Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1612 din 31 mai 2015        Toate Articolele Autorului

ROMANUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
La tinereţe, schimbi lumea; la maturitate, îi schimbi pe cei din jur; la senectute, te gândeşti doar la... tine! erau vorbe, idei care îi scurtcircuitau în răstimpuri minutele de solitudine şi meditaţie. Regreta nespus că nu ştia cui să le atribuie, deoarece îi păreau atât de adevărate! Cel puţin, în ceea ce-l privea, vorbele astea îi veneau mănuşă, cum altfel?!  
 
Aşa îşi spunea în dimineaţa aceea de Făurar primăvăratic Americanul surâzând… Trecuse vremea pe negândite… Da! Da!  
 
Parcă ieri era puberul în pantaloni scurţi, în fapt, adolescentul luând cu asalt alături de alţi ciraci din clasa lui pragul Cantemirului, liceul faimos din Bucuresti la care visaseră de mici să ajungă!  
 
Parcă ieri era tânărul inginer informatician de succes, preţuit, recunoscut ca valoare naţională!  
 
Parcă ieri era emigrantul aplicând cele învăţate în Franţa, prima ţară adoptivă, la care visase de când deprindea limba lui Camus, covârşit ca şi acesta de complexul recuperării valorilor pierdute şi chemat de drumuri spre a-şi întregi cunoştinţele şi a acumula impresii, senzaţii neaşteptate...  
 
Parcă mai ieri era dornic să schimbe mersul lucrurilor în România, unde avea să revină, după cum îşi promisese la plecare, cu lauri şi cu bani!  
 
Parcă ieri se vedea traversând Atlanticul, absorbit cu trup şi suflet de un imens concern, inclus în grupul restrâns de monopolişti aflaţi la conducere!  
 
Parcă ieri se întâmplaseră toate!  
 
Şi, deşi nu se gândise prea mult la sine, la sufletul său, prin toate călătoriile sale agonisise tezaur de cunoştinţe, de amintiri, reazem pentru retrăiri nostalgice…  
 
Ce mai, aflase multe, învăţase multe, făcuse multe pentru el şi familia sa, dar îşi reproşa că nu făcuse ceva special pentru cantemiriştii lui dragi, cu care simţise alături chemarea spre învăţătură, spre teribilismul adolescentin, spre afirmarea ego-ului, spre liber cuget şi liberă faptă, spre…  
 
Când rostise în gând numele cantemirişti, se cutremurase de emoţie! Fire introvertită de felul său, nu-şi dezvăluia prin absolut nimic trăirile în faţa cuiva, Doamne fereşte! Nici sinelui, dar, uneori...  
 
Cu manifestările sale sobre şi raţionale erau familiarizaţi partenerii de afaceri, chiar şi prietenii nou făcuţi în diasporă.  
 
Avusese o predispoziţie nativă pentru discreţie, adâncită, desigur, de condiţia sa de călător prin lume şi printre oameni. Unii chiar îl întrebaseră, după ce-i deveniseră apropiaţi, dacă fusese anume pregătit psihologic să aibă asemenea comportare?!  
 
Ridicase din umeri şi tăcuse. Iar, peste ani, când pseudocunoscătorii îşi ceruseră iertare, mărturisind că-l înţeleseseră mai greu, râsese ca un adolescent împovărat din cale-afară de consideraţie şi scuze.  
 
Dar acum, era adânc înduioşat… pe unii colegii de clasă nu-i văzuse de o jumătate de… secol! Cum?! De cincizeci de primăveri, de tot atâtea veri, toamne şi ierni nu-i mai văzuse, cu mici excepţii - îi zărise pe unii în vreun aeroport internaţional, de alţii aflase din mass-media ori, indirect, prin cunoştinţe comune…  
 
Dar acum trebuia făcut ceva! Da! Neapărat!  
 
Va reveni în ţară vara asta. Îi va aduna în jurul său pe câţi vor vrea să-i răspundă şi vor petrece clipe de regăsire, de vis, hotărât lucru! El se va ocupa de tot, evident! Doar ei să vină! Vor veni?!  
 
Şi tot mai exaltant îşi punea întrebări, şi tot mai sigur îşi răspundea că da, vor veni câţi mai trăiesc şi-i vor înţelege chemarea!  
 
Făcuse ce făcuse, îi căutase pe unii, rugându-i să mediteze la ofertă, dar să o şi facă, în numele său, cunoscută altora, astfel încât, la începutul lui Prier să ştie pe cine va conta, pentru a se ocupa de rezervările necesare.  
 
Consultându-şi agenda, dând nişte telefoane privind datele unor proiecte ori întâlniri din viitorul apropiat, hotărî ca perioadă pentru vacanţa plănuită mijlocul lunii iunie. Îi anunţă pe cei câţiva ale căror date de contact îi erau cunoscute.  
 
În câteva zile avea să lanseze invitaţia pentru Hotelul Royal din Sinaia, între 11 şi 15 iunie.  
 
Primise confirmarea din partea a opt cantemirişti: Flower-Power, Miramoţ, Patriarhul, Doc, Babacul, Diplomatul, Solitarul şi Papa.  
 
*  
 
Aşa stând lucrurile, opt plus unu cantemirişti aveau să se întâlnească în Salonul de protocol al hotelului Royal în după-amiaza zilei de 11 iunie, zi atât de încărcată de semnificaţii istorice, la care, îşi zise surâzând Americanul, aveau să adauge amintirea reuniunii lor.  
 
Sosiseră care cum putuse, dar toţi înainte de ora stabilită, 17.  
 
Americanul şi canadianul Papa ajunseseră ceva mai devreme, să-i primească pe bucureştenii: Flower-Power, Diplomatul, Doc, Babacul, Miramoţ şi pe constănţeanul prin adopţie - Patriarhul. Erau plini de entuziasm ca nişte tineri la prima reuniune cu antren şi dans.  
 
La recepţie, un funcţionar al hotelului oferise fiecăruia cheia camerei şi câte un plic. Îi rugase să citească mesajul conţinut, adăugând că de la ceasul sosirii şi până la orele 17 aveau program de voie.  
 
La specificaţia ultimă râsese fericit, uşor reîntinerit, fiecare dintre ei.  
 
Vremea, cu o nuanţă puţin precipitată, era în perfectă rezonanţă cu emoţia seniorilor. Acum era soare, acum o perdea groasă, cenuşie de nori ascundea de ochii foştilor colegi cerul. Posomoreala atmosferică îi stârni o replică lui Papa:  
 
-Cortina cenuşie mi-aminteşte de tabla din laboratorul de fizică, acoperită parţial de perdeaua din dotare ca să ascundă ochilor noştri cercetători problema aplicativă a celor aflate la ora cutare de la Tapiru’, pe care acesta o transcria din caietul de planuri, cu rezolvare cu tot!  
 
-Aşa-i! întăriseră la unison cei ce auziseră ghimpoasa remarcă.  
 
-Ce-ce-a zis? Ce-a… sărise cercetător Diplomatul, care tocmai dădea explicaţii privitoare la prenumele său Idu cuiva din preajmă, dar neterminându-le.  
 
-Şi la C, Piticuţa noastră făcea la fel, murmură cu regret nedisimulat Miramoţ. Ca profesoară, ar fi vrut să nu se fi găsit hibe dascălilor de la Cantemir, dar…  
 
-Dacă v-amintiţi, iar eu ştiu că da, interveni Flower-Power, ceilalţi profi sunt vii în memoria noastră tocmai prin farmecul şi dăruirea cu care aureolau înalta lor pregătire…  
 
Continuarea fu estompată de încercarea altora de a-şi da cu părerea, încât nu ştiai pe ce s-arunci anatema, pe… comportamentul pensionarilor presaţi de timp ori pe… reminiscenţe şcolăreşti reactivate?!  
 
Se pare că al doilea motiv stătea mai la-ndemână.  
 
Până la urmă, Papa se retrăsese în cameră, accentuând nevoia lui de odihnă atât de necesară pentru… Şi zăbovi uşor încurcat, că fusese gata-gata să spună adevărul… pentru ten, îngăimă în final, destul de evaziv. Se retrăsese teatral, chicotind că le trăsese clapa celorlalţi.  
 
-Ce ten?! intervenise Diplomatul total neîncrezător. S-a retras ca să-şi pigulească perii albi din ţăcălie şi… să recitească bancurile pe tematica la zi… Aşa face de pe vremea liceului! Întotdeauna îşi revede repertoriul! Pe vremuri, nu pierdea nici un zaiafet cu talentul său! Scotea bancurile ca pe o panglică de magician, de ne omoram râzând, nu alta! V-amintiţi?!  
 
Şi iarăşi o draperie de replici, cu sau, mai ales, fără legătură, estompă şirul vorbelor emise…  
 
Starea de efervescenţă a dialogurilor fu o secundă stopată de intrarea neaşteptată a Solitarului.  
 
Apariţia acestuia îi ului pe toţi, gândind la unison că porecla dată cândva i se potrivea de minune! Unic precum o nestemată! El era colegul de acum cinci decenii, dar care nu se metamorfozase în timp într-un senior ca ei, căci întreaga înfăţişare degaja tinereţe, condiţie fizică, o prospeţime şi o conduită de adevărat dandy.  
 
Ca şi când ar fi nesocotit reacţia produsă, se îndreptă cu mâna întinsă, întâi către American, doar se văzuseră cândva pe Orly şi-i venise uşoară identificarea. Şi continuă tot aşa, culmea, recunoscându-i pe toţi!  
 
Când ajunse în dreptul lui Miramoţ, se înclină şi-i şopti la ureche că avusese sprijin pentru a o identifica în poza ei de pe o carte de proză aflată în biblioteca unor prieteni canadieni... Dar Miramoţ, puţin jenată, îi întrerupse mărturisirea:  
 
-Voilà, vous êtes, enfin, arrivé! Vous êtes vraiment charmant, comme autrefois, cher Solitaire!  
 
Şi vorbele, datorită tonalităţii scăzute, nu percutară până la urechile nerăbdătorilor colegi, lucru apreciat de Miramoţ. Nici Solitarul nu mai dezvoltă precizările începute, sesizând că se impunea o discreţie de moment...  
 
Americanul, luându-l sub oblăduirea sa, îi dădu lămuririle necesare, conducându-l către lift.  
 
În fine, se retraseră toţi, cu excepţia lui Flower-Power şi a Babacului, dornici de o plimbare spre Furnica.  
 
Plecaseră sub ocrotirea binecuvântată a soarelui şi se-ntorseseră muraţi de aversele căzute, dar cu chipurile îmbujorate de satisfacţia gândului realizat. Găsiră toată gaşca adunată în hol, odihnită, într-o atmosferă de zile mari.  
 
Vinovaţii se duseră şi ei în camere pentru un duş, o dichiseală, promiţându-le celorlalţi că nu vor depăşi sfertul academic.  
 
-Ce să-ţi povestesc! Ce legătură e între două mânătărci ieşite după o mocănească şi sfertul academic?! lansă retoric Papa nemulţumirea-i către plafonul holului.  
 
Măi să fie! zise el după o pauză. Dacă nu mi-aş fi exprimat năduful, n-aş fi observat ce clădire ultra ocupă Hotel Royal, măi, măi!...  
 
Ca la un semn, colegii, uitând cu totul de zăbava impusă de cei doi excursionişti, începură divagaţii, referiri pe tema modernizării architecturale din România de după 1989, ţinând-o tot aşa, încât abia fură întorşi la realitate tot de Papa printr-un banc, mai mult strigat, tocmai când Americanul se apropiase de ei şi pe care nici nu-l observaseră din cauza dialogurilor întretăiate:  
 
-Voi ştiţi care e culmea neatenţiei? lansă Papa întrebarea cu dublu cârlig, în timp ce îşi ţuguia buzele şi construia ocheade persiflante aiuriţilor din grup care nu reacţionaseră la apariţia colegului amfitrion.  
 
-Când îţi bate inima, să-i spui Intră! îi luă pâinea de la gură Flower-Power, revenită de câteva clipe, privându-l de satisfacţia deţinerii depline a monopolului asupra sectorului bancuri.  
 
Imixtiunea colegei în affaire-ul său îl deranjă pe bietul Papa. Facial ori prin vorbă, cel puţin aşa credea el, nu-şi arătase nemulţumirea, poate doar ţuguiatul buzelor…?!  
 
Of, ce ţi-e şi cu reminiscenţele copilăriei! Când era micuţ şi nu-i convenea ceva, nu făcea el botic?! Vezi Doamne, îmbătrânise, dar păstrase reflexele primilor ani, ce mai!  
 
-Dragul meu, interveni pe neaşteptate Miramoţ, n-ai de ce să-i porţi pică! I-ai ridicat mingea la plasă, iar ea a punctat! Ce? Nu-ţi vine să crezi? N-o recunoşti în ea pe sfioasa de odinioară, cam sufocată de majoritatea băieţilor din clasă, gata să se refugieze, la vremea pauzelor dintre ore, între noi, fetele de la C, între umaniste?!  
 
-Ne-am mai schimbat şi noi, deh! rosti rotindu-şi ochii negri şi lucioşi vizata.  
 
-Da’ tu ce te-amesteci? o certă copilăreşte Papa pe Miramoţ. După câte văd, nu mai aduci defel cu firava dintr-a opta de liceu, căreia eu îi strigam cu ciudă: a venit mamiţa cu papiţa!  
 
N-am înţeles de ce venea mamă-ta la pauza mare cu sendvişul! Erai liceană şi mi se părea caraghios… Drept e, eram şi puţin gelos, că a mea nu făcuse asta nici în anii de şcoală primară…  
 
Şi abia sfârşi retorica stârnită de colege, că-l zări pe Solitarul ce revenea în salon. Cum nu fusese de faţă când întârziatul sosise, îl consideră un intrus şi se îndreptă arţăgos spre acesta:  
 
-Dumneavoastră? Aici e o reuniune...  
 
Dar Solitarul nu-l păsui:  
 
-Şi eu tot la...  
 
-Al cui eşti? Te-a trimis taică-tău să-l suplineşti?! plusă uşor temperat, ridicând sprâncenele a râs concesiv, după care, hohoti răguşit, căci o voce îi silabisise în clar numele interpelatului său.  
 
Izbucniseră toţi în râs. Apoi, reperând mişcările Americanului, se ridicară în picioare ca mânaţi de nişte resorturi straşnice, încât nimeni n-ar fi zis că ei sunt septuagenari. Îl urmară, emoţionaţi.  
 
O uşă batantă se deschise şi păşiră în Salonul de cocktail-uri.  
 
De undeva se auzi un glas care le ostoi bătăile inimilor: da, e ora…!  
 
Pe o masă lungă în mijlocul încăperii, tronau sticle cu Cutty Sark şi Courvoisier, iar în centru stăteau uşor înclinate în câteva frapiere butelii de Moet&Chandon, anturate de pahare-lalea.  
 
Din loc în loc, platouri cu tartine cu icre roşii, icre negre şi somon afumat îi chemau pe răsfăţaţii Americanului la un festin de pomină!  
 
În câteva propoziţii, Americanul le împărtăşi gândurile sale dinainte de a le face invitaţia, îşi arată fericirea că l-au înţeles şi au dat curs propunerii sale, poftindu-i să ciocnească o cupă din vinul datorat călugărilor benedictini şi, aidoma lui Dom Perignon, să bea stele!  
 
-Dragilor, se exaltă de moment Doc, să-i zicem măcar strofa întâi a imnului şcolerilor!  
 
-Să uităm, cum spunea latinul de brevitate vitae, să ne bucurăm! adaugă Solitarul eclatând din toată fiinţa-i.  
 
-Carpe diem! finaliză îndemnurile Patriarhul şi imboldul său vivant contrastă pentru prima oară cu înfăţişarea austeră şi măreaţă dedusă şi din statură, şi din părelnica sa neclintire. Oricum, sufletul său adolescentin evadase acum printre ei şi avea să se refugieze în sobrietatea-i la sfârşitul scurtei vacanţe.  
 
Doc se detaşă de grup, le dădu tonul cu o voce baritonală tânără şi caldă şi intonară Gaudeamus igitur.  
 
Mult nu le-a trebuit cantemiriştilor să intre în atmosferă. Ceasurile până la cină trecură fermecător şi repede.  
 
Se spovediră vorbind despre jumătatea de secol trăită după absolvirea liceului, completară informaţiile date Americanului despre unii dintre colegii mai apropiaţi lui, deplânseră plecarea prea devreme a celor duşi.  
 
Tocmai când discuţiile curgeau valuri, valuri, de ai fi zis că nu le mai trebuia nimic, şeful de sală care se ocupa de grupul lor se insinuase c-un plăcut şi răsunător anunţ Cina e servită, doamnelor şi…!  
 
Al doilea apelativ nu mai fu perceput, ci dedus, căci vacarmul vocilor îl acoperise, într-atât se entuziasmaseră de ideea mesei, ei tocmai ridicându-se de la una!  
 
Când Diplomatul îşi bombăni nemulţumirea că băieţii fuseseră asimilaţi la dame, Papa îl taxă cu o replică desprinsă dintr-un banc tocmai spus:  
 
-Ce, la vârsta asta te mai deosebeşti cu ceva?!  
 
Diplomatul, deşi băiat fin, nu-l răbdă, replicându-i că au în faţă un exemplar din seria longevivilor, ilustrată şi de… Anthony Quinn!  
 
-Ştii că şi-a conceput ultimul fiu octogenar fiind?!  
 
Zadarnic vru să replice spontan Papa! Un acces dureros de gută îi diminuă potenţa replicii… Fu una din puţinele dăţi când remiză!  
 
Nimeni nu comentă duelul, văzând că şi la vârsta senioratului uneori se potriveşte zicala că tăcerea-i ca mierea! Să se ştie!  
 
Mai demni şi mai ponderaţi sonor, cantemiriştii intrară în salonul unde îi aştepta o masă bogată şi vorbită, cum cereau cele cinci decenii de când terminaseră liceul şi nu-l mai văzuseră pe American.  
 
Ceea ce le atrase atenţia întâi fu aspectul auster, dar şi măreţ, al încăperii decorate în stil medieval.  
 
Solitarul fu primul care descoperi localizarea în timp, şoptind pentru sine... le Moyen Âge...  
 
Panoplii cu arme de epocă,tablouri - reproduceri după Şcoala Flamandă timpurie ornau pereţii de un alb strălucitor, accentuat de graţioase aplice-lumânări.  
 
Jur-împrejurul sălii se răsfirau servante în trepte şi cufere cu închizători metalice. Tot metalice erau şi ornamentele, şi statuetele reprezentând tipologii umane ale Evului Mediu.  
 
O masă lungă şi nu foarte lată din lemn negru îi apropia pe convivi prin strălucirea farfuriilor şi tacâmurilor alămite. Locul paharelor fusese luat de căni ceramice. Tot din ceramică erau carafele cu vin.  
 
În jurul mesei tronau scaune cu spetează înaltă, jilţuri capitonate cu piele şi ţintuite tot cu alamă, adevărată podoabă a braţelor şi spătarelor.  
 
De tavan atârna de un lanţ gros, şi el alămit, foarte aproape de nivelul mesei, un candelabru cu zeci de lumânări.  
 
Cantemiriştii păşiră uşor şovăitori pe lespezile verzi ce alcătuiau pavimentul. Dar, când auziră muzica medievală ce se prelingea dinspre un colţ al încăperii, adevărată mângâiere, fură fascinaţi, apoi se relaxară şi-şi identificară locurile, de parcă cineva le-ar fi suflat strategia.  
 
La degajarea atmosferei aduse câştig şi Papa, care nimerise, culmea, faţă-n faţă cu Babacul, pe care îl interpelă persiflant dacă se-aştepta ca Americanul s-aducă Evul Mediu cu el.  
 
Nici una, nici două, colocutorul se trezi într-o stare de inocent extaz, mărturisind cu glas de retor:  
 
-Dragilor, mă simt ca în pruncie! Şi ştiţi de ce?  
 
Dar Papa, grăbit, îl obstrucţionă ca de-obicei:  
 
-Auzit-aţi cu urechile voastre căror vremi li se atribuie?! zise făcând referire la presupusa vârstă matusalemică a celui din faţa lui.  
 
-Staţi, măi, eu vorbeam serios! Atmosfera de aici e ca de basm, evocându-mi anii copilăriei.  
 
În perioadele când eram ligav, mama, care era educatoare, mă lua la grădi cu ea, iar acolo, în săliţa cu pereţi purtând imagini din poveşti, mâncam hulpav, alături de obişnuiţii locului, ce mai!  
 
-Şi în restul timpului, nu se lăsă inamicul, stăteai, pesemne, acasă cu bona?!  
 
-Da! Era ştiut că avea bonă, interveni Miramoţ.  
 
-Ia te uită! Ţi-ai găsit apărător din oficiu, Babacule!  
 
Da’ tu de unde ştii, fato?! o chestionă ciudos pe colegă, pentru că nu-i plăceau intervenţiile în disputele sale, cu atât mai mult îi repugnau băgăcioasele!  
 
Şi starea de perdant îl făcea mai nerăbdător, estompând tactul cu care se fălea ca făcând parte din stilul personal.  
 
Hai, s-auzim!  
 
Dar Miramoţ, văzând cu cine are de-a face, îl abandonă curiozităţii. Avea să-i spună, de s-ar fi ivit ocazia, că printre copiii grupei aceleia, conduse de mama colegului, fusese şi ea la un moment dat.  
 
Paranteza-ancoră fiind închisă, Americanul le mulţumi că apreciau alegerea făcută şi-i pofti, turnându-le vin din carafă, să închine iar de Bun găsit!  
 
În sală intrară trei chelneri aducând tipsii cu fructe şi pâine, precum şi brânzeturi. Faptul avu impact asupra mesenilor, care se priviră unii pe alţii dezorientaţi, unii chiar întrebaseră de ce fructele erau servite în devans?!  
 
Prezenţa brânzeturilor îl făcură să se minuneze şi pe Solitar, care le asocie, după moda franceză, zonei desertului, mai cu seamă că fuseseră aduse şi... fructe. Păstră, în aceeaşi notă elegantă, discreţie, zâmbind către sine şi către ceilalţi.  
 
Amfitrionul, cu figura sa impenetrabilă, se făcu a nu observa nedumerirea stârnită. Îşi luă pe farfurie o prună şi muşcă din ea cu nări tremurânde de adevărat gourmet.  
 
Miramoţ fu cea care îi urmă Americanului. Ea apucase un micuţ ciorchine de struguri negri şi ciugulea încetinel câte un bob, savurându-l, era clar!  
 
Văzându-i încântarea, Flower-Power care se afla în faţa ei, întinse mâna şi… fură un bob.  
 
Pe dată papilele gustative îi fură satisfăcute. Îndrăzni să-şi asume de pe tipsie un ciorchine întreg. Toate astea, în tăcere conspirativă, rotindu-şi ochii de plăcere.  
 
Între timp, Americanul trecuse la o mandarină din care, de data asta, tăia graţios câte o feliuţă, o punea pe un crâmpei de pâine şi o vâra tacticos în gură, tot cu mare satisfacţie.  
 
Ceilalţi parau situaţia afişând un exagerat interes pentru ce povestea Doc. Acesta călătorise mult prin lume şi, în timp ce lăuda zonele vizitate, căuta să-şi dea seama dacă undeva i se dăduseră la cină fructe, brânză şi pâine drept antreu.  
 
Noroc avură cu Patriarhul, autentic ştiutor de vinuri. După cana de vin gustată, decretă:  
 
-Vinul servit e o băutură care se dă la mâncăruri grase, consistente, nu la fructe! Şi-şi trase pe farfurie o pară cam verzuie din care muşcă hulpav. Doar vinul îi acutizase pofta de mâncare! Îmbucătura îi produse mulţumire, aşa că-şi păstră figura satisfăcută.  
 
În vremea asta, Miramoţ desfăcea în două o nucă, al cărui conţinut uşor albicios îi făcu o mega-plăcere, încât nu mai rezistă, începând devoalarea şaradei fructelor.  
 
-Boabele strugurelui îmbracă nişte foie gras, nuca ascunde o delicioasă pastă de creier de porc…  
 
-Pruna, un amestec de fudulii de curcan, mandarina - un melanj de brânză şi piept de pasăre cu trufe, lămuri mai departe Americanul.  
 
-Iar para asta necoaptă are un miez grozav din fileuri de anşoa, perfect drese cu suc de portocale! mărturisi Patriarhul, e un deliciu cu gust de mai adă şi miros de mai vino! După care, dădu pe gât o cană cu vin.  
 
Pregătirea fiind făcută, şi ceilalţi înfipseră furculiţele în câte o fructă, degustând intermitent şi vinul, ca să le taie saţul şi să facă drum delicateselor.  
 
Şi, în timp ce dădeau gata curioasele fructe, amfitrionul le spuse că ideea acestor gustări aparţinea unui geniu–bucătar, master-chef la hotelul respectiv, care, ştiind multă istorie gastronomică, se gândise ca sub haina fructelor, nu teribil apreciate în acel Ev Mediu, să le strecoare minunate gustări, fiindcă pe atunci oamenii mureau devreme şi mesele compensau asta, oferind plăceri egalate doar de efectele iubirii…  
 
-Şi tocmai în călătoria asta n-am luat-o pe Karmel a mea! îşi deplânse situaţia Papa.  
 
-Ce? ai fi vrut să pui în balanţă cele două plăceri? îl zgândări, de data asta, Diplomatul.  
 
Întrebarea i se păru retorică şi Papa nu dădu curs provocării, continuând să mestece nişte boabe de strugure.  
 
Între timp, muzica veche se scurgea înspre urechi atât de plăcut, încât convivii o simţeau ca pe o dublă părtaşă: la extaz, dar şi… la digestie.  
 
Solitarul şi Miramoţ se contraziceau privitor la recunoaşterea instrumentelor ce dădeau glas feeriei auditive. Oricum, se făcea vorbire de flaut, violă şi lăută, iar pe instrumentişti îi îmbrăca fiecare potrivit cunoştinţelor istorice şi imaginaţiei.  
 
După prima parte a festinului, cea din Salonul de cocktail-uri, cantemiriştii nu mai crezuseră că mai pot înghiţi ceva. Şi, totuşi… Şi acum afirmară că, să-i pici cu ceară, n-ar mai băga ceva în gură!  
 
La asemenea declaraţii, Americanul, ca totdeauna, tăcu, iar Patriarhul, nici el prea locvace de obicei, scoase un Ehei! Mai vedem noi! acuzându-şi colegii, din start, de… minciună.  
 
Buna dispoziţie amplifica dialogurile, toţi vorbind tare, acoperindu-se unul pe altul, din dorinţa excesivă de a se face auzit, trimiţându-şi tiradele încrucişat, mulţumindu-se chiar şi cu un partener, deşi, mult ar fi vrut fiecare să fie audiat de toţi în acelaşi timp, scăpând amănuntul că toţi erau de-un leat şi se considerau învăţaţi de experienţele vieţii…  
 
Mai tăcute erau fetele. Având copiii la casele lor, trăiau în tihna solitudinii, fiecare văduvind de ceva vreme şi oricum neînstare a ţine piept strigătelor domnilor colegi.  
 
Doar Papa vorbea sotto voce, căci spunea bancuri, iar declamarea lor cerea respectuoasă linişte pentru rezultatul scontat, dar nu întotdeauna avut…  
 
Verva era la maximum! Şi, când înălţimea vocilor se avântă spre plafonul înalt, îşi făcură apariţia pe masă: un fazan înconjurat de castane coapte şi un purcel de lapte c-un măr în râtu-i crocant, anturat de cartofi dulci tăvăliţi prin unt şi pesmet.  
 
La asemenea surpriză, tăcură sideraţi clipe în şir, răstimp în care Patriarhul, adevărat Pater tacticos, împărţea porţii din cele două delicatese.  
 
Concomitent, amfitrionul cantemirist dichisea cu vin cana fiecăruia.  
 
Că bucuria revederii era conjunctă cu plăcerea produsă de festin o dovedea şi faptul că nimeni nu avea telefonul mobil deschis, că eludau recomandările familiei de a fi ponderaţi, de a se retrage devreme pentru somn, de a… ş.a.m.d.  
 
Ceva timp vocile beneficiară de pauză, mâncatul înlocuind ca un infam impostor goana vorbelor, a râsetelor, compensate elegant de muzica ce se auzea acum puţin mai clar, deci şi mai desfătător…  
 
Timpul trecea, dar cheful de petrecere, nu! Şi, în ciuda vârstei, mesenii aveau ochii strălucitori ca nişte adolescenţi, observă pentru sine Americanul şi începu să zâmbească anticipând reacţia colegilor faţă de inedita plăcintă ce urma să le fie servită.  
 
Nimeni ori aproape nimeni nu băgă de seamă că masa fusese debarasată şi că un chelner intrase împingând un cărucior pe care stătea simandicos o cutie cu aspectul unei forme de tartă, dar de mari dimensiuni şi acoperită cu un capac alămit, aducând prin găurelele din dotare cu o strecurătoare uriaşă.  
 
Când conştientizară apariţia, tăcură cu toţii. De asemenea, şi muzica făcuse o pauză. Totuşi, se insinua auditiv un gungurit, cam aşa ceva. Doc fu cel care identifică sunetele.  
 
-Silentium, vă rog! Voi n-auziţi glas de hulubi?! Ia!  
 
-Bravos, doctore! Ce-ţi zornăie bormaşina?! Ţi s-a făcut dor de ea?! Şi Papa începu să râdă cu poftă, nerealizând că, nepercepând glasurile păsărilor, îşi dă în vileag uşoara hipoacuzie cu care se alesese după o vizită în Suedia, pe un timp mult prea rece pentru el, care purta invariabil, mai puţin la masă, o şapcă à la Sherlock Holmes.  
 
Chiar când Papa terminase tirada, capacul fu ridicat şi nouă porumbei îşi luară zborul peste capetele cantemiriste, ridicându-se apoi spre una din ferestrele salonului şi lăsându-se aspiraţi de nu-se-ştie-ce de dincolo, din noapte…  
 
În retragerea lor aripată, porumbeii nu făcuseră nici un rău, doar unul îl norocise pe bietul Papa, care, culmea, nu se-nfuriase cum ar fi bănuit oricare, ba, din contră, zâmbise fericit.  
 
Figura-i modelată în linii distincte, armonioase, ochii vivanţi, sprâncenele bine arcuite, nasul perfect proporţionat în economia facială, gura încă tânără, uşor drapată de mustaţa haiducească, pereche a ţăcăliei de linie paşoptistă, toate, dar toate făceau privitorul să nu-l amendeze pentru calviţia disimulată sub tunsoarea cazonă şi să-l admire cu simpatie, tocmai pentru stoica şi inedita - pentru un om aşa dinamic - încremenire de o fracţiune de secundă, cât durase impactul urmei lăsate de hulub taman în creştetul capului său.  
 
Miramoţ, extrem de pe fază, iertat fie termenul de argou, îi făcu nepieritoare clipa şi-l poză.  
 
-Slavă Domnului, am apucat să am şi experienţa asta! De-acum norocul îmi va da târcoale, încât, deşi înfometat de el, o să mă facă să-l alung şi spre alţii! mărturisi în falset Papa.  
 
Toţi râseră de întâmplare, de reacţia colegului…  
 
Totuşi Miramoţ sesiză sub mantia disimulării reala credinţă a colegului în superstiţia respectivă.  
 
Din momentul acesta îl privi cu mai mare simpatie, chiar dacă înainte îi atribuise doar modesta etichetă: omul cu bancurile. Nu se văzuse cu el din adolescenţă, nu ştia nimic despre epopeea lui, cum nu ştia nici despre a altora, dar acum se bucura de ce afla despre el: nu-şi pierduse candoarea de copil! Şi asta era minunat, mai ales spre senectute. Continuă să presupună că un atu pentru menţinerea în formă a lui Papa fusese şi mariajul său, la care făcuse aluzii în scurtul timp petrecut cu ei.  
 
Aşezarea în faţă a unei forme de ceramică, aidoma cu pântecoasa ascunzătoare de pe căruciorul nou sosit, o scoase din scurta meditaţie.  
 
-Lăsaţi-o încetunel! sfătui adunarea cu ton ticălos Papa. Hai Miramoţ, hai, revino-ţi! Pesemne, nu te-aşteaptă! O fi dormind la orele astea! Dedă-te plăcintei cu fervoare! La vârsta noastră romantismul e substituit de reumatism! Cum altfel?!  
 
Nu fu luată în seamă glumiţa lui nici de ceilalţi, nici de ea. Îl exoneră fiindcă ea ştia de mult să facă supa limpede, metaforă asiatică ce trimite la... iertare.  
 
Şi iar încăperea tăcu. De-ţi forţai auzul, parcă, parcă, distingeai sunetele delicate ale cuţitelor şi furculiţelor ce porţionau plăcinta după obiceiul şi volumul gurii fiecăruia. Indiferent de ritmul mestecării, în unanimitate fură mulţumiţi şi de atare desert. Compoziţia cu mere şi nuci a tartei le satisfăcu în plus papilele gustative.  
 
Parcă recompensaţi fiind pentru ceva fapte brave, tonusul convivilor era la-nălţime.  
 
Se începu o altă rundă a bancurilor. Papa era interpretul principal, însă cu el se mai intersectară surprinzător şi Diplomatul, şi Doc, dar mai ales Babacul, care se dovedi o enciclopedie de vorbe de duh pe care le spunea în câte două-trei limbi, fapt care-l şicana teribil pe adversarul său, pe redutabilul Papa.  
 
După un timp, când spiritele şcolăreşti se mai calmară şi atmosfera se mai aşeză, odată cu norii scoşi de câteva trabucuri oferite gentil de către American, discuţia o apucă pe altă pantă...  
 
-C’est fantastique... ce ni se întâmplă, nu găsiţi?! îşi reveni rapid Solitarul sub privirea tăioasă a lui Papa, care şi în Canada tot româneşte vorbea, cu rost ori fără...  
 
Solitarul trăia de-o viaţă în Franţa şi, chiar de nu ştiai, ţi-ai fi dat seama din modul cum graseia, cântând parcă limba lui Voltaire.  
 
Dincolo de faptul că ne-am adunat aici, la chemarea Americanului, de aiurea, să ajungem să ne vedem la vârsta senectuţii, după ce mai ieri eram doar nişte copii... mi se pare o insolită şi nedreaptă călătorie în timp!  
 
-Dar de ce nedreaptă?! replică Flower-Power. Contează cum arătăm?! Contează cum ne simţim! deşi era clar că Flower-Power încă spera să-şi pună în lumină măcar amintirea atuurilor ei fizice de demult.  
 
-Cu alte cuvinte... suntem tot la mintea copiilor, numai că, de fapt, am dat din nou în ea, ajungând la vârsta asta! râse Patriarhul.  
 
-Fantastic mi se pare faptul că am supravieţuit vremii şi vremurilor, adăugă cu glas moale Diplomatul.  
 
-Şi chiar frumos! îngână şi Miramoţ.  
 
-Americanule, nu ştiu ce ne mai pregăteşti, dar pe mine ai reuşit să mă scoţi din realitatea imediată... zise Doc, completat imediat de Patriarh:  
 
-Şi destul de crudă, ţinand cont de nepoţii cu care te lauzi.  
 
-Călătorie în timp, călătorie prin timp... asta e viaţa, nu?! zâmbi Americanul.  
 
-Ar fi interesant de aplicat aici determinismul, începu să filosofeze Patriarhul. Care să fi fost momentul din trecut care a generat efectul întâlnirii noastre de azi?!  
 
-Când i-a căzut de la etajul unu în cap Americanului o pungă cu apă, dibaci aruncată după prima oră de sport din primul an?! se hlizi întrebător Papa.  
 
-Se pare că ai un complex al întâiului... prima oră, primul an, primul etaj... Auzi, tu ai fost vreodată primul la ceva, în afară de vorbărie?! îl împunse deosebit de sonor Babacul pe Papa.  
 
-Interesant ce zice Patriarhul... un eveniment dintr-un şir ne-a făcut să ne întâlnim cu un scop anume, controlat de cineva ori ceva?! readuse tema în discuţie Doc.  
 
-Păi, asta ne poate tranşa foarte bine în două tabere: cei ce cred că doar accidentele, întâmplările, mutaţiile ne conduc şi cei care cred că Dumnezeu, ca iniţiator metafizic al Universului determinist, ne face să decidem orice mişcare... zise cu glas jos Americanul.  
 
-Nu simţiţi că e cam necuviincios să-l aruncăm în discuţie pe Dumnezeu?! pară Flower-Power, cu o privire puţin înlăcrimată, ca a omului care pare că a suferit multe şi a mers mai departe doar cu credinţa din suflet.  
 
-Ştiţi ce zicea Marin Preda? întrebă retoric Miramoţ. Sunt lucruri care nu se spun şi, dacă am formula totul numai prin cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea. Până la urmă, fiecare trebuie să-şi păstreze în intimitate anumite valori... măcar din respect pentru ceilalţi, din dorinţa de a nu transforma nişte adevăruri fundamentale în truisme...  
 
-Dar asta înseamnă liberul arbitru... fiecare decide pentru sine... comentă Diplomatul.  
 
-Da, credinţa în Dumnezeu e musai să excludă liberul arbitru?! răspunse gânditoare Miramoţ.  
 
-Dacă nu există liberul arbitru, cum putem vorbi de moralitate? îi sări în ajutor Americanul. Sunt convins că, pentru cei mai mulţi dintre noi, cea mai palpabilă dovadă a credinţei în Dumnezeu e respectarea poruncilor sale... iar asta înseamnă moralitate, nu?!  
 
-Dacă te iei după determinişti, liberul arbitru devine o iluzie; când accepţi că totul e predeterminat, cum mai poţi să intervii în şirul de evenimente?! explică Patriarhul. Şi-atunci, neputincios, divaghezi... arunci noţiuni ca fantastic şi realitate...  
 
-Văd c-aţi luat-o razna, sunteţi prea serioşi... ori aţi obosit să vă distraţi?! bravă Papa.  
 
-De ce, Papa, până la urmă am trecut toţi prin viaţă şi, vrând-nevrând, ni s-a cam ostoit pofta de joacă... replică deosebit de calm Doc.  
 
-La urma urmei, ce e fantasticul şi ce e realitatea? ridică incitator glasul Patriarhul.  
 
-Cum suntem suma experienţelor noastre, nu cred că putem da oricare dintre noi aceeaşi definiţie pentru vorbele astea, replică Miramoţ.  
 
-Sunt noţiuni complementare, nu...? încercă marea înţelepciunii cu degetul Papa.  
 
-Bravo, băiete, te adaptezi, îl luă peste picior Babacul.  
 
-Nu ştiu dacă sunt complémentaires ou pas, mais... nu se exclud... le amestecă simpatic Solitarul. Ziceţi şi voi, chiar nu vi s-au întâmplat niciodată lucruri catalogate măcar extraordinare, dacă nu inexplicabile?!  
 
-Bine, bine, inexplicabile, dar, ca să revenim, întâmplătoare ori hotărâte de cineva sau ceva?! Şi dacă da, de ce?! complică situaţia din nou Patriarhul.  
 
-Hai că şi tu eşti nu-ştiu-cum! se enervă prima şi ultima dată Doc. Numai nepoţii mei mă agasează cu un şir nesfârşit de De ce-uri, de simt că albesc subit necontenind să dau răspunsuri.  
 
-Iar când nu mai ai răspunsuri, îi minţi frumos, nu?! reveni Patriarhul.  
 
-Şi minciuna e tot un fel de fantastic... şi, câteodată e binevenită, zâmbi Babacul. Ce zici, Papa, cum o inciţi tu pe Karmel a ta, cu realităţi discutabile ori cu fantasticul din tine?!  
 
Papa nu mai găsi de cuviinţă să toarne un răspuns acid, deşi îi sta pe limbă... Ceva din discuţie îi schimbase direcţia interesului, precum un acar din vechime ordona liniile de tren...  
 
De fapt, nu numai el simţea aşa. Pe fiecare îl pătrunsese dubla temă a discuţiei. Sunt oamenii victimele unui lanţ întâmplător de erori? Ori bunul Dumnezeu veghează asupra tuturor, în măsura în care fiecare îşi deschide sufletul pentru a-i primi lumina?!  
 
Referinţă Bibliografică:
ROMANUL PUNCTE DE INFLEXIUNE - CAP.1 / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1612, Anul V, 31 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!