Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Angela Dina         Publicat în: Ediţia nr. 1310 din 02 august 2014        Toate Articolele Autorului

ŞOIMUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Se sculase dis-de-dimineaţă. Musai era să se facă lumină când ar fi fost taman la marginea lanului, s-apuce paiul încă moale de răceala nopţii şi de roua dimineţii. Era vremea secerei şi el îndemna, că cine ştie cât avea să-i mai păsuiască vremea a bună?! Nici nu luă seama la femeia ce tot trebăluia pe lângă lada carului... secerile... săcăteul cu de-ale gurii...  

Şi cum să vadă nimicurile, când pe el îl munceau gândurile. Uite, alde Bogatu’ nu-l mai slăbea de o lună! Îl încolţise de tot. Şi cu hotarul, şi cu vorba. Nu se ştie cum îi păcălise pe megieşi, dar le luase pământul şi, gata! Aproape pe nimic! Mai rămăseseră locul său şi sfoara de pământ a lu’cumătru-său, laolaltă, nici două pogoane... despărţite prin hatul îngust de averea hapsânului. Atât! El, sărac, cumătru’, sărac... doi nevolnici în coasta lu’ Bogatu’. Ăsta înghiţise tot, înghiţi-l-ar necazurile! Şi-ar mai fi vrut şi locurile lor, de, să-şi netezească întregul... Pentru seceriş, cică tocmise pe un nemţălău dinspre Turnu-Măgurele cu secerătoarea mecanică: secerat, legat, nimica toată! Dar hainului îi stăteau ca ghimpii cele două fâşii neluate cu japca şi, unde mai pui, chiar în mijlocul stăpânirii sale?! Cum făcuse de le luase ălorlalţi pământul acum, în prag de seceriş, cu toată roada pe el?! Cum se lăsaseră bieţii oameni amăgiţi?! Dar nu, pe el n-avea cum să-l înduplece... bucata asta o avea de la moşu’său, a udat-o năduşeala bunicilor şi-a părinţilor, precum şi-a lui... Ea e semnul netrecerii în uitare a neamului lor de plugari!  

Asta măcina el pe drumul spre arie, scrâşnind în măsele a îndârjire, a nevoinţă... Când soarele se arătă, lăudat de mii de păsări, tăiase cu secera, de multă vreme, un rând bun. Secera şi se gândea cu mulţumire către Cer pentru grâul de anul ăsta, înalt în pai şi mlădiu ca trestia, greu în spic precum vrabia! Fusese o toamnă taman bună de semănat, cu ploi leneşe, picurate, cât să încolţească bobul şi cu vânticele blânde zbicind pământul înaintea altei ploi... Iarna venise cu plapumă de nea, la timp, chiar înainte de gerul ăl mare. Ca niciodată, parcă! Iar, în primăvară, soarele măsurat se înfrăţise cu ploile, ridicând verdele grâului vânjos, crescându-l repejor ca peria de ţesală, împuternicit să facă din floare spic bogat...  

Şi omul mângâie cu privirea greutatea spicelor. Pe măsură ce înainta cu secera, îl învăluia un miros de pâine proaspătă, tocmai scoasă din cuptor. Îşi zâmbi în sine şi se certă puţin că visează, mai întâi secerişul... mai era mult până să-şi afunde mâinile în grămada de boabe aurii... şi, mai mult, până să frământe nevastă-sa aluatul din pulberea dalbă...  

Se ridică a odihnă întâi, ştergându-şi năduşeala frunţii cu dosul mâinii, cătând cu privirea spre capătul ogorului, acolo unde străjuia ca potera un salcâm tinerel, ivit de vreo doi-trei ani. La început, era o biată joardă la care omul privise încântat cum se lupta să supravieţuiască în câmpul deschis, hotar trimis de Dumnezeu între pogonul cumătrului şi al său... Nevastă-sa îl sfătuise să-l taie, dar el nu şi nu! Căpătase un prieten şi un paznic, era însemnul ariei sale. Copacul îşi dăruia coroana ca bun adăpost păsăretului mărunt. Era umbrar pentru odihna omului la ceas de prânz, cât să îmbuce încetinel mămăliga rece, brânza şi ceapa aduse în săcăteu. Nu uita niciodată să pună la rădăcina copăcelului apa rămasă în ulcior. Ar fi putut jura că, de fiecare dată, prietenul său îşi foşnea frunzele a mulţumire...  

Lăsase merindea aninată de-o creangă, la umbră, să-l aştepte până ce soarele îi va veni drept la inimă, iar ulciorul, la rădăcină, să fie rece.  

Timpul trecea, spicele cădeau, îl încingea o oboseală plăcută, împletită cu căldura ce creştea pe măsură ce soarele urca pe cer.  

La o vreme, un ropot ca de sfârşit de lume îi tulbură urechile. Se ridică anevoie, îşi puse mâna streaşină la ochi, înghiţindu-şi greu suflarea. La capătul ariei, al lui Bogatu’ şi încă vreo patru-cinci gealaţi îşi frământau caii pe hotarul lui.  

-Ce faci, mă, Mitule? ţipă gros vânătorul de pământ.  

Şi, neaşteptând răspuns, îi strigă răguşit:  

-Ai grijă de ieşi din arie până la apus! Cumătru-tău mi-a vândut sfoara lui şi, vezi, tu, poteca trece acu’ pe pământul meu... trebuie să dai vamă ca să mergi spre casă... unde mai pui că trebuie să-ţi scoţi şi snopii de pe arie. Atunci să te văd... Ştii bine că ar fi o scăpare, vinde-mi pământul tău, cu holdă cu tot, aşa amărâtă cum e, închid ochii, ştii că sunt de omenie... Hai, că trebuie să-mi întregesc eu bucata, mâine-poimâine vine maşina nemţălăului şi e musai să am lărgime... Ce-ai să faci cu o arie la care n-o să ai cum să ajungi?! Fii de-nţeles cum au fost toţi megieşii şi să rămânem prieteni!  

Omul, drept acum din spinare, nu făcu decât să-şi dea pălăria pe ceafă şi să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Apoi mestecă un răspuns nerostit şi scuipă scurt spre alde Bogatu’, întorcându-i spatele şi apucându-se din nou de lucru. Ăluia îi fu de ajuns gestul omului ca să ia foc. Începu să zvârle amarnic cu sudalme. Gealaţii îi ţineau isonul în nechezatul cailor zmuciţi în turbare...  

O luară din loc apoi, tot în vuiet şi colb, lăsând în urmă-le zvoana ameninţării ,,...să pleci până la apus!”.  

Veni şi vremea prânzului. Omul era negru la faţă şi-n suflet. Mâncă. Mulţumi Domnului. Udă copăcelul, părându-i-se că aude bombăneala femeii sale, îşi plimbă privirea peste grâul ce rămăsese de secerat, de parcă ar fi vrut să-l zugrăvească în minte, nu alta. Apoi, cu un oftat din rărunchi, se apucă iar de muncă. Spicele cădeau grele, amestecate cu picăturile de sudoare.  

Timpul se scursese pe nesimţite... Copacul începu să se încarce cu povara veselă a păsăretului, căutător de lăcaş pentru noapte, iar aerul se făcu mai tăricel. Soarele căzu lin la apus, lăsând în urmă o seară albă, cu steluţe abia pâlpâinde.  

Tocmai ce se socotea cât ar mai fi de aşteptat până la sosirea nevestei pentru căratul snopilor cu trudă legaţi peste zi... când, ce să vezi?! În ţipăt sfâşiat de păsări, o pălălaie se aprinsese în capătul lotului. I se opri inima şi un junghi îl curbă de şale! Copăcelul lui era în flăcări. Iar în preajmă îi bănui pe gealaţii de la prânz. Alergă înnebunit spre prietenul său, dar era prea târziu. Ca din pământ, răsăriseră o mulţime de oameni cu torţe şi furci. În fruntea lor, îşi juca alde Bogatu’ calul în spume. Parcă era un vis rău... nu-i mai recunoştea pe megieşi, ba, uite, printre ei chiar şi cumătru-său... Îi bănuia pe toţi în înserare cu bărbi ţepoase şi ochi însângeraţi... Dar, ce făceau aici, de ce-i înconjuraseră locul?! Şi de ce-l împungeau în vedere cu torţele şi cu furcile?! Omul alerga pe marginea ariei, hăituit precum un animal sălbatic. Abia îşi trăgea suflarea, iar mintea sta să-i pleznească odată cu inima. Chinuit, prinse răguşeala spurcată:  

-Ce ţi-am zis eu, sărăntocule, la prânzul al mic?! Nu ţi-am spus să te grijeşti de plecare grabnică?! Nu te-am sfătuit eu cu domolul să nu te mai dai ţeapăn şi să batem palma cinstit, negustoreşte?! Ce, credeai că mă ţii tu pe mine în loc?! Uite, până şi neamurile tale s-au dat de partea mea! Şi osteneala nu le e în zadar, îi cinstesc pe toţi la crâşmă până la sfârşitul secerişului... se lăudă el.  

Oamenii, pesemne aghezmuiţi bine, începură să urle ca la comandă şi să-şi agite mai abitir torţele şi furcile.  

- Hai să vedem ce-ai să faci, cum ai să scapi, că dacă încerci să te apropii de hotarul meu, care te-nconjoară, după cum bine ţi-am zis, oamenii ăştia îţi vor da foc aşa cum ţi-au pârjolit stârpitura de copac! zbieră înrăit al lui Bogatu’.  

După truda alergăturii dintr-o parte într-alta a ariei, omul căzuse grămadă în mijloc, lângă snopii ce-şi aşteptau plecarea spre casă. Genunchii nu-l mai ajutaseră, iar sângele îi zvâcnea cumplit în tâmple, trimiţându-i săgeţi dureroase în ochi. Îşi pierduse pălăria şi-acum se ţinea de gât cu amândouă mâinile, parcă luptând să nu-l sufoce tirania duşmanului apărat de torţe şi furci. Vârtejul din capul lui nu-i lăsă decât o singură întrebare vie: ce-avuseseră cu copăcelul?! Nici o clipă nu-l tulburase neliniştea plecării spre casă, înfruntarea hoardei dezlănţuite... nu, pe el îl măcina soarta copăcelului. Când îşi mai potoli suflarea, ridică ochii să cântărească dacă arsese de tot, ori... Copăcelul, sufletul lui, prietenul lui de pe arie... şi lacrimi grele îi cădeau, ţinându-l toropit în genunchi...  

Al lui Bogatu’ împărţi ordine gealaţilor cum că nimeni nu urma să plece în noaptea aia acasă, ci trebuiau să stea de veghe, să nu scape sărăntocul de pe arie. Să fie lăsat numai dacă se juruia de faţă cu toată lumea că a doua zi urma să semneze hârtia prin care îşi dădea lotul. Dacă nu, să fie ars şi împuns... ori ţinut zălog în mijlocul ariei!...  

Pe măsură ce noaptea se aşeza liniştită peste împietrirea omului şi peste nebunia hăitaşilor, ruga surdă a nefericitului ajunse acolo sus, unde toate sunt cu dreptate cântărite...  

Zorii luminară un tablou ca de pe altă lume: aria omului împrejmuită de ţăranii încă toropiţi de băutură, somn rău şi acreală, snopii părăsiţi în mijlocul ariei, copăcelul pârlit şi omul... nicăieri! Când unul dintre hăitaşi dădu glas speriat că şi-au pierdut prada, zbură dinspre grâne spre înaltul cerului un şoim strălucitor. Sau, cel puţin, aşa li se păru sătenilor înspăimântaţi de pedeapsa ce urma să-i aştepte de la alde Bogatu’ pentru că nu-şi făcuseră slujba dinainte plătită...  

Nevasta omului îl aşteptă mult timp până să pună straie cernite...  

Alde Bogatu’ îşi rumegă supărarea zile bune, frământând hârtia pe care trebuia să o semneze Mitu, la vânzare. Dar şi cu actele ar fi rezolvat-o, nevasta lui Mitu putea fi dovedită, până la urmă... Mai rău era că nu putea să intre pe arie. În ciotul ars al copăcelului îşi făcuse sălaş un şoim ciudat. Cum se apropia vreun om de glie, şoimul se înălţa pe dată şi se lăsa glonţ spre ochii ăluia. N-avea teamă de om, nu se speria de bulgări de pământ ori de ţipete... Nici de puşcă nu-i era frică, ba, mai mult, când încercau să ochiască pasărea, ea le pierea din cătare... apoi revenea din înaltul cerului, căzând ca o năpastă spre creştetul atacatorului...  

Nu se mai ştie dacă alde Bogatu’ a făcut actele cu femeia lui Mitu... Şi nici despre al lui Mitu nu se mai spun poveşti. Doar ciotul copăcelului rabdă în continuare, vară ori iarnă, în zori şi-n apus, în locul păsăretului mărunt, un şoim - paznic al ariei necălcate, de atunci, de picior de om...  

Referinţă Bibliografică:
ŞOIMUL / Angela Dina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1310, Anul IV, 02 august 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Angela Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Dina
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!