sensibilizaţi acum de-atâta necunoscut şi neînţeles, se strânseră unii în alţii, privind speriaţi în jur. Doar Americanul avu curaj să se apropie de peretele stâncos şi să-l atingă cu mâna. Ultimele imagini din oglindă pieriră odată cu căderea unui întuneric deplin...  
 
Americanul stătea de ceva timp cu mâna dreaptă lipită de perete. Surprinzător, nu era rece, nici umed, cum părea. Parcă pulsa, transmiţând o emoţie caldă. Era viu şi ocrotitor. Îşi concentră toată puterea gândului pentru a trece dincolo de el şi... reuşi!  
 
Mai întâi, sub forma unei luminiţe firave, crăpătura din perete crescu şi deveni o ieşire cuprinzătoare către... AFARĂ!  
 
Glasuri de păsări în ecou, mireasmă de iarbă, cu iz subţire şi iute de pământ ud... umbre dese de copaci, câteva stânci... toate îi aşteptau.  
 
Ţinându-se de mâini, care cum apucaseră, ţâşniră cu toţii prin poarta miraculoasă. Mintea fiecăruia era cuprinsă numai şi numai de un preaplin de bucurie şi recunoştinţă! Aşa păşiră în lumină cu toţii...  
*  
Aproape se înserase. Americanul se dezmetici primul. Făcu prezenţa: Papa şi Babacul zăceau rezemaţi de câte un trunchi, Flower-Power şi Miramoţ erau aşezate cuviincios lângă un zmeuriş, Solitarul bloca poteca, Patriarhul dormea cu capul pe un bolovan, Doc şi Diplomatul şedeau sprijiniţi spate în spate, cu bărbiile în piept...  
 
Îşi recăpătaseră înfăţişarea de la vârsta a treia, adolescenţii rămăseseră undeva dincolo de peretele muntelui, probabil captivi în oglinda stranie...  
 
Americanul îi trezi pe fiecare, cu mare grijă. Toţi căscau ochii miraţi că aţipiseră şi că timpul trecuse atât de repede. Nu păreau să-şi aducă aminte de cutremurul care-i zguduise. Erau doar foarte intrigaţi că zăceau aşa şi, mai ales, că la o verificare sumară toate telefoanele mobile erau descărcate! Îşi aruncau priviri furişate, neîndrăznind nici o întrebare lămuritoare.  
 
Flower-Power găsi puterea să-i boscorodească pe Papa şi Babacul pentru faptul că disputa cu tunelurile le răpise toată ziua, ba, mai mult, îi lăsase pradă înserării!  
 
Era ultimul eveniment pe care şi-l aminteau cu toţii...  
 
Patriarhul se-ntindea de-i pârâiau oasele:  
 
-Fraţilor, aşa somn odihnitor n-am mai dormit de mult!  
 
-Somnul morţii, vrei să zici! îl şicană Papa.  
 
-Hai s-o luăm la vale, că-i târziu, propuse Doc. Miramoţ, ziceai ceva de-o lanternă...  
 
-Da, cum nu, iepuraşul ne va scoate din impas! replică Miramoţ, preocupată să-şi găsească bastonul, aflat în apropiere de ea, scotocind în acelaşi timp în rucsacul ei de piele.  
 
-As-tu besoin de mon aide? se oferi Solitarul să o ajute.  
 
-Mulţumesc, m-a dibuit el pe mine! zâmbi Miramoţ, punând mâna pe baston.  
 
-Mergem în aceeaşi formaţie ca la urcuş, da?! tatonă Diplomatul grijuliu.  
 
-Evident, lăsaţi-mi plăcerea să mă mai cert puţin cu Papa, rânji Babacul.  
 
-Americanule, vezi să nu rămâi în urmă! strigă Patriarhul.  
 
Într-adevăr, camarazii începuseră coborârea, surprinzător de tăcuţi, fiecare simţindu-se puţin vinovat de neînţelegerea timpului pierdut, dar jenat să ceară lămuriri celorlalţi.  
 
Americanul îşi verifică ceasul reapărut pe mână ca prin minune. Constată că, spre deosebire de telefonul mobil, era tot funcţional.  
 
Cadranul arăta că trecuseră trei zile din momentul în care începuseră urcuşul. Probabil că cei de la Hotelul Royal erau mai mult decât alarmaţi!  
 
Se pare că nici unul dintre camarazi nu-şi mai amintea cutremurul, căderea, toată aventura... Doar el...  
 
Se muncea cum să le înfăţişeze tuturor o explicaţie plauzibilă... măcar cu ei să cadă la învoială vis-à-vis de ce urmau să le spună celor de la hotel, eventual autorităţilor, căci era sigur de faptul că Salvamont-ul fusese alertat.  
 
O ajunse din urmă pe Miramoţ, care-şi aranja şireturile rebele ale bocancilor, sprijinită puţin incomod în baston. Nu se abţinu să-i spună:  
 
-Miramoţ, faci nişte versuri foarte frumoase! Ai har...  
 
Vorbele lui o blocară pentru moment. Îşi înălţă fruntea şi zâmbi încântată şi copilăroasă:  
 
-De unde ştii?! Plănuisem o surpriză: să vă dăruiesc astă seară ultimul meu volum, o plachetă de poezii, literatură de sertar, cum s-ar zice, am câteva poeme păstrate încă din liceu, dar e prima carte cu versuri publicată, până acum am creat numai proză...  
 
-Sunt sigur că ultima poezie din volum sună cam aşa: Plini de păcate, străini de Cer, visează la Eden,/ naivi, neluând în seamă al Iadului aven./ Dar eu bătând mătănii, trăind mereu smerit,/ cu Dumnezeu în suflet sunt astăzi fericit!  
 
Nerăspunzând perplexităţii din ochii lui Miramoţ, îi făcu semn să o ia înainte şi începură să coboare în tăcere poteca, pentru a-i ajunge pe ceilalţi din urmă...  
*  
Visul Americanului se împlinise. Într-un vârtej de magie, reuşise să-i revadă pe adolescenţii de acum cinci decenii şi, în acelaşi timp, le descoperise miezul cel curat şi frumos al sufletelor deloc îmbătrânite de trecerea timpului...  
 
Americanul era convins că, în anumite momente din viaţă, toţi avuseseră parte de propriile lor puncte de inflexiune pe curba real – fantastic şi se lămuriseră cum să încline balanţa către întâmplător ori către Pronia Divină...  
 
Referinţă Bibliografică:
ROMANUL PUNCTE DE INFLEXIUNE - CAP.9 (Ultima parte) / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1682, Anul V, 09 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!