Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1654 din 12 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

ROMANUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În timp ce toţi, cu excepţia Solitarului, terminară de devorat ofrandele fostei colege, Doc i se adresă Diplomatului:  
 
-Cam tăcut în noaptea asta, ce-i cu tine?!  
 
-Ce să fie... sufăr de U.U.N., zâmbi Diplomatul.  
 
-Ce mai e şi asta ? Sper să nu înceapă Doc să ne poarte prin cine-ştie-ce studii medicale, că nu mai suport! ameninţă Papa.  
 
-Ha, ha, nicicum, U.U.N. înseamnă Uşoare Urme de Nostalgie! îi sări Miramoţ în ajutor Diplomatului.  
 
-Măi, fato, dar tu pe toate le ştii! se strâmbă la ea Papa.  
 
-Din experienţa proprie, Papa, asta nu dă greş niciodată! zâmbi împăciuitoare Miramoţ. Ş-apoi, dacă nici o profă de română să nu dezlege acronimele... atunci, cine?!  
 
-Totuşi, credeam că noi, femeile, suntem mai predispuse la stări de nostalgie, spuse şi Flower-Power.  
 
-Ei, uite că mai sunt şi domni sensibiloşi, ce vrei! se alintă Diplomatul.  
 
-Mais, la sensibilité est la preuve d’une personnalité complexe, n’est-ce pas?! interveni şi Solitarul.  
 
Americanul îi cuprinse pe toţi cu privirea:  
 
-Da... Şi pe mine mă încearcă adesea nostalgia anilor adolescenţei noastre... Fără să probez comportamentul unui dinozaur certat cu generaţiile care vin după el, nu pot să rămân impasibil la diferenţele extraordinare dintre copiii de altădată şi cei de azi.  
 
-Ce vrei, alte vremuri, alte condiţii, alte valori! zise Babacul.  
 
-Sau, mai degrabă, prezentul e dominat de lipsa unor valori... sublinie mustăcind Patriarhul.  
 
-Stă în firea lucrurilor să schimbăm, odată cu vârsta, poziţia pe baricade. Şi noi eram la fel mai ieri – sângeroşi când era vorba să ne apărăm ideile noastre noi, mari ori mici... Iar acum, ne dăm, uneori, conservatori, anchilozaţi în dorinţa de a nu modifica nimic în jurul nostru... filosofă Miramoţ.  
 
-Şi, oare, de ce? întrebă Diplomatul.  
 
-Păi, e simplu, tot sperăm să oprim timpul în loc... continuă Miramoţ.  
 
-Nu zic nu, are dreptate Miramoţ, totuşi copiii de azi sunt din alt aluat, plini de nerăbdare să încerce toate experienţele vieţii înainte de vreme, se-ncruntă Patriarhul.  
 
-Poate nu ne dăm noi seama şi s-a micşorat şi timpul, iar omuleţii ăştia de azi simt fenomenul şi reacţionează în consecinţă! chicoti Miramoţ.  
 
-Singurul neajuns pe care-l simt eu – aveţi încredere, ştiu ce spun, am trei balauri de nepoţi pe cap – ar fi cel că nu mai există în societatea asta un sistem care să te scoată, cel puţin din şcoală, om! interveni Doc.  
 
-Da, da, confirm... am plăcerea să fiu salutată de mulţi foşti elevi, ajunşi acum părinţi, la rândul lor. Asta aud şi la ei – una era cartea pe care au învăţat-o ei, alta e cea de acum. Dacă vor performanţă normală pentru progeniturile lor acum, trebuie să investească suplimentar timp şi bani... E grav când ajungem să ne bazăm doar pe talente native şi nu mai funcţionează un sistem care să cultive valorile în orice individ, nu numai în cei aleşi! îşi exprimă nemulţumirea Miramoţ.  
 
-Eh, şi cu copiii, ca şi cu pădurea: şi copaci verzi, şi uscături... dădu din umăr Doc. Depinde numai dacă ştii să altoieşti pomul neroditor aşa încât s-apuci să te bucuri totuşi de flori şi fructe...  
 
-Măi, Doc, pe tine te roade ceva, ia povesteşte, băiatule! îl incită Patriarhul.  
 
-Nu mă roade nimic, am noroc de nepoţi deştepţi şi relativ cuminţi... mi-e frică însă de viitorul lor. Dacă sunt prea buni, vor ajunge să facă notă discordantă faţă de restul lumii şi-atunci să vezi soartă grea pe capul lor! îşi exprimă o amărăciune mai veche Doc.  
 
-Asta e ca-ntr-un film de pe Animal Planet! chicoti Papa. Adunase unul o mulţime de gândaci într-o găleată... ce credeţi că făceau creaturile?! Cum ieşea unul la suprafaţă, căpătând o poziţie mai avantajoasă, cum ceilalţi se căţărau pe el şi-l trăgeau la fund...  
 
-Dacă excludem comparaţia nu tocmai plăcută în timpul mesei, se strâmbă Flower-Power, Papa are dreptate!  
 
-Terminaţi, vă rog, cu imaginile scabroase! se îngreţoşă Solitarul.  
 
-Ia uite ce sensibil e! îl atacă Papa. Pun pariu că adori să mănânci pui de baltă, nu?!  
 
Solitarul fu salvat de Babacul:  
 
-Stai, mă, ca noi suntem bine, dar asiaticii... halesc insecte în mii de feluri preparate!  
 
-Uite cum am plecat de la copii şi am ajuns la alte minunăţii! le deschise ochii Miramoţ.  
 
-Eu tot cred că şansele omului ţin atât de stofa cu care se naşte, cât şi de felul în care e crescut de-ai lui, mormăi Doc.  
 
-Evident, Doc, e lege asta! întări Miramoţ.  
 
-Copiii, copiii, murmură Flower-Power culegând ultimele două căpşune de pe platou, câte griji, câte sacrificii, câte nopţi nedormite…  
 
-Cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-şi dorească! conchise grav şi concesiv Patriarhul.  
 
Şi, în timp ce platourile cu resturile de fructe dispăreau, făcând loc unora cu brânzeturi sofisticate, dând prilej Solitarului să-şi etaleze cunoştinţele şi preferinţele printr-un îndelung expozeu, Patriarhul se-nchise în sine, redeschizând mental una dintre rănile sale cele mai adânci...  
 
*  
 
Umblase din doctor în doctor cu ea şi, degeaba! Zăcea de mult timp pradă unei alternanţe între o trezie neputincioasă şi un somn frate cu leşinul profund, în care cădea cu lunile şi, din care sculându-se, nu vorbea, nu recunoştea pe nimeni, numai lanţuri de lacrimi i se scurgeau într-una până la pierderea cunoştinţei iarăşi.  
 
Fusese internată în Spitalul Municipal din localitatea lor, dar, cum aici nu se identificase maladia, fuseseră îndreptaţi înspre Capitală.  
 
O lăsase acasă în seama Sofiei, o vecină binevoitoare, femeie nefamilistă, ataşată lor.  
 
Luase trenul, nesimţindu-se în stare să conducă maşina, într-atât era de bulversat de ce se petrecea cu draga lui. Ţăcănitul roţilor de tren îi mai domolise parcă trăirile, impunându-le un ritm mai liniştit, mai apropiat de normal.  
 
De când n-am mai mers cu trenul oare? Nu ţinea minte şi basta! Avionul şi autoturismul îl purtaseră aici şi oriunde, căci trăise mereu pe grabă, chemat la datorie. Astăzi ar trebui să iau metroul de la Gara de Nord până la Spitalul Al. Obregia. Nu va fi nici o problemă!  
 
Dacă ar fi fost să folosească autobuze ori troleibuze, nu s-ar mai fi descurcat! Nu mai era la curent cu liniile RATB, deşi era bucureştean şi trăise aici şi anii de şcoală, şi anii de facultate. Drept e, de când îi murise şi mama, nu mai revenise…  
 
Îl duruse atât despărţirea de ea, încât nu mai voia să vadă Bucureştiul. O dată pe an se reculegea la mormânt, de ziua ei. Purta un dialog cu ea, doar că replicile mamei nu le auzea decât el. Era încredinţat că vizita lui era bine primită, că o fericea pe biata mamă, care nu ceruse prea multe nici de la viaţă…  
 
După anul de doliu se căsătorise cu Mela, tocmai când ea îşi începuse rezidenţiatul. Era în anul terminal şi practica la Filantropia, secţia de Neonatologie, încântată să deprindă pricepere medicală în spitalul construit la iniţiativa stră-străbunicului ei, Dr. Constantin Caracaş, român de origine macedoneană...  
 
Când el terminase Academia Militară, fusese repartizat ca pilot la Aeroportul Mihail Kogălniceanu de lângă Constanţa. Mela ajunsese medic la Maternitatea municipiului. În consecinţă, se stabiliseră la Tomis.  
 
Familia ei le achiziţionase un apartament la cheie. Un unchi fără copii din Tulcea, medic şi el, burlac şi în prag de pensie, le făcuse rost de o maşină… sugerându-le să-l considere de-acum un al treilea părinte, adăugând că lor le va rămâne tot ce are după moartea sa.  
 
Ei acceptaseră darurile cu condiţia, ca, adunând bani, s-achite contravaloarea bunurilor primite de la familie.  
 
Totul fusese neaşteptat: repartizarea lui, postul ei, casa, maşina…  
 
Mariajul era şi el apropiat de perfecţiune. Trecerea anilor, viaţa în doi, serviciul, atribuţiile domestice, nimic nu alterase din prospeţimea legăturii lor. Mai maturi acum, ajunseseră să se cunoască destul ca să se respecte, să se preţuiască, să se ajute când unul dintre ei era alături de adevărul faptelor ori nu depistase calea oportună de ajungere la el.  
 
Nu-şi strigau iubirea, cum obişnuiesc, de pildă, occidentalii, nu! La ce bun? Doar ochii, gesturile, atitudinea, în general... clamau te iubesc. Cât ar fi fost de osteniţi de muncă, lăsau grijile ei în faţa pragului casei, însetaţi de atmosfera lor, gata să se tămăduiască de orice stres prin dialoguri inspirate de legătura dintre ei, totdeauna duse cu calm şi respect de sine, chiar de, uneori, ar fi avut păreri opuse.  
 
Lectura, vizitarea muzeelor, promenade pe ţărmul mării şi conversaţiile, mai ales conversaţiile, le odihneau spiritele, încărcându-i cu energie, purificându-i, pentru a da piept cu provocările viitoare, de orice fel ar fi fost ele.  
 
Înşişi părinţii Melei, care depăşiseră patru decenii de căsătorie, după ce se despărţeau de ei, îşi exprimau aprecierea vis-à-vis de menajul reuşit al fetei lor. Uneori, glumind, se îndemnau reciproc să ia, după caz, exemplu de la ei, nicicând surprinşi gălăgioşi, chiar de le era bine, chiar de nu.  
 
Totul mersese aşa până-ntr-o zi…  
 
Înaintea plecării într-o nouă misiune, Mela, entuziastă, îi confirmase că în curând se vor bucura de statutul de părinţi.  
 
Vestea îl făcuse să nu simtă dificultăţile zborurilor, să parcurgă cu răbdare clipele, orele, zilele până la revenirea în ţară. Timpul trecu precum un vis...  
 
La întoarcere, în locul soţiei volubile, exuberante uneori, aflase în Mela o femeie rezervată, apatică, o umbră a celei lăsate cu aşa puţin timp în urmă acasă.  
 
Îşi vedeau fiecare de muncă. Mela era mereu abonată la gărzi şi, ca un făcut, erau mereu în contratimp cu venitul pe-acasă.  
 
Pentru că erau doi oameni ocupaţi, vizitarea familiei ei se făcea rar, deşi Tulcea nu era la capăt de ţară. Mai des veniseră părinţii la ei. Dar acum aceste intermezzo-uri nu se mai petreceau. Oare de ce? Se întrebase pe sine, o întrebase pe Mela. Nu replicase. Şi nu înţelegea de ce ea evita răspunsurile, mulţumindu-se la a ridica din umeri doar…  
 
Despre sine ştia că o iubeşte la fel ca la-nceput. Poate doar ea traversa o schimbare?!  
 
Vecina Sofia îi şoptise la un moment dat că aşa sunt unele femei însărcinate, mai năzuroase, mai altfel decât de obicei… Dar intervenţia ei nu-l convinsese, însă. Ce altceva putea să facă decât să meargă mai departe?! Munca părea să-i fi rămas singurul reazem, îşi zicea el.  
 
Până la urmă, aflase că Mela pierduse copilul cu ceva timp înainte de întoarcerea lui din misiune, iar medicul consultant motivase astfel schimbarea comportamentală a tinerei femei. Lui nu i se spusese nimic, ca şi cum totul ar fi fost pe făgaşul normal... De ce?!  
 
De-atunci viaţa luase pentru el o turnură sumbră. Pierderea copilului, boala Melei se arătau ca două năpaste venite dinspre cer, iar el nu putea înţelege de ce li se întâmplă tocmai lor asta?!  
 
Cum nu-şi strigase înainte bucuria iubirii împărtăşite, nici acum nu-şi clama dezamăgirea, în adâncul sufletului său străjuind cu încăpăţânare speranţa!  
 
*  
 
...Ajuns la spital, îl contactase pe medicul psihiatru recomandat de doctorul constănţean al Melei.  
 
Acesta îi făcuse, la început, o impresie deosebită, modificată cumva după studierea mapei, când cu o grimasă apărută ad-hoc pe figura-i condescendentă şi protocolară până cu minute în urmă, afişă altceva, mai ales că rostise ca pentru sine că totul va trece ca un vis…  
 
Plecase confuz de la medic, încercând să ghicească dacă rictusul de pe obrazul acestuia era un reflex spontan ori era expresia impardonabil afişată a unei atitudini controlate, completate de vorbele despre vis abia şoptite…  
 
Când ajunsese acasă, la Constanţa, nici nu ştiuse când trecuse timpul, într-atât fusese de preocupat de semnificaţia comportamentului doctorului vizitat… Faptul îl nemulţumea, căci dovedea cât de vulnerabil devenise…  
 
De cum intrase în casă, tanti Sofia se precipitase, trăgându-l în living, nelăsându-l nici s-o vadă pe Mela, turuindu-i agitată despre un vis avut de Doamna Doctor pe când el fusese la Bucureşti. I-l povestise ei, apoi o îndepărtase din cameră, pretextând că vrea să adoarmă ca să viseze din nou.  
 
Dar ce ce văzuse în somn Mela?! Tanti Sofia îi descrisese cu pricepere demnă de o actriţă cum Doamna Doctor, fiind singură în odaie, visase că auzise un ciocănit uşurel în uşă. Se uitase după Sofia, dar aceasta ieşise, probabil. Fiindcă bătutul se repetase încă de două ori, îşi adunase forţele şi se dusese ca să deschidă. În prag îi apăruse o măicuţă care ţinea de mână o copilă tare drăgălaşă, cu păr cârlionţat ca al Doamnei Doctor, întinzând mânuţa stângă, cu degetele răsfirate, gata să apuce un lucru dorit. Doamna abia de o văzuse o clipită şi… se trezise răvăşită. Încercase să se ridice, dar, istovită, căzuse.  
 
Ea, Sofia, o aflase doborâtă de leşin când revenise în încăpere. O aşezase ca pe un copil, aşa era de uşoară, pe pat, aşteptând să se trezească şi să-i spună ce se întâmplase.  
 
Şi, într-adevăr, Doamna Doctor îi povestise visul, regretând că-i fusese scurtat de oboseala ce-o trimisese dincolo de viziunea avută…  
 
Intrase bănuitor şi vinovat în camera soţiei; bănuitor, că, poate, lucrurile nu erau conforme cu spusele Sofiei; vinovat, că lipsise prea mult de acasă călătorind cu trenul, nefiind părtaş la trăirile Melei după visul avut. În fine, asta era!  
 
O găsise stând pe marginea patului, zâmbind pierdută unei himere duse abia…Un amănunt îi făcu inima să zvâcnească… Mela avea acum ochii luminoşi ca odinioară, iar obrazul ei prinsese puţină culoare, ca semn al unei nădejdi… După ceva clipe, tresări, percepându-i prezenţa… Fără o vorbă, îi făcu semn nerăbdătoare cu braţele să se apropie…  
 
El n-apucase să răspundă chemării, când nişte bătăi uşoare şi repezi îl făcuseră să-şi întoarcă faţa spre uşă… Aceasta se deschisese, iar în cadrul ei se şi ivise copila despre care i se pomenise… Îl izbi asemănarea fetiţei cu Mela, văzută într-o poză făcută în copilărie…  
 
Cu o grabă nebună, îşi întoarse privirea spre nevastă-sa, care, aflată deja în picioare, se îndrepta către uşă…  
 
Mela, uite-o pe fetiţa noastră! A venit să te vadă! se auzi mirat şi el de tonalitatea vocii sale şi, mai ales, de siguranţa îndemnului.  
 
Urmase o îmbrăţişare aprigă între cele două…  
 
Uşa se deschisese, iarăşi, apărând şi măicuţa. O apucase de mânuţă pe copilă, explicându-i că trebuie să plece…  
 
Uitându-se mai bine, constatase că măicuţa avea ochii propriei sale mame, pierdute de atâta timp...  
 
*  
 
Mela şi-a revenit în cele din urmă. Copii însă, tot n-au avut. Sau mai bine zis, n-au mai avut alţii în afara fetiţei despre care el, omul evidenţelor ştiinţifice, era încredinţat, în urma mirajului trăit, că doar se mutase pe o altă stea…  
 
Referinţă Bibliografică:
ROMANUL PUNCTE DE INFLEXIUNE - CAP.7 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1654, Anul V, 12 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!