Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1626 din 14 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

ROMANUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nu observase niciunul când Americanul făcuse un semn discret unui chelner spre materializarea imediată a unui rând de cafele, dar mirosul îmbietor le aminti ce poftă aveau de licoarea neagră.  
 
-Atenţie, e amară ca fierea, dar are şi o urmă de iuţeală de ardei! Am cerut-o special aşa, ca să-i dregeţi gustul cu excelenta dulceaţă de smochine de-alături!  
 
Domnii, prea puţin amatori de dulciuri, strâmbară din nas, dar Miramoţ şi Flower-Power se simţiră obligate să dea curs invitaţiei. Gustară o gură de cafea, luară câte o linguriţă de dulceaţă şi zâmbiră satisfăcute.  
 
-Americanule, ai făcut ce-ai făcut şi ne-ai dus şi în Orientul apropiat prin combinaţia asta! mulţumi din toată inima Miramoţ.  
 
Domnii, auzind aşa ceva, descreţiră frunţile şi nu se mai considerară discriminaţi într-ale preferinţelor...  
 
-Oare de ce combină orientalii ăştia aromele, gusturile, de nu mai ştii pe ce lume te afli?! redeveni copil curios Papa.  
 
-Eee, ţine şi de spirit, şi de efectul pe care îl au ingredientele asupra organismului… începu o explicaţie Americanul.  
 
-Amar, dulce, iute… e o nebunie, trebuie să se hotărască odată ! insistă Papa nemulţumit, strâmbându-se după fiecare înghiţitură de cafea, urmată metodic de câte o smochină rotofeie, aleasă cu grijă din bolul de cristal, umplut generos cu dulceaţă.  
 
-Ca viaţa, Papa, ca viaţa! filosofă Miramoţ.  
 
-C-o singură aromă ar fi mare plictiseală, nu?! zise şi Patriarhul.  
 
-Cum spuneam la un moment dat, Papa, realitatea trebuie ornată cu ceva fantastic, altfel pici în depresie de-atâta rutină a raţiunii… jonglă puţin Babacul.  
 
-Chestiunea care rămâne nelămurită încă este cine se ocupă de operaţiunea asta – bunul Dumnezeu ori întâmplarea? le reaminti incisiv Patriarhul ceea ce le stârnise o mică polemică paşnică la începutul serii.  
 
-Miramoţ, nu îmi pari în apele tale, pour quoi? întrebă Solitarul.  
 
-Nu ştiu de ce, mi-am adus aminte de cineva din viaţa mea... exact aşa era... precum cafeaua asta, combinată cu dulceaţă... răspunse Miramoţ, lăsând linguriţa în bol şi dând de-o parte ceaşca fără urmă de licoare în ea.  
 
-Despre cine e vorba? o încurajă Doc.  
 
-Despre cineva drag mie, Aniţa, singura persoană care mă striga pe primul meu prenume, cel moştenit de la naşă – Alida...  
 
-Hai, povesteşte-ne... o rugă şi Flower-Power.  
 
Miramoţ, cu o umbră de tristeţe pe faţă, începu:  
 
Era de multă vreme ţintuită de o suferinţă fără de leac. Devenise una cu patul, într-atât o aplatizaseră durerile. Se micşorase, de-ai fi zis că se-mbolnăvise de nanism! Ce mai, arăta ca o jucărie de ceară albă!  
 
Întrebată ce o doare, răspundea c-un aer şugubăţ că nu ştie nici ea ce n-o doare…  
 
Oricum, n-o durea mintea. Şi-i mulţumea Proniei Cereşti. Aşa putea să-şi impună voinţa când duşmanul dinăuntru o încolţea, fără să-i fie previzibilă strategia…  
 
Ei, bine, în ziua aleasă, cei ce se perindau de obicei pe la patul ei o văzuseră că se trezeşte la viaţă. Chiar prinsese o anume vioiciune în priviri, cearcănele adâncite reliefau ca un machiaj bine făcut ochii de căprioară de un dulce maroniu descoperit lumii prin bătăi dese ale genelor şi un zâmbet îţi inducea bucuria de a constata la ea altceva decât până atunci…  
 
Şi, de unde mâinile mici se odihniseră luni de zile pe lângă trupu-i împuţinat, acum frământau între degete o batistuţă albă cu trandafiraşi brodaţi în roşu, conferindu-i un aer plin de spăşire copilărească.  
 
Trupu-i aproape relaxat se întrezărea sub acoperământ, iar cu degetele de la picioare atingea în bătăi delicate tăblia patului, semn al unei emoţii anume, dar stăpânite altfel.  
 
Ziua de Florar începuse cu o explozie de lumină şi adieri mângâietoare care înviorau perdeaua ivorie. Putea vedea fereastra fără efort, doar mişcând abia capul spre stânga. O zării zâmbind larg.  
 
Efortul o îmbujoră instantaneu şi un şir de vorbe calde, subţiratice - atât de altfel decât gemetele scoase până atunci - îmi umplură minte şi suflet de speranţă. Mă iţii spre ea. Pricepu că sunt ochi şi urechi şi începu:  
 
Dragă Alida, ne cunoaştem de-atât amar de vreme şi, după cum ştii, ne-a unit o prietenie frumoasă cum rar poate exista… Ne-au legat aşa multe…dar, mai ales, plăcerea de-a înaripa spre gândul şi inima omului cuvântul, cu toate ştiutele şi neştiutele-i înţelesuri… adică poezia…  
 
De nu mi-ar fi plăcut poezia, n-aş fi ajuns matusalemică, aşa cum am ajuns! râse ghiduş Aniţa. Iar tu, tu, de n-ai fi fost mereu cu capul în norii evlaviei, poate n-ai fi fost disponibilă pentru aşa o amiciţie cu mine! Evlavia ta în prietenie, cred, egalizează evlavia religioasă, căci religie a fost pentru tine să-mi stai în preajmă, amar de vreme să mă îngrijeşti…  
 
Drept este, ne-am cunoscut din tinereţe, am trăit, aş zice, în aceleaşi condiţii, ne-am format caractere tari, însă nu ţepene, doar puternice, nu lipsite de căldură, de compasiune, uşor exaltată, câteodată, cum am găsit la tine şi de care m-am folosit peste ani…  
 
Se oprise preţ de câteva zeci de secunde. Pesemne obosise, căci respira mai greu, aşa cum fac pisicile când torc, prelungind eforturile inimii şi ale plămânilor doar să-şi păstreze mai mult timp starea de mulţumire! Ochii i se băteau sub pleoapele pe jumătate lăsate, irişii abia întrezărindu-se prin perdeaua genelor, la fel de frumos arcuite şi dese ca şi în tinereţe!  
 
Mă trezisem din contemplarea figurii sale când îşi reluase discursul - surprinzător pentru mine prin momentul desfăşurării şi nu doar…  
 
Bogată eu am fost, după cum sunt şi în anii din urmă, căci m-am bucurat de prieteni, de prieteni adevăraţi, care, la nevoie, mi-au devenit fraţi, cu ei am cunoscut pacea reciprocă şi zborul spiritului pe deasupra nimicurilor.  
 
M-am convins că prieteniile adevărate exprimă, de fapt, o egalitate armonioasă de trăiri, de aş parafraza afirmaţia lui Pitagora. Mai mult, mi-au fost adevărata familie, căci părinţii mi i-am pierdut de mică.  
 
Acum, două mărgele, două lacrimi îi alunecaseră dinspre ochi spre ovalul feţei, ascunzându-se în părul volburat deasupra căpătâiului ce-i susţinea ceafa, parcă speriate de indiscreţia săvârşită, amăgindu-mă, făcându-mă să mă întreb dacă lacrimi am văzut, lacrimi să fi fost?! Din ochii aceştia uscaţi de febră şi suferinţă amar de vreme?!  
 
M-am dumirit până la urmă… Erau lacrimile duioşiei… ale recunoştinţei faţă de cei care îi trecuseră cu vederea neîmplinirile şi îi toleraseră, bucurându-se alături de ea, reuşitele! Şi, după ce-şi anulă închipuitele urme de lacrimi, reluă oarecum grăbită ceea ce începuse.  
 
M-am temut grozav în ultima vreme că voi pleca fără să-ţi spun taina vieţii mele! De fapt, taina Toniei - a primei mele prietene - şi a mea.  
 
Pe noi două ne-a unit soarta din copilărie, copii de evrei, două orfane izbindu-ne de stânca dură a vieţii, dar ajutate de Pronia Cerească.  
 
Tonia şi cu mine - aveam şase ani - ne-am cunoscut într-unul din Trenurile Morţii care, într-un sfârşit de Cireşar, in’41, ducea spre deportare sute de-ai noştri, indezirabili autorităţilor locale şi armatei germane.  
 
Unul din trenurile acelea, pornite din Iaşi, deşi parcursese numai 23 km, aruncase din vagoane, după opt ore, la Podul Iloaiei, două treimi din călători - morţi ori muribunzi, sfâşiaţi de extenuare şi deshidratare.  
 
Printre supravieţuitori, câţiva copii, scăpaţi de sub pază în noapte, îşi găsiseră aliat întunericul, răsfirându-se prin împrejurimi.  
 
Ţinându-ne de mână, Tonia şi cu mine, aşa stătuserăm şi în vagonul înţesat cu suflete, aşa ne şi bejeneam.  
 
Cât să fi mers prin hăţişurile nopţii şi ale unei pădurici, nu pot spune… Frica de nemţi ne-a fost busola întru salvare, iar stelele, călăuzele strădaniei noastre.  
 
Într-un târziu, mai mult târându-ne, am nimerit la o poartă ce deschidea intrarea între nişte ziduri înalte de piatră; casa, cum aveam să vedem mai târziu, anunţa ca un avanpost, de departe, satul.  
 
În aer plutea ademenitor miros de mâncare. Nasurile noastre păreau, în foamea cruntă, mai curajoase şi ne-au tras înainte, fără temere de om străin ori de câine. Fie ce-o fi, îşi ziceau la unison minţile noastre! Şi am intrat.  
 
Atunci n-am ştiut, aveam să aflăm pe urmă, păşisem în ograda Şefului de Post al satului.  
 
Paralel cu o casă înaltă ca un conac, albă-lucie în lumina lunii, se ţinea mândră o clădărie scundă, însă lungă-lungă, cunia şi grajdul cailor omului.  
 
În faţa bucătăriei luminate de un Petromax, o masă uriaşă chema înspre rotundul ei de lemn la… mâncare, căci în mijloc trona, trântită direct, o mămăligă uriaşă, cât roata carului, iar în jur aşteptau cuminţi blide cu de mâncare, care cu mujdei, care cu urzici, care cu ciorbă de barabule şi cu ce-or mai fi fost…  
 
Roată mesei făceau câţiva ţânci, aşezaţi pe scaune ori pe buturugi. Nu li se auzeau decât lingurile de lemn lovind blidele şi plescăitul zgomotos… Arar, se putea desluşi doar vocea răguşită a unei bătrâne care nu prididea s-aducă din fierturi la masă, rostind către înfometaţi un dulce alint: Horeţi, că nu dau turcii!  
 
Dacă vrei să ştii, toată picimea pusă la ospăţ erau copii fugari din calea nemţilor, dar numai noi, scăpate din Trenul Morţii…  
 
Şi, pe scurt, înfometaţii, atraşi de aburul mâncării când trecuseră pe aici, fuseseră omeniţi cu ce se găsea la vreme de război…  
 
Târziu, spre miezul nopţii, când mai toţi copiii adormiseră care pe unde nimeriseră, bătrâna, văzându-ne stând sfiite şi nehotărâte, ne luase la întrebări.  
 
Aflând de unde poposiserăm la curtea feciorului ei, ne dădu o ţoală şi ne trimise la somn în grajdul cailor, unde, lângă iesle, adormirăm pe dată, încrezătoare că Dumnezeul babei Mărgărita (aşa ne spusese că o chema) o va lumina cum să ne cruţe vieţile.  
 
La primul cântat al cocoşilor să fi fost, ne-am trezit în larmă de voci şi în fornăituri de cai.  
 
Se întorseseră, am aflat mai târziu, Şeful şi ajutorul său din patrulare. Ne adunarăm ghemotoc în colţul ce ne păruse mai întunecat, speriate nu că am fi fost descoperite şi alungate, cât de teama cailor care pe mine aproape mă paraliza, ori de câte ori îi vedeam sau îi auzeam …  
 
N-am mai pus geană pe geană până s-a luminat de ziuă, când l-am auzit pe bărbatul casei întrebând unde s-au aciuit blestematele alea de nepoate fugite de-acasă, lăsându-şi mama îngrijorată tocmai dincolo de calea ferată, acum când nemţii ochesc tot ce mişcă?!  
 
Ne lămurirăm că omul ne strigase identitatea, îmbiindu-ne să ne facem apariţia.  
 
După ce ne-am zis numele - Anita Pincu, Tonia Horovitz - ne-a mai strigat o dată şi înc-o dată, pesemne că să nu uităm: Aniţa, Ţunia.  
 
Deşi eram încă mici, am înţeles că fuseserăm naturalizate românce, că puteam să ne prefacem c-am uitat numele noastre de evreice şi că, din prietene întâmplătoare, tovarăşe de soartă, deveniserăm surori, fiindcă unchiul Pavăl şi baba Mărgărita ne aveau nepoate şi eram copiii vărului său căzut pe front, Nechifor, iar mama ne era Vitoria Scăpatu de peste deal…  
 
Se oprise iar o clipă, răsuflând uşurată ca după un urcuş anevoie printre amintiri defel uitate, încă fierbinţi…  
 
Din ziua aceea, ne-am intrat, nevoite, în pielea româncuţelor mamei Vitoria, pe care n-aveam s-o cunoaştem niciodată, pentru că aşa hotărâse unchiul Pavăl, luând exclusiv asupra lui soarta noastră. Şi, cum gospodăria lui era în mărginimea satului, am trecut, practic, neobservate până s-au domolit cumva stihiile Progromului…  
 
Anul următor, unchiul Pavăl ne-a dat în grija unei prietene din tinereţe, care ţinea în Tg. Frumos o băcănie dichisită pe uliţa Păcurari, despre care baba Mărgărita bombănea că ar fi fost preţul burlăciei băiatului ei primit de Profira Olmazu, mândreţe de femeie acum, o zgâtie de fată cândva şi pe care tatăl lui Pavăl n-o dorise noră că era ţigancă, deşi din familie de lăutari…  
 
Stam la Lelea Profira într-o cămăruţă la catul de deasupra prăvăliei, cu peretele faţadei numai geamuri, împodobite cu perdele cărămizii făcându-ne să ne închipuim, după fiecare răsărit, într-o lume de poveste în care, prin glasurile noastre, se prefirau eroii basmelor primei copilării…  
 
De mâncat, mâncam tot acolo, la o măsuţă pusă în colţul opus celui în care trona o teracotă înaltă şi subţire, tot cărămizie, dar în degrade, ale cărei plăci străluceau ca piatra preţioasă, nu altceva!  
 
Patul de două persoane era din fier, cu tăblii pictate cu îngeraşi care, parcă, ne ocroteau somnul, iar salteaua din lână era moale, ademenitoare, ducând la capăt lucrul lui Moş Ene, devreme seara ori peste zi.  
 
Lecţiile ni le făceam la ferestre, unde o masă mai mult lungă avea la fiecare capăt câte un scaun înalt cu spătar la fel.  
 
În lungul camerei se lăfăia o scoarţă de lână cu alesături, un adevărat tablou cu tufănele şi crăiţe care dădeau atât de bine pe scândura alb-gălbuie a podelei!  
 
Dinspre răsărit, ne priveghea joaca, învăţatul ori somnul o icoană veche pe lemn înfăţişând Fecioara cu pruncul.  
 
Spălatul se făcea dimineaţa la un lavoar dichisit, aşezat în culoarul ce lega odăiţa Profirei de camera noastră şi unde ne aşteptau săpunul de liliac, periuţele şi praful pentru dinţi.  
 
Lăutul săptămânal se petrecea în bucătăria de jos într-o albie de lemn, pusă aproape de maşina de gătit pe care se încălzea apa. Ne spălam vinerea, ştia ce ştia Lelea Profira, deşi eram acum Aniţa şi Ţunia, nu?  
 
Şcoala, un pension particular, era ascunsă pe o stradă paralelă cu Păcurari, pe Cucuteni. Directoare era o domnişoară franţuzită, fără vârstă, clientă de încredere de-a Profirei care, după o scurtă ascultare, decisese să ne înscrie tocmai în clasa treia, noi ştiind să citim şi să scriem dinainte de la părinţii noştri…  
 
Iar se lăsase tăcerea în camera Aniţei. Prin fereastra deschisă pătrundeau sonuri de primavară, bâzâit de bondari în surdină şi ciripitul intermitent al păsărilor.  
 
Totul era aşa de calm, încât Aniţa îşi culcă pleoapele, părând că aţipise. Eu stam, pe fotoliul de lângă patul ei de suferinţă, nemişcată, ciulind urechile să-i aud respiraţia plăpândă, încordată, gata să-i ascult povestea ce se oprise...  
 
Mai departe, spusele sale deveniseră şoapte atât de stinse, încât, mai degrabă le ghiceam, decât le auzeam…  
 
Zadarnic o îndemnam să amâne pe a doua zi destăinuirea, că ea îmi făcea încetinel semn cu mâna, să am îngăduinţă, să aştept să termine…  
 
Renunţă la cronologia faptelor. Obosise, ca şi când s-ar fi aflat într-un vehicul ce se apropia de ultima staţie…  
 
De Ţunia, aşa a vrut Domnul, m-am despărţit în prima vacanţă de vară, când ne întroseserăm la unchiul Pavăl, pentru vreo două luni. Era o zi fierbinte, nici o adiere de vânt nu slăbea vipia. Toată dimineaţa o petrecuserăm docile pe lângă baba Mărgărita, astâmpărând păsările, aducând apă în jgheaburi şi în butoiul de lângă cunie, să fie pentru seara de spălat şi câte altele.  
 
Cum izvorul de la care aşteptam să vină apa era departe de casă, drumurile, căratul şi…căldura ne slăbiseră şi ne încinseseră. Eram roşii ca racii clocotiţi.  
 
Neputând să mai suporte vrajba caniculei, Ţunia îşi turnă o cantă de apă rece pe ea. Nu apucasem nici să mă mir, nici s-o cert. Picase ca secerată. Până seara, închisese ochii.  
 
Ce-am făcut eu? I-am stat alături puţinul timp cât a tras să moară, răcorindu-i fruntea şi pieptul cu un prosop umed, rugându-mă Cerului să nu mi-o ia! Şi, din rugăciune, am trecut în leşin, sărind peste zile şi nopţi şi trezindu-mă a noua zi de la plecarea Ţuniei, rugându-mă să nu se ducă, să nu mă părăsească!  
 
Nimeni nu îndrăznea să-mi curme speranţa că ar mai fi în viaţă. Nimeni nu avea puterea să-mi spună adevărul, până când, o bătrână cam aprigă, aflată între cei adunaţi la poarta lui Pavăl în aşteptarea reîntoarcerii mele, rostise stridentul adevăr – mortu’ de la groapă nu se mai întoarce!  
 
Evidenţa faptului întâmplat mi-a secerat iarăşi conştiinţa răvăşită!  
 
Când m-am trezit, după săptămâni de zăcere, am istovit slăbiciunile, uimită şi eu de puterea găsită!  
 
Ştii unde am făcut cel dintâi drum dinafara odăii? Spre grajdul cailor! Tocmai către locul de care mă feream cu mare grijă pe când trăia Ţunia.  
 
Pe ea o adorau caii, îşi frecau boturile cafenii de fruntea ei, îşi împleteau coamele cu pletele castanii ale Ţuniei, chiar dacă aceasta avea ori nu morcovii aşteptaţi de ei.  
 
Mie mi-era grozav de frică de cai, aşteptam mereu să primesc o copită ucigătoare, aveam senzaţia că mă privesc toţi cu ochi sângerii...  
 
Dar, iată, în această vizită s-a întâmplat ceva de neînţeles: nu numai că nu-mi fusese frică de cai, dar mă lăsasem îmbrăţişată de ei, în felul lor ciudat de sensibil, arătându-mi cât de mult le lipsisem... apoi îmi căutaseră în buzunarul şorţului ceea ce habar n-aveam că purtam: morcovi proaspeţi.  
 
În acea clipă am înţeles că sora mea nu mă părăsise de tot. Ţineam în sufletul meu şi sufletul ei, în mintea mea, şi mintea ei… în trupul meu, o duceam ferită de ochii celor care mă priveau şi pe ea…poate oamenii nu o vedeau, dar caii... ei, bine, da, caii o simţiseră pe Ţunia în mine!  
 
De-atunci, i-am văzut urmele paşilor alături de urmele alor mei pe prundul fin al râului, când nu era nimeni în preajmă...  
 
De-atunci, eu, fire mai ticăită, am uimit prin iniţiativele mele, amintind tuturor cât de temerară era ea!  
 
De-atunci, ori de câte ori întâlneam vreo oprelişte, o surmontam, trasă, parcă, înainte de o mână pe care n-o vedeam, dar al cărui transfer de forţe îl simţeam… Mă îmbogăţisem cu ce avea Ţunia mai bun!  
 
Dacă cineva spusese odată că prietenia înseamnă un suflet în două trupuri, eu eram dovada cea mai bună că un trup de soră poate purta şi două suflete...  
 
Dinspre pat se auzea acum o suflare încetinită, abia ghicită… Mâinile pierduseră din strânsoare batista cu trandafiri cu tot.  
 
Florile din cireş se scuturară brusc, des, dincolo de perdeaua vălurită de o adiere rece, sperioasă, venită de neunde, ducând cu ea ultimile semne de viaţă ale spoveditei.  
 
În ziua aleasă, sufletele ce sălăşluiseră în prietena mea Aniţa plecau, lăsându-mă să le pomenesc cât mai am de trăit, pe amândouă ca pe unul…  
 
Când Miramoţ termină, se aşternu tăcerea. Nimeni nu mai spuse nimic. Toţi erau cu ochii plecaţi spre masa lungă şi neagră, ca o umbră neştiută de dincolo... Privirile le erau însă întoarse spre propriile suflete, spre propriile gânduri şi amintiri, spre propriile întrebări fără de răspuns...  
Referinţă Bibliografică:
ROMANUL PUNCTE DE INFLEXIUNE - CAP.3 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1626, Anul V, 14 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!