Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Carti > Mobil |   



Mocirla - volumul „În colivie“
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mocirla 
  
Personajele: Vicu, Maur, Mama, Femeia care mătură strada, un grup de oameni. 
  
Actul I 
  
Decorul: O cameră cu mobilier clasic de lemn. Pe birou se află un laptop. 
  
Personajele: Vicu, Maur, Mama. 
  
Scena I 
  
Personajele: Vicu. 
  
(Vicu caută ceva în dulap. Scoate haine. Caută în buzunarele hainelor.) 
  
Vicu: Nu le găsesc. Nu ştiu unde le-am pus. Fără ele simt că viaţa mă părăseşte. Sunt undeva într-o fundătură şi nu pot scăpa de zidul ce-mi stă în cale. (Se plimbă prin cameră şi caută ceva în timpul monologului. Ia câte o haină aruncată cu o clipă înainte pe jos din dulap şi o caută din nou prin buzunare zadarnic, pe urmă o aruncă în alt colţ al încăperii. Trage aşternuturile de pe pat şi înlătură lenjeria. Ridică salteua şi caută sub scândurile ce au susţinut-o.) Fără ele sunt nimic. Nimic, da, asta sunt. Şi nu le găsesc. Le-am ascuns atât de bine de ochii celor ce-mi violează intimitatea, încât am rămas pustiit de tot ceea ce am avut mai bun. (Caută.) Era aşa de bine ieri. În lumea lor e atât de cald. Am creeat atâtea stele cu ochii minţii, pe urmă m-am agăţat de câte o rază de lumină şi am dansat. Am dansat mult, atât de mult, până când am început să pictez. Storceam câte o lacrimă de foc din ochii stelelor mele şi pictam flori galbene, atât de galbene, că totul în jurul meu părea un rug aprins. Când vâlvătaia părea să erupă, o scânteie mi-a atins mâna. Era o fată. Niciodată nu am văzut o făptură mai frumoasă. Părul ei era negru, iar ochii ei verzi te săgetau până dincolo de umbra ce se plimba haotic pe ziduri, dar hainele-i erau de foc. Cu siguranţă era o fiică a stelelor creeate de mine. La început am privit-o cu teamă, pe urmă cu atâta îndrăzneală, încât fata mea ardea ca o torţă. Devenise soarele ce guverna celelalte stele, steaua supremă ce-mi lumina visul. (Tace un moment şi strânge o haină căreia i-a descusut căptuşeala în braţe.) Nu mai pot ajunge în lumea cea vie, pentru că nu le găsesc. Fata din stele mă aşteaptă. Oare cât o să mă mai aştepte? Nu mai pot zbura pe raze de stele şi înota în apa verde a ochilor celei ce mi-a furat inima. Cum să mai ajung în lumea creeată de mine dacă nu vă găsesc. (Plânge.) Nu mai pot. Unde sunteţi? De ce v-aţi ascuns de mine? (Se aruncă la podea plângând. Se rostogoleşte.) Parcă aş fi într-un cerc. Nu pot evada din învelişul ce se roteşte în jurul meu. Cum să trec dincolo de cerc? Nu pot să trec dincolo de cerc fără ele. Omul e obligat să trăiască într-un cerc. Pământul şi cercul. (Se ridică.) Eu am găsit calea spre absolut. (Tace.) Calea? (Plânge.) Sunt pierdut fără ele. Sunt prizonier la fel ca toţi oamenii. (Începe să caute din nou.) Unde sunteţi? (Se apropie de freastră.) Copacii aceştia au rămas atât de goi, că poţi să priveşti prin braţele lor lemnoase până dincolo de rădăcină. (Se depărtează de fereastră şi ia o altă haină spre cercetare.) Am greşit. Am ales calea copacului. Mi-am scuturat toate frunzele gândurilor şi acum nu le găsesc. Cum le-aş putea găsi dacă eu nu mai am frunze? Sunt gol. Gândurile au plecat departe şi eu mă rotesc ca ceasornicul. E noapte sau ziuă? (Se apropie din nou de fereastră.) E noapte. (Se depărtează de fereastră speriat şi se aşează pe un scaun.) E noapte şi e iarnă grea. (Îşi ridică gulerul de la cămaşă.) Mi-e frig. (Îşi frânge mâinile.) Miroase a suflete de gheaţă, a moarte. Căldura stelelor a secat. (Se ridică de pe scaun şi ia un sacou aruncat pe jos în timpul căutărilor. Se îmbracă cu acel sacou şi se grămădeşte pe plapuma ce zăcea pe podea.) A împietrit tot ceea ce este viu. Sunt o piatră ce lăcrimează după iarba din stele. (Se înveleşte în plapumă.) Acum ce mă fac? Ele s-au ascuns, m-au părăsit. Prin piatra fiinţei mele nu mai curge nicio picătură de apă. E atât de întuneric. Eu însumi am devenit o stâncă întunecată. Mi-e frică de mine. (Se strânge sub plapumă şi plânge iarăşi.) Vreau să sorb lumina divină, dar fără voi sunt pierdut! (Se târăşte învelit în plapumă spre pat şi se sprijină pe scheletul acestuia. Pe urmă priveşte spre fereastră.) Lumina s-a pierdut în apus într-o baltă de sânge. (Se ridică.) De ce m-aţi părăsit? (Aruncă plapuma de pe el şi se apropie de fereastră. Priveşte afară.) Totul doarme şi tăcerea şi-a întins trupul peste rănile ce fierb în zăpadă. Mi-e frig şi totuşi ard a neputinţă. Până şi rănile neputinţei şi-au pierdut seva cea roşie şi acum scuipă venin. (Se depărtează de fereastră, ridică plapuma şi se înveleşte. Înveşmântat în plapumă se aşează pe scaunul de lângă masa pe care se află un caiet deschis şi un creion.) Ieri am fost poetul ce a plămădit stele. Astăzi poetul fuge de mine, pentru că am rătăcit nectarul vieţii. (Ia creionul şi începe să scrie ce rosteşte.) Într-o lume oarbă poetul picură foc peste stoluri de gheaţă şi speră. Acolo unde apar vlăstari începe eternitatea. Focul a picurat vlăstari ieri. (Se opreşte din scris.) Dar astăzi? Astăzi iarna este atât de înverşunată, încât gheaţa geme şi refuză să îşi topească trupul pe altarul artei. (Scrie din nou.) Din când în când se aude sufletul deşertului pustiit de viscol şi poetul se adânceşte mai mult în noaptea zăpezilor şi nimeni nu-i mai întinde mâna. (Ridică creionul de pe coala caietului.) Părăsit poetul uită să trăiască cu adevărat. (Se ridică de la masă, aruncă plapuma şi se plimbă prin cameră.) Dacă mi-aş aminti unde le-am pus aş salva poetul şi stelele şi-ar regăsi focul. Unde le-am putut rătăci? (Se aşează la masă şi începe să scrie din nou.) Pierduţi printre pietre, oamenii au îngheţat poezia şi viaţa le-a fost acoperită cu ere glaciare. (Răsfoieşte caietul.) Nu puteau să se ascundă între file. Între file le-aş fi zărit imediat. E greu fără ele. Abia pot respira. Dacă le-aş găsi aş fi salvat. Aş deveni când şi când o scânteie ce naşte stele. (Ia din nou creionul şi scrie.) Din când în când câte o scânteie mai alunecă pe gheaţa umedă încercând să deschidă ochii luminii, dar gheaţa nu aude chemarea poetului şi îşi doarme viaţa în ruină. (Închide caietul.) Ce mici sunt oamenii! Fără stele oamenii sunt din ce în ce mai mici. Dacă le-aş putea afla! Dacă le-aş putea gusta din nou! Cât de mult m-aş înălţa! Aş fi o carte ce urcă spre steaua supremă. (Zâmbeşte.) Cu fiecare bătaie a aripilor cartea mea ar fi din ce în ce mai mare până ar deveni ea însăşi soarele ce picură energie. (E linişte un moment.) Ce aş putea face? (Se apropie de fereastră.) A îngheţat totul. Iarna nu a iertat nimic. Până şi frunza încăpăţânată din vârful teiului ce s-a luptat să vieţuiască pocneşte de ger. E ultima amintire a toamnei. Ieri, înainte de a crea stelele, am găsit atâta armonie în toamnă şi strălucire în cerul ei, pentru că fiecare frunză îmi şoptea despre fericirea de odinioară. Astăzi fiecare parte a trupului meu istovit vorbeşte asemenea frunzelor de ieri despre stelele rătăcite departe, despre fericirea de odinioară, despre chipul primăverii, despre ochii verdelui şi galbenul vieţii. (Se apropie de birou.) Laptopul, portalul meu spre alte lumi. (Îl atinge, pe urmă îşi retrage mâna speriat.) Trebuie să sacrific motorul meu de legătură cu alte lumi spre a cumpăra prafurile pierdute, prafurile ce le-am căutat în fiecare colţ ce-mi apasă fiinţa şi nu le-am găsit. Nu, nu pot să trăiesc fără ele. Ele sunt soarele, stelele, aerul, apa, focul, pământul, ele sunt eu, da, eu. Fără ele sunt nimic, iar ele fără mine nu pot să existe. (Atinge din nou laptopul şi începe să plângă. Îl deschide. Caută o adresă şi face o comandă. Îl închide. Se aşează în genunchi lângă birou şi mângâie laptopul.) Într-o oră ne despărţim. Mi-ai fost un prieten bun. M-ai ajutat. O să-mi amintesc cu drag şi dor de tine. (Îşi retrage mâna şi îşi pleacă capul pe laptop plângând.) Sunt un trădător. Te vând pentru a trăi o himeră de-o clipă. Stelele sunt vinovate! Ele şi soarele lor cu ochii verzi. (Ia laptopul în braţe şi cade pe podea, lână birou.) Ultima îmbrăţişare. (O clipă e linişte. Vicu stă ghemuit lângă birou cu laptopul în braţe. După un timp se aud bătăi în uşă.) 
  
Scena II 
  
Personajele: Vicu, Maur. 
  
(Vicu tresare ca trezit dintr-o altă lume.) Au venit. (Se ridică, aşează laptopul pe birou şi aleargă spre uşă să deschidă. Un bărbat intră în cameră.) 
  
Maur: Cu Vicu. 
  
Vicu: Eu sunt. 
  
Maur: Ai făcut o comandă. 
  
Vicu: Da. 
  
Maur: Am adus pachetul. Produsul costă ... (E întrerupt.) 
  
Vicu: Nu am bani. 
  
Maur: Tu îţi baţi joc de mine! Poate n-ai auzit până acum cine e Maur? 
  
Vicu: Tu eşti Maur? 
  
Maur: Da. 
  
Vicu: Eu sunt Vicu. 
  
Maur: (revoltat) Până aici! 
  
(Vicu face un pas în spate.) 
  
Maur: Ce urmăreşti de fapt? 
  
Vicu: Vreau pachetul. Am un laptop. E nou. (Se duce spre birou şi ia laptopul. Se apropie de Maur şi-l oferă.) 
  
Maur: Funcţionează? 
  
Vicu: Da. Poţi să verifici. 
  
Maur: Nu e necesar. (Îi oferă pachetul.) Altă dată să ştii să comunici. O comunicare greşită s-ar putea să te coste mult. (Maur pleacă.) 
  
Scena III 
  
Personajele: Vicu. 
  
Vicu: A plecat. (Pune pachetul pe masă.) V-am găsit într-un final. Sunteţi lângă mine. Vă pregătiţi să mă purtaţi în lumea mea, la stelele mele. (Deschide cu nerăbdare pachetul. Dă de un alt pachet mai mic, pe urmă de altul şi mai mic, e din ce în ce mai agitat.) Unde sunteţi? (Începe să plângă rupând hârtiile găsite în ultimul pachet. Printe hârtii găseşte un pliculeţ micuţ, transparent în care se poate observa un praf alb. Îl ridică dintre hârtii şi-l priveşte cu atenţie.) Am fost înşelat. Trebuia să primesc încă trei pliculeţe. Măcar îmi ajunge până dimineaţă. (Deschide pliculeţul şi consumă conţinutul, pe urmă se aşează pe podea şi îşi sprijină spatele de piciorul mesei. O clipă e liniştit, pe urmă începe să râdă.) 
  
Scena IV 
  
Personajele: Vicu, Mama. 
  
(În cameră intră o femeie. Vicu râde în continuare.) 
  
Mama: Ce e dezordinea asta? 
  
Vicu (încercând să se ridice fără rezultat): Mama! 
  
Mama: Ai băut? 
  
Vicu (râzând): Nu am băut, dar sunt beat de fericire. 
  
Mama: Ai fost la facultate astăzi? 
  
Vicu (râzând): La ce-mi trebuie facultate? 
  
Mama (căutând ceva) Unde e laptopul ce l-am cumpărat săptămâna trecută? Trebuie să trimit un mesaj tatălui tău să vină acasă. Cu tine nu e bine. 
  
Vicu (râzând) L-am vândut. 
  
Mama: Cum l-ai vândut? 
  
Vicu (sobru): L-am dat unui prieten pentru o noapte. 
  
Mama: Ieri ai dat televizorul şi astăzi laptopul. Ce se întâmplă cu tine? 
  
Vicu: (absent) Mâine o să vând un dulap. 
  
Mama: Acum mergem la medic împreună. 
  
Vicu: (Se târăşte prin cameră, pe urmă se ridică, face câţiva paşi în toate direcţiile.) Plec. Mă duc să caut stelele. 
  
(Mama se apropie de el şi vrea să-l atingă.) 
  
Vicu: Nu mă atinge! (Face un pas în spate şi cade.) Nu. 
  
Mama: Trebuie să mergem la un medic. Cu tine se întâmplă ceva rău. 
  
(Vicu se ridică cu greu şi fuge pe uşă.) 
  
Actul II 
  
Decorul: O stradă luminată. Stelele şi luna se pot zări pe boltă. In fundal clădiri. Unde şi unde se află câte o bancă. 
  
Personajele: Vicu, un grup de oameni, Femeia ce mătură strada. 
  
Secena I 
  
Personajele: Vicu, un grup de oameni. 
  
(Vicu merge cu greu. La un moment dat se sprijină cu mâinile de o bancă ivită în calea lui.) Nu găsesc stelele mele. (Plânge. Se aşează lângă bancă şi priveşte spre cer.) De ce vă uitaţi la mine? Stelele mele sunt mult mai frumoase decât voi! (Râde.) Unde v-aţi ascuns? (Ridică palmele ce au atins pământul. Acestea sunt murdare. Le priveşte cu atenţie.) Cât noroi! (Începe să se şteargă de pantaloni.) Nu mai văd stelele de atâta noroi. (Râde.) Acum înţeleg. (Atinge iarăşi pământul cu palmele.) Noroiul mă va ajuta să găsesc stelele rătăcite, prinţesa cu ochii verzi. (Ridică palmele şi le priveşte.) Am auzit cândva că animalele se tăvălesc în noroi pentru a scăpa de insecte. Trebuie să suport deparazitarea, să mă îmbăiez în mocirlă ca să ating stelele. (Îşi pune palmele pe faţă.) Acum e mai bine. Trebuie să aştept să se usuce noroiul pentru a fi protejat de insecte. Dar eu sunt un om. Doar animalele se îmbracă în noroi pentru a scăpa de insecte. Eu, eu o să mă purific prin imala cea sacră. Ea îmi va deschide calea spre mine însumi. (Vede o umbră în colţul străzii.) E umbra vrăjitoarei de la colţ. Şi-a pus masca gustând mocirla pentru a trece neobservată. 
  
(Se aude gălăgie. Un grup de oameni trece pe stradă.) 
  
Vicu: Politicienii! Aceştia se scaldă în alt noroi. 
  
(Ajung în dreptul lui Vicu.) 
  
Un om din grup (râzând): Uite, un porc! 
  
(Râd cu toţii) 
  
Vicu: Eu porc! Voi sunteţi ... (Se opreşte.) 
  
Alt om din grup: Ce? 
  
Vicu: Sunt un porc. De ce n-aş fi un porc? Porcul simte bucuria noroiului, voi vă scăldaţi în el şi nu-i cunoaşteţi gustul. 
  
Alt om din grup: Ai grijă ce vorbeşti! (Îl loveşte cu piciorul.) 
  
Vicu (sprijinindu-se de bancă): Ai încălcat teritoriul meu. Eu sunt un cerb care-şi marchează teritoriul tăvălindu-se în noroi. (Se rostogoleşte pe pământ.) 
  
Alt om din grup: E nebun. 
  
Vicu (ajuns la picioarele unui membru al grupului, râde): Sunt un hipopotam, un rinocer ce se răcoreşte în nămol. (Se agaţă de picioarele omului. Acesta îl respinge, lovindu-l.) 
  
Omul: Câine! 
  
Vicu: Voi sunteţi câni ce vă tăvăliţi în propria mizerie! Eu sunt un elefant ce-mi curăţ sufletul printr-o baie noroiasă! 
  
(Oamenii din acel grup încep să-l lovească cu picioarele.) 
  
Alt om din grup: Acum ne răcorim şi noi în noroiul loviturilor. 
  
Alt om din grup: E suficient. 
  
Alt om din grup: Nu e suficient. Ăştia au şapte vieţi. Mâine tot în drumul nostru o să-l aflăm. 
  
Alt om din grup: Eu plec. (Se depărtează. Ceilalţi mai lovesc de câteva ori şi se depărtează şi ei.) 
  
Vicu (târându-se spre bancă) E atâta umezeală. Nu mai deosebesc mocirala de sânge. (Plânge. Ajunge lângă picioarele băncii.) Şi nu am văzut stelele. Prafurile din noaptea asta au fost o înşelăciune. Şi laptopul meu? Şi soarele meu cu ochii verzi? (Priveşte spre cer.) Şi voi ce vă uitaţi aşa? Râdeţi de mine? (Îşi sprijină capul de bancă.) Mi-e cald. Mă sufoc. Câtă nevoie aveam de himera mea! (Cade în noroi.) 
  
Secena II 
  
Personajele: Vicu, Femeia ce mătură strada. 
  
(S-a luminat de ziuă. O femeie mătura strada. Ajunge lângă Vicu. Se apleacă şi îl scutură, dar Vicu nu reacţionează.) 
  
Femeia ce mătură strada: L-au omorât şi pe ăsta. L-au aruncat în mocirlă ca să nu mai zărească adevărata lumină, pe urmă i-au scos ochii şi mi-au lăsat mie misiunea să-i mătur hoitul. (Începe să adune cu mătura noroiul şi să-l arunce peste trupul nemişcat al lui Vicu.) Suntem captivi în mocirala celor ce conduc lumea. (Continuă să arunce noroi.) O să te eliberez prin acest noroi sfânt. Acum o să-ţi fie mai bine. (Se depărtează măturând strada.) 
  
Cortina cade. 
  
Referinţă Bibliografică:
Mocirla - volumul „În colivie“ / Ana Cristina Popescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1940, Anul VI, 23 aprilie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Ana Cristina Popescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ana Cristina Popescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!