Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Exprimare > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1455 din 25 decembrie 2014        Toate Articolele Autorului

POVESTE DE IARNĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Toamna lungă nevoită de ploi fusese gonită de-o vreme primăvăroasă. Ea înstăpânise locul. Până spre Undrea firea o luase razna uimind cu preaplinul ei, ca pe la mijlocul acestei luni mugurii să pleznească pe crengile pomilor, iar prin ogrăzi să zburde dalbi mieluşei. 
  
Se ştie că, pe vremuri, credinţa era că blana mieilor, apăruţi cel mai devreme în Gerar, vestea cât de bun avea să fie anul, după cât de mult ori puţin negru le tărca albul. Acum, căldura nefirească spulberase nădejdea într-o prezicere a binelui, cât ar fi fost să fie... 
  
Dar, în ajun de Crăciun, se reluase mersul drept al firii. Nori grei coborâseră dinspre munte scuturându-şi omătul din plin, îngreunând lumea cu straiul iscat, gonind lumina slabului soare. Peste zi preajma albise. Căciuli miţoase acoperiseră case, acareturi, căpiţe ori şire din plin. Odată cu lăsarea întunericului se iscase o viforniţă furioasă, spulberând aşternutul de zăpadă ocrotitor al grădinilor şi livezilor. 
  
Oamenii, mai ales cei bătrâni, căinau pomii înşelaţi, sortiţi să-şi prăpădească rodul, se tânguiau că bietele animăluţe n-aveau cum să se-nfrupte din colţ proaspăt de iarbă, cum firesc ar fi fost! 
  
Ăl mai mic al Zamfirei sta pitit sub velniţe, cu urechea ciulită la trosnetul lemnelor din sobă. Singur între şapte surori, era ciuca bătăii pentru copiii din sat. Şi nu nevolnicia staturii i-atragea pornirea neprietenilor, ci o frică bolnăvicioasa purtată de acesta pe oriunde-şi târa umbra, frică mirosită de toţi. 
  
Pentru aşa năpastă, babe firoscoase îi găsiseră pricină mamă-sii, despre care se răspândise vorba că, născându-l, se-ngrozise de jocul din umbră al Ielelor. Nimeni nu damblagise, căci nu fusese strigat nimeni! Doar nou-născutul se-ncărcase de-o spaimă înfiptă adânc în suflet. 
  
De când se ivise pe lume nu ştia să fi pus geană peste geană în tihnă. Nu! I se zbătea inima ca un iepuroi înfricoşat de câte ori vreun fir de zgomot i se năzărea prin vis. Treaz fiind, nu era mai vrednic! Un zbucium de şoapte auzite şi înţelese doar de el îl fugărea să-l răpună la tot pasul. Şi, deşi nimic din cele simţite nu se-ntâmpla, el îşi potrivea răsuflarea cu tactul ascuns al spaimelor ce-l stăpâneau din pruncie. 
  
Totuşi, când făcuse zece ani, primise un dar. Era în vară. Un trecător prin sat, rătăcit, pesemne şi care-l salvase pe copil de ploaia de mere coricove îndreptată asupra-i de nărăvaşii ciudoşi, îl trăsese de-o parte să-l ogoaie. Simţindu-i meteahna aţâţată şi de batjocoritori, îi vorbi de un leac, ridicând stufoasele-i sprâncene deasupra ochilor pătrunzători şi veseli. 
  
Să fi trecut o jumătate de an, poate? El se găsea tot cu frica-n sân, parcă şi mai şi decât altădată! Şi creştea încă pe măsură ce se apropia clipa vestită de omul ciudat, adică vremea primei ninsori. În zilele din urmă nu mai dormise, nu mai mâncase, strivit de îngrijorare. Dacă nu va fi în stare să ducă la bun sfârşit ce fusese învăţat să facă?! 
  
Şi iată că ninsese! Păcătoasa de inimă îi bătea gata să-i sară din piept. Dar până la urmă dorinţa de-a scăpa de boala fricii îi învinse nevoinţa. Se strecură afară dintre velniţe să nu-i trezească pe ceilalţi adormiţi târziu. Aruncă straiele în tăcută repezeală peste micu-i trup încălzit de fiorul necunoaşterii şi, îndesând căciula adânc peste ochi, birui scârţâitul uşii dinspre tindă şi ieşi în ogradă în plină viforniţă. Vălătuci de omăt spulberat de pretutindeni îl împresurară la iuţeală. Dar, mai volnic decât oricând, cu icoana călătorului în ochi şi cu povaţa-n urechi, băiatul se-ndreptă spre apărătoarea oilor. Nu aşa fusese îndemnat?! Să-şi ia alături pe unul mai slab decât el şi s-apuce pribegia prin lume, ca aşa-şi va prăpădi pe vecie frica! 
  
Se prelinse în caldul întuneric cu iz înţepător şi, tremurând ca varga, dibui în cotlonul ştiut mielul proaspăt născut, lipit de oaia-mumă. Ceva ca o vrajă neştiută amorţise suflarea de-aici, nimeni şi nimic nefiind supărat de micul fur. Doar un behăit subţirel îl încredinţă că şi-aflase tovarăşul de drum. 
  
Apucă în braţe mieluţul, îl puse la fereală sub cojocelul său şi ieşi la viforoasa lărgime. Copil şi miel, amândoi fură prinşi de vârtejul ninsorii şi purtaţi din ogradă spre uliţă, împinşi dincolo de biserica străveche până hăt, departe, spre gura pădurii şi de-acolo către adâncul ei cel negru, înspre poalele muntelui. 
  
Ca prin farmec, o linişte de piatră se lăsase pretutindeni. Se auzea parcă doar inima-i bubuind lângă plăpândul firicel de viaţă ascuns la piept sub cojoc. Se afla într-o poieniţă scăldată în argint. Zăpada înaltă de-un stânjen îl chema să se tăvălească în puful ei. Şi cum n-ar fi făcut-o?! Numai ca pârdalnica de frică îl ţintuia locului! 
  
În jur nici o adiere din vântul tăios de până mai atunci… nici un zgomot în afara celui făcut de toba inimii sale! Un petec de nor dăduse la iveală o lună stranie, de-o frumuseţe nemaintalnită! În rest, cerul covârşit de stele şi albit se uita, adevărat ochi rece, la băiatul prins în cleştarul poieniţei, ţinând la piept un miel agăţat de hotarul somnului. 
  
Pe minută, copilului i se scurse toată vlaga din trup şi căzu în genunchi! De jur împrejur îl ţintuiau câteva perechi de luminiţe galbene, ochii lupilor sosiţi de neunde. Ciudat, dar spaima morţii nu-i mai tulbura cu nimic adâncul firii! Era stăpânit acum de un singur gând: să-l apere pe miel, să-l ocrotească de colţii lupilor pe care-i presimţea flămânzi dincolo de umbra copacilor şi care-nchideau un cerc din ce în ce mai strâns în jurul său. 
  
Un behăit subţirel îi turnă în sânge o picătură de curaj. Mielul dădu semn că se trezeşte. Cu un glas pe care nici el nu şi-l auzise vreodată, strigase în miezul pădurii şi al haitei ce sta să-i răpună pe amândoi, cu ochii aţintiţi către un brad măreţ din apropiere, prins şi el în conul de argint al lunii: „Doamne, apără mielul acesta, căci eu nu sunt vrednic s-o fac!” 
  
Ca din senin, o vâlvătaie se abătuse dinspre vârful negru al bradului bătrân şi dăduse iama în haită. Copilul văzuse doar o minge de foc pârlind cozi şi labe de lupi, lovind preajma, adevărată măciucă mânuită de un fermecat apărător… Apoi, cu inima spulberându-i-se, picase-n zăpadă, căutând a ocroti în cădere viaţa mică de sub cojoc… 
  
Până la urmă, fusese găsit spre mijlocul zilei de părinţii uitând să-l certe, mulţumiţi că-l aflaseră, slavă Domnului, teafăr, împreună cu mielul. Nu înţelegeau nimic din ce băiatul le bâiguia. Şi uluiala îi covârşea privind cercul strâns de zăpadă bătătorită de labe de lupi, de cioturile vecine înnegrite de foc, de smocurile de blană pârlită ce pătau omătul pe alocuri… Şi mai uimiţi rămăseseră când, de-atunci, aflaseră în mezinul lor un temerar lecuit de frica ucigătoare ce-i răpise cei mai frumoşi zece ani din viaţă… 
  
Timpul a trecut, cum trec toate. Pădurea s-a rărit, dar bradul cel bătrân e şi-acum acolo. O dată pe an, în Noaptea de Ajun, o stea din vârful lui coboară şi se transformă în vâlvătaie ocrotitoare a umbrelor unui copil şi a unui miel, împlinind un rost din vremuri vechi… 
  
Referinţă Bibliografică:
POVESTE DE IARNĂ / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1455, Anul IV, 25 decembrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!