Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1675 din 02 august 2015        Toate Articolele Autorului

ROMANUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nu se ştie cine se trezi primul. Mormăieli se auzeau din mai multe părţi, însă lumina o aduse Miramoţ.  
 
Printr-o fericită întâmplare, micul rucsac pe care îl purta în spate păstrase intact iepuraşul în cădere. Pipăind din poziţia culcată în care se găsea, simţise pielea fină a rucsacului undeva spre şoldul drept. Înfrângându-şi orice teamă de întuneric şi de întâmplarea recentă, desfăcuse pe dibuite rucsacul şi aproape lăcrimă când îşi dădu seama că obiectul era întreg şi funcţional. Răsuflând precipitat, acţionă butonul şi... se făcu lumină! Iepuraşul era un radio portabil, cu o uriaşă lanterna în loc de posterior. Înainte de călătorie tocmai îi schimbase bateriile; din experienţă, ştia că vor avea minim douăzeci şi patru de ore lumină.  
 
Se-ntoarse pe-o parte şi roti uşor fasciculul luminos de jur-împrejur. Identifică sursele mormăielilor: trupurile camarazilor se zăreau în penumbră contorsionate... se părea că, în cădere, ajunseseră într-o grotă. Mulţumi fulgerător Divinităţii că iată, aveau măcar aer... Şopti uşor, cu o voce care-i păru şi ei străină:  
 
-Americanule, Doc, Flower-Power sunteţi bine? Continuă strigarea catalogului, însoţind acţiunea cu mânuirea iepuraşului. Cei strigaţi răspundeau monosilabic, semn că erau, slavă Domnului, toţi în viaţă.  
 
Simţi freamăt de trup aproape de ea şi, la un moment dat, cineva o prinse de mână.  
 
-Miramoţ, nu te speria, sunt eu, Americanul, dă-mi mie lanterna, te rog, să verific starea tuturor; tu eşti bine?! Simţi vreo ruptură de os sau muşchi?  
 
Miramoţ nu putu răspunde micului rechizitoriu pentru că se simţi ca paralizată. Nu recunoştea vocea Americanului, voce baritonală, cu accente de engleză de peste ocean, era vocea în schimbare a unui puşti de liceu!  
 
Înghiţind greu, întinse lanterna spre sursa vocii necunoscute şi, într-un flash, descoperi îngrozită că Americanul nu mai era cel cu care porniseră urcuşul pe Jepi, ci... ipostaza lui de acum cincizeci de ani. Se sperie cu adevărat şi slobozi cel mai tare ţipat, mirându-se de vrednicia propriilor plămâni:  
 
-Americanule! Tu eşti?!  
 
Americanul luă lanterna şi o poziţionă pe chipul lui Miramoţ, reuşind să intre şi el în plasa de surprindere a acesteia.  
 
Descoperi, în locul chipului de septuagenară, chipul adolescentin cu părul şaten retezat până la umăr, cu breton şi mină gingaşă, dar foarte serioasă. Chipul lui Miramoţ din liceu! Răcni şi el la rândul lui:  
 
-Copii, unde sunteţi?! Veniţi repede încoace, dacă puteţi, s-a întâmplat ceva... incredibil!  
 
Pe rând, lumina poposi pe chipul lui Flower-Power, al lui Doc, al Patriarhului, al Diplomatului, al Solitarului. Papa nu se supuse imediat examinării. Râdea în hohote pipăindu-şi singur faţa:  
 
-Baieţi, mi-am pierdut mustaţa şi barba în cădereeee! Ha, ha, ha...Şi tenul meu, ce fresh e! Le iau pe doamne, ce mai!  
 
Nici Babacul nu se lăsă mai prejos:  
 
-Şi eu – mustaţa! Îmi şade bine şi aşa! Io sono bello! Io sono tanto bello!  
 
-Formidabil e ăsta! În ce s-o vedea?! Întotdeauna a fost ca un păun! Ca ieri parcă-l văd şi-l aud strigând în faţa oglinzilor din toaleta băieţilor de la liceu că e frumos, e deştept şi e moarte fetele după el! Nu i-a trecut nici la vârsta asta?! se pronunţă cu aceeaşi obidă Papa.  
 
Trecut acest mic intermezzo, toată lumea tăcu uimită, dar şi uşor amuzată, descoperindu-şi chipurile adolescentine.  
 
După ce-şi priviră îndelung unul altuia trăsăturile întinerite, îşi pipăiră feţele, braţele, părul pentru autoîncredinţare, căzură cu toţii într-o stare de apatie paralizantă, totuşi...  
 
Iepuraşul se odihnea pe solul subteran – sau ce-o fi fost. Sub palme toţi simţeau stânca rece, puţin umedă...  
 
La un timp, Americanul luă iar iniţiativa:  
 
-Nu ştiu ce să zic, se pare că am căzut într-un tunel al timpului... e absurd, dar iată că am pierdut cu toţii cincizeci de ani şi ne-am recăpătat figurile de copii!  
 
-Mais uite că am găsit les neiges d’antan! se iţi zglobiu şi Solitarul.  
 
Papa nu pierdu ocazia:  
 
-Cred că ştiţi cine e vinovatul! Babacul! Atâta ne-a pisat cu tunelurile lui, că a adus năpasta pe capul nostru! Dar, de fapt, şi Doc, şi Patriarhul, şi chiar şi tu, Americanule, sunteţi la fel de responsabili pentru dezastrul ăsta! Toţi aţi ţinut-o de-a gaia maţu’ cu aiureala cu tunelurile...  
 
-Aiureală sau nu, iată că s-a adeverit ceva... şopti molcom Diplomatul.  
 
-Băieţi, încetaţi cu sfada, în loc să vă bucuraţi că arătăm ca odinioară, dar avem memoria intactă şi mintea coaptă, vă ţineţi de fleacuri! spuse răspicat Flower-Power, cu încrederea unei fete frumoase de şaptesprezece ani.  
 
-Are dreptate zâna mică, o alintă Patriarhul. Doc, ia dă-ţi tu cu părerea, dacă în câteva minute am pierdut cincizeci de ani, în cât timp crezi că ajungem la stadiul de bebeluş?! zise el printre hohote.  
 
-Da’ de unde ştii tu ca toată povestea s-a petrecut în câteva minute?! sări înţepat şi Babacul.  
 
-Nu ştiu, dar am o relaţie specială cu timpul... aşa-mi dictează inteligenţa emoţională! replică sacadat Patriarhul.  
 
-Mă uit la ceas şi, într-adevăr, nu au trecut decât patruzeci-cincizeci de minute din clipa în care ne-am oprit sus, pe potecă, să dezbatem tema ciorovăielii dintre Papa şi Babacul.  
 
-Ia uite a naibii tehnică americănească, te ia vârtejul timpului şi ceasul cu busolă şi ecran fosforescent funcţionează ca nou! Ori şi povestea asta cu tunelul şi întoarcerea în timp o fi tot de provenienţă americană?! strigă enervat Papa.  
 
-Nu ştiu de ce sari aiurea, că sigur părinţii şi bunicii tăi i-au aşteptat în anii ’40 şi mai târziu pe americani să vină şi să ne izbăvească de talpa comuniştilor, nu?! îl întărâtă Patriarhul.  
 
-Norocul tău că mă dor oasele din cădere, că altfel ne luam la trântă! ripostă ursuz Papa.  
 
-Ba norocul tău, uiţi că Patriarhul a făcut judo?! interveni Diplomatul.  
 
-Staţi că judo a făcut abia peste cinci ani de-acum înainte, nu vine aşa socoteala?! zise Babacul.  
 
În timpul ăsta, Solitarul o luase la dans pe Flower-Power şi bolborosea în franceză... parcă desluşiră ceva despre à la recherche du temps perdu.  
 
-Hai că mă zăpăciţi de tot, mai bine să vedem ce coace Americanul, prea e tăcut, propuse molcom Diplomatul.  
 
-Miramoţ, nu ai tu nişte versuri pentru aşa ocazie? gânguri Flower-Power.  
 
-Versuri? Cum nu?! zise fata repede. Apoi scuturându-şi bretonul şi pletele scurte, începu să recite serioasă: O, Rege-Timp, ne-ai răvăşit pe toţi/ Cu un vârtej şi-o tulbure cădere!/ Tu ne-ai schimbat al vieţii curs şi sorţi,/ Suntem acum din nou copii fără putere...  
 
-S-ar cuveni ceva mai mult optimism, unde dai peste un aşa noroc! inteveni Diplomatul.  
 
Şi continuară să sporovăiască, adunaţi în jurul iepuraşului. Flower-Power chicotea fericită când Patriarhul o alinta zână mică sau Solitarul o striga ma fleur; iar Papa şi Babacul se ameninţau cu voci în schimbare; Doc intervenea firoscos din când în când, iar Diplomatul încerca să-i împace pe toţi, luând-o drept martoră la judecata sa pe Miramoţ. Nu-i preocupa nimic altceva decât revenirea la vârsta adolescenţei!  
 
De când făcuse descoperirea, Americanul amuţise. Tot ce auzea sau întrezărea prin lumina albă şi rece a lanternei i se părea de un ireal absolut.  
 
Pe ascuns se tot ciupea de mâini, de obraz, până la durere, în speranţa că se va deştepta. În zadar! Realitate sau ce-o fi fost, ce se întâmpla acum era mai presus de orice înţelegere şi judecată. Într-adevăr, se pare că ceasul său nu-l minţea, iată că şi data afişată pe ecran era cea ştiută... dincolo, de unde căzuseră. Zevzecii de camarazi se amuzau copios pe tema noii şi vechii înfăţişări, dar el era zguduit de imperativul ieşirii din această capcană! Doar gândindu-se numai la lipsa apei şi hranei... şi îl apucau fiori reci pe şira spinării.  
 
Aşadar, după minute bune de hărmălaie a celorlalţi şi de tăcere din parte-i, reluă iniţiativa:  
 
-Gata, ajunge! Trebuie să ieşim cumva din situaţia asta! Hai să ne organizăm puţin...  
 
Flower-Power chicoti înveselită de forţa tiradei Americanului, ceilalţi băieţi îşi dreseră vocile şi mormăiră aprobator atunci când începură să se regrupeze pentru a o porni în căutarea unei ieşiri.  
 
Parcă se stinsese şi entuziasmul general... tăcerea rămânând singurul stăpân. Fiecare se gândea la ai lui. Ce se va întâmpla cu înfăţişarea lor? Aveau să rămână aşa ori ba? Până la urmă, ajunseseră să considere toţi că cel mai mare necaz era reîntoarcerea la vârsta adolescenţei într-un mod atât de miraculos... nicicum faptul că erau închişi într-o grotă, după un cutremur devastator.  
 
-Oare doar noi, cantemiriştii ăştia verzi of Sinaia am redevenit copii? Dar Karmel a mea? Dar cealaltă lume?! întrebă retoric Papa, aflat pe muchie de cuţit.  
 
Fu auzit, dar nu şi luat în seama cu elucubraţiile sale. Ceilalţi o apucară pe coridorul care se deschidea din mica grotă în care căzuseră ei.  
 
Înainte de a pleca, o cercetaseră. Nu se vedea nici o crăpătură aparentă.  
 
-Parc-am fi nişte seminţe aruncate în încăperea asta stâncoasă, lăsate aci spre încolţire... Brrr! se pomeni dând glas unui gând lăuntric Americanul. Apoi, zâmbi în sine: ia uite, încep să o concurez pe Miramoţ la capitolul veleităţi artistice!  
 
Merseră pe coridorul ce părea destul de înalt şi lat, de încăpeau câte doi-trei umăr la umăr, călăuziţi de lumina iepuraşului. La un moment dat, Patriarhul exclamă:  
 
-Băieţi, mi se pare că aud un susur de apă! Dacă-i aşa, suntem salvaţi, înseamnă că în faţa noastră e o ieşire spre afară!  
 
Încurajaţi de aşa perspectivă, o porniră în pas mai alert. Şi nu mare le fu mirarea când ajunseră la intrarea într-o mirifică încăpere străjuită de stalactite şi stalagmite, prin mijlocul căreia curgea, într-adevăr, un pârâiaş zglobiu. Dar, nedumerirea le fu augmentată când realizară că lumina ce cădea din tavanul peşterii avea o intensă nuanţă albastră-liliachie, părând a proveni de la o sursă artificială. Înfricoşate umbre în mişcare străjuiau pereţii mai îndepărtaţi. Patriarhul şi Doc îşi dădură coate, mai mult spre întărâtarea lui Papa:  
 
-Ce-i cu umbrele astea? Ia te uită, par să fie nişte cavaleri prinşi într-o cavalcadă! zise cu voce fermă Patriarhul.  
 
-Ba, mai curând, nişte hoţi furişaţi... la vânătoare de comori... plusă Doc, sensibilizat el însuşi de evocare.  
 
Papa se-ntoarse şi faţa i se lungi, într-adevăr, de surpriză... Dar nu apucă să mai zică nimic, pentru că brusc, îşi dădură toţi seama că temperatura scăzuse cu vreo zece - cincisprezece grade! Răceala care le intră în oase le mai aduse o evidenţă, o certitudine hilară, însă: toţi purtau uniformele de liceu, sarafane bleumarin şi bluze albe cu mâneci scurte - fetele, pantaloni şi cămăşi albe – băieţii, tot cu mâneci din economie. Şi frigul, şi ultima descoperire îi făcură să le clănţăne dinţii grozav.  
 
Patriarhul zise pipăindu-şi mandibula:  
 
-Mai să fie! Cred că mi-au revenit şi măselele de minte! De le-aş fi avut şi aseară, n-aş mai fi lăsat purcelul nemâncat pe jumătate!  
 
Reacţionară cam leşinat la glumă, căci o ameţeală le dădea târcoale de ceva timp, ajungând să-i cuprindă de tot, până la urmă.  
 
Pe lista inconvenientelor apăru şi faptul că nu puteau verifica timpul scurs. La intrarea în peştera albastră, ceasul Americanului dispăruse. Aşadar câtă vreme trecuse? Minute, ore, zile, ani, mai mult?... Erau întrebări retorice spuse pe bandă, venind dinspre toţi, repetându-se ca sub impulsul unui perpetuum mobile.  
 
Dispăruse şi iepuraşul! Doc îl ţinuse până atunci în mână şi, ca prin magie, constatase că nu mai e! La fel se-ntâmplase şi cu bruma de lucruri recuperate după cădere… rucsacul şi bastonul lui Miramoţ… ori altele asemenea.  
 
Americanul cuvântă:  
 
-Se pare că, dacă urmăm cursul pârâiaşului, o să ajungem undeva, până la urmă. Nu mă întrebaţi ce e cu hainele noastre, este un amănunt aproape nesemnificativ faţă de nebunia asta pe care o trăim cu toţii de când s-a cutremurat pământul. Important e să nu ne pierdem cumpătul, să stăm aproape unii de alţii şi să ţinem firul apei... altceva nu ştiu ce să vă spun!  
 
-Hai că o scoatem noi cumva la capăt, încercă Diplomatul să rupă tăcerea adâncă ce se lăsase după micul discurs al Americanului.  
 
-Da, da, să pornim degrabă, întări şi Papa, furişând priviri peste umăr spre jocul de neînţeles al umbrelor peşterii, dar neînstare să atragă atenţia şi celorlalţi asupra temerilor sale. Doar Patriarhul şi Doc îi ţineau isonul prin gesturi aşijderea, în răstimpuri.  
 
Înfriguraţi şi înfricoşaţi, versiunile întinerite ale camarazilor cutezători porniră în şir de-a lungul apei clipocitoare. În aceeaşi ordine în care îşi începuseră urcuşul pe munte, dar într-o linişte desăvârşită.  
 
Doar Miramoţ se-ncumetă să spargă tăcerea la un moment dat:  
 
-Visatul palat de cleştar din pruncie/ Un mag neştiut azi mi l-a dat./ Să fie doar a sorţii încercare-n tărie?/ Ori mi se-nchide un destin blestemat?!  
 
-Începi să fii cam sumbră... ori ne-nveseleşti, ori termină cu activitatea de bard! o repezi Papa, după care iar se lăsă tăcerea, tulburată doar de ecoul paşilor pe fondul curgerii vesele a apei.  
 
După ceva timp, ajunseră la ieşirea din minunatul sălaş de gheaţă. Trecerea se îngustă într-un alt coridor, însă şi acesta luminat. Nu simţiră lipsa iepuraşului, aşa că Doc, speriat să nu fie tras la răspundere, răsuflă uşurat.  
 
Merseră cât merseră, încolonaţi, cu chipurile albastre de la lumina coridorului, dar şi de la spaima nemărturisită, învăluiţi în aburii propriilor răsuflări, aproape îngheţaţi în hainele subţiri... Nu mai dădeau glas gândurilor, până şi redutabilul duo Babacul-Papa tăcuse, pradă neliniştii.  
 
Încheind plutonul, Americanul se gândea că, iată, intenţia lui bună eşuase! Dorise să-i revadă pe toţi, să afle cum au evoluat, să le dăruiască un prilej de bucurie şi cu ce se aleseseră?! Se gândea numai la starea prezentă, nici nu voia să-şi mişte linia cugetării spre un posibil final tragic pentru toţi...  
 
La un moment dat, cei doi din frunte se opriră brusc, provocând învălmăşeală în spate, căci fiecare mergea mecanic, aşa încât se loviră unii de alţii când spaţiul despărţitor se micşoră până la dispariţie.  
 
Reveni puţin optimism în grup, căci întâmplarea li se păru tuturor veselă. Şi umplură coridorul cu râsul nebunului, stârnind ecouri înfricoşătoare...  
 
După ce terminară cu hârjoana şi chicoteala, le cerură socoteală lui Papa şi Babacului pentru incident. Aceştia se dădură la o parte, lăsând loc ochilor avizi ce se iţeau din spatele lor. Cu toţii rămăseseră stană de piatră în faţa priveliştii.  
 
Coridorul se desfăcea într-o altă grotă, de data asta uriaşă, luminată în galben-aprins. Pârâiaşul care-i însoţise se vărsa într-un lac cenuşiu. Nefirească era suprafaţa nemişcată a lacului, de parcă apa ce-l alimenta s-ar fi scurs, de fapt, în adânc, fără să-i tulbure consistenţa grea ori să-i crească nivelul. În stânga şi în dreapta lor – stânci înalte şi abrupte îţi tăiau cheful de escaladare. Doar malul din faţa lor părea mai lin, dar nu se zărea nici o trecere suspendată către el.  
 
Însă, cel mai îngrozitor fapt pentru o minte de om era peretele care străjuia lacul în partea opusă privirii lor! O imensă oglindă aurie le reda înfăţişarea sub care începuseră urcuşul... cea de adulţi încercaţi de vreme şi vremuri. Dacă se priveau unii pe alţii, erau tinerii liceeni, dacă se uitau spre malul celălalt, îşi regăseau reflecţiile realităţii părăsite nu demult. Ca să se convingă că nu se înşeală, făceau tot felul de semne, la care imaginile din oglindă răspundeau într-un sincron deconcertant.  
 
După ce lăsară să treacă spaima primelor momente, se porniră să vorbească toţi odată:  
 
-Americanule, am încurcat-o!  
 
-Până aici ne-a fost, putem spune că ne-a sunat ceasul!  
 
-Ce-i, pezevenghilor, vă obişnuiseră să arătaţi ca acum cincizeci de ani, nu vă mai place înfăţişarea voastră adevărată?!  
 
-Mi-e frică!  
 
-Hai, poeteso, încântă-ne acum cu versuri, dacă-ţi mai dă mâna!  
 
-Lăsaţi-o în pace, e şi ea la fel de înfricoşată ca noi toţi!  
 
-Flower-Power, să nu leşini, fii bărbată!  
 
-Fraţilor, ăsta-i Styxul, ce mai!  
 
-C'est fini la comédie!  
 
...Şi tot aşa! Ţipau speriaţi, bravând ori nu...  
 
Americanul se trase puţin într-o parte şi se aşeză pe un bolovan răzleţ. Încercă să-şi înfrâneze gândurile, dar o teamă lăuntrică îi creştea în piept. Teama că totul se sfârşea într-un mod stupid, de neînţeles pentru el şi prietenii săi!  
 
Necunoscutul şi inexplicabilul îi fuseseră toată viaţa duşmanii cei mai acerbi. Se lansase în luptă dreaptă cu ei ori de câte ori avusese ocazia şi îi dovedise. Simţea că acum venise momentul scadenţei, toate victoriile lui se răzbunau. Dorinţa lui de a face ceva pentru semeni se dovedise a fi o himeră. Nu îi fusese dat să-şi împlinească al său gând. Dimpotrivă, îi adusese în pragul răului suprem, al morţii iminente! În plus, dacă nu era atent, urma să cadă curând în mod ireversibil de pe puntea îngustă a raţionalului într-un hău fără întoarcere. Zâmbi în sine: oare nu-i mai bine să mori nebun decât de foame?! În oglinda aurie, imaginea lui – impunătorul American, omul de succes – medita aşezat pe un alt bolovan nevăzut...  
Referinţă Bibliografică:
ROMANUL PUNCTE DE INFLEXIUNE - CAP.9 (Partea a II-a) / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1675, Anul V, 02 august 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!