Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1619 din 07 iunie 2015        Toate Articolele Autorului

ROMANUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
După ceva timp în care tăcerea deplină stăpânise adunarea, Babacul începu hotărât:  
 
-Ştii cum vine vorba... să ridice piatra cel ce n-a greşit... râdeam eu mai adineaori de abilităţile lui Papa de a manevra fantasticul, dar, dacă stau bine să mă gândesc, mie chiar mi s-a întâmplat!  
 
La aşa mărturie, Patriarhul, deloc intrigat, acceptă:  
 
-Gata, începem deşertatul tolbelor?! De acord, Americanul ne-a hrănit suficient încât să stăm vreo trei zile şi trei nopţi la taclale...  
 
-Ca-n poveşti, completă zâmbind Miramoţ.  
 
-Sssst, s-auzim ce spune, interveni nerăbdător Diplomatul, văzând că Babacul îşi încrucişase braţele şi ridicase priviri contemplative spre tavanul încăperii, căutând, parcă, urmele zborului hulubilor buclucaşi de la desert.  
 
-Ne cunoscuserăm întâmplător, începu Babacul. O excursie ne apropiase, de parcă ne-am fi ştiut de mereu… E drept, prielnică a fost şi starea mea de spirit, dar şi nota de inedit, de pitoresc, adusă de fiecare zi în parte.  
 
Şi, cum vă spuneam, într-o excursie mi-am descoperit o latură a firii mele - capacitatea de a reacţiona la esenţe spirituale, de a transmite emoţii şi de a recepta emoţii - latură pe care eu nu mi-o bănuisem până atunci, darămite cei din jurul meu!  
 
-Hai, nu te mai înfoia singur atâta, că nu ţi-au murit lăudătorii! îl înţepă Papa.  
 
-Zi-i, nu mă face curios peste măsură, se interpuse şi Doc ce-şi amintea că, în trecut, de câte ori se ivise prilejul, Babacul îl persifla: curios ca o fe-me-ie!  
 
-Cum vă povesteam, reluă Babacul, plecăm noi - Paul, Magy, Calul şi subsemnatul - odată într-o excursie prin Casa Studenţilor Grigore Preoteasa, o excursie gratuită, după cum ştiţi şi voi că se putea în anii ’70. Era o zi de luni a unui Cuptor muşcător .  
 
O alesesem eu, parcă cineva mă îndemnase, parcă mă trăgea aţa, din noianul de ţinte spre care te ademenea avizierul de la intrarea în curtea Casei.  
 
Celorlalţi din grup nu le prea surâdea plecarea asta de douăsprezece zile, îşi făcuseră şi ei planuri cu familiile lor, ştii, era vacanţa mare… Şi tocmai până la Suceava?! Toţi văzuseră Moldova, doar eu, nu; totuşi, formula excursiei în circuit li se păruse atractivă pentru că plecam toţi patru.  
 
Pentru Magy şi Paul, amici de la grădi, aşa apucându-i şi anul al treilea de Politehnică în care eram, circuitul ăsta era încă o picătură de romantism in due.  
 
Calul era solo. Nu lăsa pe nimeni, nu lua pe nimeni. Deşi frumos ca un Adonis - fără să fie conştient de asta - nu era preocupat de fete şi în afara motoarelor de avioane, secţie la care şi urma, atrăgându-l doar atletismul. Pentru el, cele douăsprezece zile prin Moldova aveau rostul odihnei active, având să cunoască şi câte ceva din Moldova înnoită, după cum persifla, puncte de vârf ale modernizării socialiste fiind Oneştiul şi Barajul de la Bicaz.  
 
În ceea ce mă privea, îmi doream tămăduită aşa inima, tocmai rănită de o politehnistă de-a noastră şi presupuneam că locuri şi oameni noi mă vor zvidui de suferinţă, astfel ca să mă-ntorc acasă altul, să nu mai fiu ursuz cu ai mei, să nu-mi mai râdă în ceafă mezinul cu vorbe, chipurile, exprimându-mă: rănit în iubire, plin de spleen, viaţă cu venin! cum îmi spunea, că avea ăsta o intuiţie… de copoi, nu alta! De câte ori mi se-ncurcau iţele vreunei relaţii, mă ghicea şi mă tortura cu şoaptele-i fals compătimitoare…  
 
-Şi, cum tu n-ai simţ al umorului, era un canon, nu alta?! zise Patriarhul. Mai bine de mine că n-am avut fraţi! Nu mă ştia nici Cerul, nici Pământul când aveam ceva pe suflet! Genitorii mei, rămaşi la stadiul de îndrăgostiţi şi la maturitate, n-aveau ochi decât unul pentru altul; pe mine m-a crescut Buna, o vecină singură, nefamilistă, ce devenise la pensie bunică-surogat! Ei îi spuneam toate neşansele, chiar şi cele de suflet. Dar zi-i mai departe, zi-i!  
 
-În fine, speram să revin la ai mei cu aparenţe cât mai aproape de firesc, să ne bucurăm împreună de şederea la mare ce fusese programată încă din primăvară!  
 
-Dacă te-ar auzi careva astăzi că la douăzeci de ani aveai de petrecut vacanţe cu părinţii, ţi-ar da cu tifla! râse Papa.  
 
-Ei, ce să-ţi spun!?! Aş pleda pentru cauzele nobile ale lui odinioară!  
 
Una peste alta, la şase dimineaţa, cei treizeci de studenţi amatori de circuitul propus ne îmbarcam într-un ICARUS nou-nouţ, strigaţi de ghid conform listei de înscriere. Noi, cei patru, fiind ultimii, făceam haz de necaz la gândul că vom ocupa locurile din spatele autocarului, care camuflau motorul maşinii aflat în interior.  
 
-Oui, bonne chance, n-am ce spune! se amestecă Solitarul.  
 
-Da, la fel gândeam şi noi, dar de-adevăratelea! Singurul inconvenient se desluşea a fi căldura. Altfel, departe de şofer şi de ghid, ne puteam desfăşura în voie, glumind nestingheriţi, cântând ori spunând bancuri fără să-i stânjenim pe ceilalţi, credeam noi.  
 
După scurtă vreme de la ieşirea din Bucureşti, îmi familiarizasem ochiul cu ce companioni aveam, căci avusesem grijă să fac vreo câteva drumuri până la ghid, sub diferite pretexte.  
 
-Neabătut de la rutina ta de cercetaş, nu?! zâmbi cald Diplomatul.  
 
-Ei, şi tu! Voiam, în primul rând, să observ componenţa, adică raportul fete/băieţi, în al doilea, cam ce figuri poate aş fi cunoscut… În fine…  
 
-Şi, rezultatul? se interesă Miramoţ.  
 
-Dezamăgitooor… Abia când ne-am urcat după întâiul popas spre fericire, am remarcat-o pe locul dinspre geam, chiar în faţa Calului. Doar ei doi nu coborâseră, având, pesemne, abţineri de cămilă, mă gândeam eu cam vexat, că ştii cum sunt eu, tot primul, tot mai tare aş vrea să fiu considerat… indiferent în ce...  
 
-Şi, şi cum era? Frumoasă? Blondă? Ce ochi avea? se interesă Doc.  
 
-Nimic peste aşteptări! Şatenă, cu un profil de roman, nas drept, proporţional cu dimensiunea feţii şi pe care se odihnea o pereche de ochelari cu ramă de aur, care mi-apăruseră drept accesoriu alături de cerceii tot din metalul nobil, două bobiţe minuscule… Părul cu fir sârmos şi rebel era strunit cumva de o tunsoare à la garçon, conferindu-i un aer uşor ştrengăresc… Gavroche de Dâmboviţa! mă trezii rostind, îndreptându-mă spre locul meu, căruia îi descopeream acum şi oportunitatea unui spaţiu de observaţie.  
 
-Păi, de ce?! ridică mirarea în glas şi Flower-Power.  
 
-Dintr-o dată îmi pierise cheful să râd cu ai mei, mă încerca un somn, îi spusesem eu Calului, căruia îi pretindeam să-şi schimbe locul de la fereastră cu mine…  
 
-Ce? Adevărat? Ori… se nedumeri Doc.  
 
-Da, măi omule! Ceva mă distrăsese… parcă profilul fetei acesteia îmi strămutase gândurile autocompătimitoare spre… ceva, dar nu ştiam defel spre ce anume.  
 
-Lasă-mă, chiar aşa de slab de înger să fi fost?! Te bănuiam afemeiat, dar nici chiar aşa! îl zgândări Papa.  
 
-Nu, nicidecum! Nu se punea problema unei atracţii fizice numai dintr-o fugară vizualizare a profilului, nu! Abia mutat, mi se năzărise că ea emana un aer de vrajă, tăcând sau răspunzând monosilabic la întrebările vecinului din stânga, plictisit şi el de kilometrii parcurşi în tăcere…  
 
Altădată aş fi etichetat grosolan asemenea purtare, că ştiţi şi voi ce sclifosite, ce mironosiţe pot fi unele fete, dar şi ce le poate pielea când le place de cineva, nu?!  
 
-Mde, cam aşa… aprobă gânditoare Miramoţ.  
 
-Şi cum vă ziceam, mă aflam oprit în loc de fata asta, iertându-le pe toate adoratele de până atunci, gata să filosofez pe tema intangibilităţii femeii ieşite în afara comunului, în afara mulţimii, căci aşa-mi părea fata asta, cum să vă explic?!  
 
-Spéciale, n’est-ce pas?! punctă Solitarul.  
 
-Da, da, aşa-mi părea, specială…  
 
-Ei, aşa să fi fost, dar să răpună pe un tip ca tine şi aşa de repede, chiar mă mir… zâmbi lenos Patriarhul.  
 
-Dar eu?! Mă găseam încurcat de reacţia mea, căutând o ieşire din starea care mă apăsa.  
 
Norocul meu, am revenit la normalitate abia la Brăila, graţie glumelor Calului, mare figură, ce mi-au captat atenţia pe toaăt durata prânzului. Oferita relaxare îmi redase apetitul şi cheful de viaţă.  
 
Astfel metamorfozat, m-am lăsat antrenat de tentaţia unei insolite croaziere, după masa de prânz, spre Insula Mare a Brăilei.  
 
Paul, Magy şi Calul au preferat siesta, căci tocmai fuseserăm încartiruiţi în căminul Liceului Economic şi localul, renovat de un an, îi ademenise cu oferta lui, mai mult decât civilizată şi răcoroasă, spre somn.  
 
Eu, mare iubitor de căldură şi la propriu, şi la figurat, am ales plimbarea.  
 
-Dar ea, misterioasa, ce-alesese?! Retirarea în sine?! se interesă visătoare Miramoţ.  
 
-Nicidecum… Când am urcat pe puntea micului vaporaş, am revăzut-o. Scruta depărtările ajutată de un binoclu Sakura, detalie Babacul.  
 
-Eşti grozav! Te pricepeai şi la asemenea ustensile? Şi ce memorie ai… după atâţia ani! se entuziasmă Flower-Power.  
 
-Da’ de unde! I-am citit marca de pe cutia de piele agăţată în bandulieră şi care i se odihnea pe şoldul stâng… Nu era anturată de vecinul de scaun şi se dovedea total adâncită în curioasa-i cercetare.  
 
-Iar tu, conquistadore, ai profitat … zâmbi mulţumit Diplomatul.  
 
-De fapt, am acţionat dintr-un impuls… Uşor înclinată peste copastie, mi se păru un băieţoi temerar, cum era îmbrăcată în pescăreştii albi, agăţaţi de umeri cu nişte hosendragen-i peste un maieu marinăresc în dungi alb-albastre, aşa că nu mai întrezării nici o graniţă între noi, adresându-mă firesc şi întrebător în legătură cu ţinta căutărilor sale.  
 
-Eşti tare! Ce tupeu nedezminţit! Ia spune, ai dat vreodată de oprelişti cu femeile? întrebă Americanul, surprinzându-i pe toţi, pentru că până atunci fusese spectator mut.  
 
-Ei şi tu acum! Aveam în gestul meu toate atuurile, plus amiaza de vară toridă, ambianţa şi, mai ales, atracţia exercitată de ea asupră-mi… Simţisem că, de nu intru în vorbă cu ea, aveam să… plesnesc de nerăbdare, ce mai!  
 
-Şi, şi?! se iţi cu vocea Idu, alias Diplomatul.  
 
-Mi-a răspuns firesc, necontrariată, fără vreo amendare a indiscreţiei mele insolite, spunându-mi că scrutează Insula Brăilei, locul spre care ne îndreptam, loc de un exotism teribil, mă informă ea, pe care-l mai vizitase, cu o vegetaţie luxuriantă, mă avertiză, insulă denumită şi Mica Deltă.  
 
Îmi vorbi, în cunoştinţă de cauză, despre tristeţea strigată de cormoranii de acolo, un fel de corbi de mare cum îi indică şi denumirea în Latină - corvus marinus - despre zecile de egrete roz-albe ce izbucneau în explozii de penaj şi cârâieli la apropierea omului sau de amintirea lebedelor lungi în aripi, că te-ar fi ocrotit sub planarea lor, pe tine şi ai tăi, de soare sau de ploi…  
 
-Dar egrete roz? Nu există! spuse categoric Americanul.  
 
-Poate, dar aşa zicea! Şi începuse a râde copilăreşte, iar hi-hi-urile-i păreau clopoţei de cleştar la auzul cărora înţelesei că o-ndrăgisem forever!  
 
-Iar tu? Amuţiseşi? făcu ochii şi mai mari Flower-Power.  
 
-Exact! O priveam pierdut, dar şi fericit! Mă simţeam îndreptăţit s-o admir aşa, căci eram sigur în sinea mea că nimeni, până la mine... n-o pricepuse! Trăiam, credeam eu, bucuria descoperitorilor de valori atât de aşteptate de omenire! Ce mai! Şi azi mă înfior de sentimentele de atunci.  
 
Absorbit de savoarea clipei, nu observasem că ni se alăturase şi colegul ei de scaun, întâmplare salutară ce mă pogorâse într-o clipă pe pământ, prilejuindu-ne declinarea identităţii trioului ad-hoc format. Îşi dădeau mâna un istoric - el, preparator la catedra de Arheologie, un viitor electronist - eu şi o psiholoagă în devenire - ea…  
 
Până să ne apropiem de salba de insule şi ostroave, privirăm pe rând cu binoclul nostru depărtările dinspre care dădea semn de mare nelinişte păsăretul.  
 
Ancoraţi la ponton, avurăm surpriza ca ghidul să nu accepte coborârea noastră pe Insulă, motivând că am fi pierdut aşa un alt punct din program - turul oraşului Brăila, care avea să se încheie cu o seară de dans, aşa că…  
 
-Interdicţia v-a supărat, nu? zise Miramoţ.  
 
-Desigur, dar ea a estompat regretul, povestindu-ne la întoarcere câte-n lună şi-n stele despre vestitul Terente, eroul locului şi nu doar, cel care şi-a împrumutat supranumele, în primele decenii ale secolului trecut, Bălţii, cunoscute şi ca Balta lui Terente, acel melanj dintre haiduc şi bandit, personaj mai mult decât controversat, dar adorat de femeile vremii.  
 
-A, mi-aduc aminte de-un cântecel de pe vremea copilăriei, zis de picinogi şi sub formă de numărătoare, ca să se aleagă cine avea să se facă la de-a v-aţi ascunselea ! Da, parcă era cam aşa: Terente şi Didina/ se plimbă cu maşina /La orice cotitură,/ mănânc-o prăjitură./ Didina s-a-necat,/ maşina s-a stricat,/ Terente a plecat! Nu?! termină de cântat în falset Patriarhul.  
 
-Da, da, da! Ne-a povestit apoi legenda Egretei lui Terente, care pomenea despre o fetişcană din Brăila ce se furişase pe Insulă în căutarea lui Terente, de care se îndrăgostise a priori, înnebunită de cele vehiculate prin lume despre frumuseţea şi farmecul bărbatului.  
 
A bântuit ea cât a bântuit, până ce i-a găsit sălaşul. Se întâmplase ca Terente să fie taman atunci rănit în urma prigoanei unor jandarmi legiuitori şi să primească atenţia, grija, compania copilei, tratând-o ca pe o soră mai mică. Ba mai mult, recunoscător pentru ajutorul ei, i-a făcut daruri şi a trimis vorbă în zona Piscului din Brăila, cartier de lipoveni, ca părintele ei, atamanul pescarilor locului, să vină s-o recupereze.  
 
Auzind, copila s-a refugiat în desişul de sălcii, iar când cercetaşii părintelui au năvălit asupra adăpostului, o reţea de egrete s-a înălţat spre tării ducând cu ele şi pe fetişoara îndrăgostită de Terente…  
 
-Comment?! se miră Solitarul.  
 
-Aşa! Iar câtă vreme a trăit haiducul, o egretă roz-albă îşi rotea delicatul penaj prin apropierea sălaşului, unde zăcuse în atâtea rânduri Terente să-şi oblojească rănile. Ea singură nu migra, găsind inexplicabile forţe să treacă iernile de-aici. Şi toţi îi ziceau Egreta lui Terente.  
 
-Neverosimil, dar e doar o legendă… spuse neîncrezător, ca de obicei, Papa.  
 
-Da, dar şi o explicaţie a unui fapt posibil, nu? întrebă Americanul.  
 
-Sigur, sigur… Dar ce-a mai fost după croaziera nefinalizată? încercă Doc să readucă povestea în centrul atenţiei.  
 
-Pentru noi a fost grozav! De-atunci am rămas mereu împreună. Ea fost adoptată pe loc de grupul meu, inclusiv companionul ei de autocar, agreabil şi vorbăreţ, clamat de-atunci de noi toţi Professore şi făcut părtaş la bucuriile circuitului nostru.  
 
-Bine, bine, dar ea, ea?! întrebă ghiduşă Miramoţ.  
 
-Mi-a devenit, mai bine zis, i-am devenit vecin în autocar şi un galant însoţitor în plimbările prilejuite de efemerele opriri de pe ruta excursiei.  
 
-Doar?! zise cu voce insinuantă Flower-Power.  
 
-Ce să-ţi zic? Eram atât de prins de ea, mi se părea că totul gravita în jurul ei… Mă simţeam un renăscut, tocmai lângă ea trezit la viaţă!  
 
-Bine, bine, dar ea? o imită Patriarhul pe Miramoţ.  
 
-Ea? Se purta firesc, echilibrat, iar când o dădea pe glumă, era un admirabil Gavroche plin de imaginaţie şi cu un deosebit simţ al umorului. Nu arăta, însă, în vreun fel, că ar fi fost blessée par l’amour, cum eram eu.  
 
Şi, à propos de simţul umorului! Eram, la un moment dat în Copou, ne plimbam. Amurgise deja şi nu ne venea să ne îndreptăm spre locul de cazare.  
 
Ea, tăcută, se vedea că trăia emoţia cunoaşterii parcului pe unde odinioară îşi purtase paşii chiar Poetul nepereche, singur ori însoţit de bunul său prieten Creangă, fie căutând inspiraţia, fie făcând politicale, fie ca preambul pentru o masă îmbelşugată în bojdeuca din mahalaua Ticăului, fie…  
 
Şi, tocmai când eram în faţa Teiului îndrăgostiţilor, cum i se mai zice copacului poetului, nepăsându-mi de trecători, mă retrăsei ca racul înspre marginea aleii, dintr-o dată.  
 
Surprinsă, ea mă urmă, iar eu mă lăsai fulgerător într-un genunchi declamând ca pe o scenă spusele miopului Rică Venturiano către Veta, luată drept Ziţa: Angel radios!... de când te-am văzut întâiaşi dată, pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii, da! Sunt nebun… Sunt nebun de amor, da, fruntea mea îmi arde, tâmplele se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat!  
 
-A, a, a, a!?! încercă mirarea Papa.  
 
-Cum nu-mi aminteam în clipa aceea vreo poezie de iubire de-a lui Eminescu, o luasem pe glumă - doar I.L.Caragiale se potrivea firii mele - şi, drapându-mi reala stare de spirit, îi făceam, totuşi o declaraţie de dragoste, nu?! Iar tirada o reţinusem din liceu, de la orele despre comicul caragielesc...  
 
-A râs? Te-a pocnit? întrebă Doc.  
 
-În cel mai firesc ton poetic m-a întrebat cu retorică eminesciană: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere,/ Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Şi tot mai multe cere… Apoi, mi-a luat mâna, m-a tras în sus şi am izbucnit amândoi în râs preţ de multe minute.  
 
Când era să ieşim din parc, s-a oprit brusc, s-a înălţat pe vârfurile picioarelor, mi-a luat obrajii între mâini, depunând cel mai grozav sărut pe gura-mi încă hlizită de râsul neîncheiat şi, parcă speriată de ea şi de ce făcuse, a luat-o la picior de parcă ar fi sprintat pentru încheierea vreunui maraton.  
 
-Bravo ei! zise apreciativ Miramoţ.  
 
-Bravo! Bravo! Dar nebunul de mine îi cerea a doua zi să ne logodim, căci, înainte de orice, alergasem la o Bijuteria de unde cumpărasem o pereche de inele de cuplu în argint, sigur că va accepta...  
 
-Şi ce? Te-a respins? sări Flower-Power.  
 
-Nicidecum, doar cu un amendament: o logodnă pentru numai o lună de zile… Doar pentru o lună, pentru început, apoi...  
 
-Ei, asta-i! Atipic! Cine-a mai auzit? Logodnă, căsătorie - limitate, programate din start? tranşă situaţia Papa.  
 
-Da! Şi, neluând în seamă asta, am fost de-acord…  
 
-Nu judecai, pesemne, într-atât de fericit erai, cred! conchise Americanul.  
 
-Mai vorbim?!  
 
-Şi a purtat inelul de logodnă de-atunci? În văzul tuturor? cercetă în continuare Flower-Power.  
 
-Da! Şi cu aceeaşi naturaleţe cu care-şi purta ochelarii şi cerceii, înlocuiţi de la un moment dat de nişte omonimi cu rama tot din metal alb, ca să se nimerească, cum spunea copilărindu-se, cu inelul.  
 
-Băieţoasă, băieţoasă, dar îi stătea mintea la asortat, n-am ce zice! îl şicană puţin Diplomatul.  
 
-Da, erau într-o perfectă armonie fiinţa ei, ţinuta ei, veşmintele ei, tot ce o exprima, tot ce spunea, chiar şi într-o discuţie banală de grup, oricând. Şi armonia asta transpărea prin aerul de prospeţime ce plutea în preajmă-i.  
 
Chiar mă gândeam, în ceasurile de nesomn nocturn rămase până la finele excursiei, că simţisem de la prima vedere că era ceva aparte, că îmi schimbase pe loc starea, îmi incitase în alt fel decât alţi oameni interesul, ca să mă atragă precum un magnet, să-i ajung aproape şi să-mi înduioşeze sufletul cu iubire, cu o iubire care durea, deşi… mă şi fericea...  
 
Alteori mi se părea că e o magie care ni s-a putut întâmpla şi pentru că ne contaminaserăm de dragoste trecând pe la Teiul lui Eminescu, atmosfera de acolo să ne fi sugestionat pentru ca, mai apoi, nu-se-ştie-cine să ne inoculeze licoarea iubirii.  
 
Totuşi, încă de la Brăila, pe când făceam turul oraşului, intuisem la ea o înclinaţie înspre lirism, o relevare a sentimentelor prin elemente ale naturii şi, mai ales, interpretarea dragostei ca un dat sfânt.  
 
Şi, cum eram la Brăila, locul natal al poetului avangardist Ilarie Voronca, pomeni, în treacăt, de poemul acestuia Colomba, poem de iubire inspirat de soţia lui.  
 
Din iubirea-i profundă, senină, ieşiseră drept lavă încinsă versurile, orânduite ca-ntr-o carte sfântă în cinci cânturi după modelul Cântării Cântărilor, mă informă ea.  
 
Iubita, în viziunea poetului se confunda acolo cu natura: Inima duce-n codru sub piept ca o caleaşcă/ Privirea-n desfrunzire pe-o gură ca un scrin/ Pleoapa mea de tine se umple ca o ceaşcă/ Şi-opreşti în respirare tălăngile-n declin… sau Şi ne-ntregim privirea pe-o targă de azur… sau Rochia ta cu iederi şi linişti precum clima/ Din Sud…etc.  
 
-Ei, tare-aş fi vrut să te văd, să-ţi aud replica în asemenea momente, tare-aş fi… îl zgândări Papa.  
 
-Nu vă spuneam la început că prin ea mi-am dezvăluit o ipostază nebănuită nici de mine, cu atât mai mult de voi, cunoscuţii?! ridică sprâncenele a mirare Babacul.  
 
M-am transpus în atmosfera creată şi m-am pomenit, culmea, replicând un lamento rostit printr-un dicteu automat, pe care ea, cu o memorie uimitoare mi l-a repetat, citindu-mi-l a doua zi de pe o foiţă unde îl transcrisese.  
 
Mă ruga s-o absolv de vina de a fi făcut asta, dar, zicea, era o poezie cu loc meritat în lirismul discuţiei din ajun. Mi-amintesc că am bâiguit ceva, că am improvizat un acces de tuse prelungit, ca să-mi ascund stupoarea că nu înţelesese că doar îi spusesem ce simţeam…  
 
-Nu mai spune! Te-ai rostit în versuri?! chicoti Doc.  
 
-Nu, doar că vorbele mele au fost înţelese de ea ca o… poezie.  
 
-Cum or fi sunat? întrebă Patriarhul.  
 
-De-atâta citit, căci i-am cerut spre păstrare notiţele ei, le-am memorat, fii sigur! Se legau cam aşa: Mi se-ntâmplă să trăiesc o ficţiune:/ să iubesc cu ardoare eu,/ cel neînstare până ieri/ să dăruiesc o floare/ nerespectând legile firii, legile iubirii.../ Mi se-ntâmplă/ să te iubesc şi să pot/ doar asta să-mi repet/ fără să pretind acceptarea.../ Mi se-ntâmplă să te iubesc/ dincolo de viaţă şi moarte,/ nepăsându-mi defel/ dacă tu... n-ai simţit!  
 
Ce ziceţi dacă nu era asta o declaraţie în toată regula? Şi ea? Nu dăduse vreun semn că înţelege, că... Acum vedeţi de ce am recurs la tirada lui Rică din piesa lui Caragiale O noapte furtunoasă? Vedeţi rostul travestiului meu adoptat din deznădejde real simţită?  
 
-Vedem, vedem! Şi până la urmă, ce-a mai fost? îl zori Diplomatul.  
 
-Păi, totul a durat... mai puţin de o lună. Sau cel puţin aşa părea.  
 
Când ne-am întors din excursie, ea avea să plece în scurtă vreme la bunici până la începerea cursurilor. Nu era cale de amânare sau de schimbare a planului său. Eu plecam la mare, aşa că am convenit să ne vedem la Preoteasa în prima sâmbătă din septembrie, când era programată acolo o seară de folk.  
 
-Ce palpitant, ce palpitant! S-o revezi după atâta vreme?! bătu din palme copilăroasă Flower-Power.  
 
-Da. Ar fi fost cu adevărat palpitant, cum zici... Însă, a fost supliciul tinereţii mele! Toată seara am răscolit sala căutând-o.  
 
Am rămas ultimul spectator lângă poartă, crezând c-o să apară totuşi...  
 
Târziu, după miezul nopţii, m-am întors acasă, sfârşit de deznădejde, material didactic pentru ironiile lui frate-meu...  
 
-Bine, bine, dar nu aveai telefonul ei? zise pragmatic Patriarhul.  
 
-Nu avea telefon acasă.  
 
A doua zi m-am dus la Secretariatul facultăţii înarmat cu un buchet de flori şi am implorat-o pe secretară să-mi spună unde o pot găsi. Ştiam că e studentă în anul al treilea la Psihologie, Universitatea Bucureşti.  
 
Funcţionara m-a privit ca pe un extraterestru şi mi-a precizat că în respectivul an universitar la Psihologie erau zece studenţi, toţi băieţi!  
 
-?! mirare mută pe feţele tuturor...  
 
-Da! Nu exista nici o ea!  
 
-Cum?! dădu glas surprinderii tuturor, în sfârşit, Americanul.  
 
-Aşa!!!  
 
-Dar cum o chema? insistă Miramoţ.  
 
-Ẽa! Cu accent pe E!...  
 
Toţi tăcură. Papa ar fi vrut să intervină, foarte contrariat de fantasticul întâmplării, dar se opri la timp când văzu că Babacul îşi coborâse pleoapele precum nişte storuri peste ferestrele sufletului.  
 
Miramoţ, visătoare, reflectă asupra amintirilor povestite de coleg, vizualizându-le ca pe nişte zeiţe cu braţe lungi şi degete subţiri, mlădios răsfirate, care te cuprind. Sub înlănţuirea lor, îşi zicea, te transpui în ipostaza avută în momentul retrăit, uneori eşti înveselit, alteori, covârşit de tristeţe...  
 
Pe aceeaşi lungime de undă, Americanul spunea ca pentru sine: Oricare ar fi fost sfârşitul unei astfel de poveşti, aducerea ei aminte îţi luminează lăuntrul, măcar pentru o clipă... ştiind că simbolul vieţii e iubirea...  
 
Patriarhul risipi tăcerea şi posibilele regrete ale tuturor:  
 
-Ştiţi ce zicea unul, John Weiners? Odată am ţinut dragostea în palma mâinii. Uite-i liniile! Şi-şi întinse stânga spre Miramoţ. Aceasta, intrând în joc, interpretă prin mimă pe ghicitoarea copleşită de numeroasele semne ale iubirilor colegului.  
 
Toţi se înviorară într-un zâmbet la unison...  
 
Referinţă Bibliografică:
ROMANUL PUNCTE DE INFLEXIUNE - CAP.2 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1619, Anul V, 07 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!