Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



Lumina uitată din stâncă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Lumina uitată din stâncă  
din volumul In colivie  
 
Piesă într-un act  
 
Personajele: Sfinx, Piatră, Păpădie.  
 
Decorul: Un munte stâncos la poalele căruia se află o câmpie plină de flori şi verdeaţă.  
 
(Sfinx, Piatră şi Păpădie se află la poalele muntelui şi se pregătesc să-l escaladeze. Îşi scot din rucsac coarda, hamul, optul de rapel, buclele, dispozitivul gri-gri, casca, săculeţul pentru carbonatul de magneziu, buclele şi încălţămintea adecvată discutând.)  
 
Păpădie: Eu rămân aici.  
 
Piatră: Nu ai pic de bărbăţie în tine, Păpădie!  
 
Păpădie: Mai bine aşa, Piatră, mult mai bine, decât să alunec şi să mă fac bucăţi.  
 
Sfinx: E aşa de plăcut să simţi nepătrunsul în aerul rece al văzduhului.  
 
Păpădie: Tu eşti puternic, Sfinx! Eu sunt asemeni apei domoale care se fereşte să-şi sape drumul prin păduri întunecoase şi văi adânci.  
 
Sfinx: Într-o zi vântul de câmpie îţi va răpi şi ţie coroana. În acel moment vei plânge după clipa înălţimii ce ai refuzat să o guşti.  
 
Păpădie: Eu sunt o părere, o umbră, o pasăre cu aripile frânte, o iarbă agăţătoare ce se ascunde în spatele fiecărui copac.  
 
Sfinx: Eu sunt copacul ce stă neclintit în faţa furtunii. Eu sunt o stâncă de care încearcă să se agaţe un fir de iarbă, dar când îmi simte ascuţişul îşi pleacă ochii spre alte colţuri de teamă să nu se frângă.  
 
Păpădie: Tu eşti leul înaripat din mitologia greacă, pentru că-i porţi numele.  
 
Sfinx: Era leoaică.  
 
Păpădie: Şi cerea drumeţilor să dezlege enigma unei ghicitori. Cei care nu-i înţelegeau taina plăteau cu viaţa.  
 
Sfinx: Erau slabi ca tine. Nu încercau să pătrundă dincolo de esenţa lucrurilor. Se mulţumeau să trăiască asemenea gâzelor ce se lăfăie o clipă în lumina diurnă.  
 
Păpădie: Şi leul elimina pe cei care nu erau puternici.  
 
Sfinx: Se eliminau singuri.  
 
Păpădie: Încercând să se agaţe de alte colţuri.  
 
Piatră: De alte adâncuri.  
 
Sfinx: Adâncurile sunt greu de pătruns, sunt pentru aceia care cunosc răspunsul.  
 
Păpădie: Eu sunt bine în lumea mea.  
 
Sfinx: O să-ţi pară rău că ai trăit degeaba.  
 
Păpădie: Nu trăiesc degeaba. Mă las mângâiat de lumina solară, de ploaia caldă de vară.  
 
Piatră: Te bucuri de gustul unei plăcinte şi uiţi să-i cercetezi chimia.  
 
Sfinx: Lumina solară e diferită de propria-ţi lumină, lumina aceea ce te arde pe interior, te macină, te frământă, te înalţă, te ajută să fii piatra din vârful muntelui.  
 
Piatră: Lumina. E greu să-ţi înţelegi lumina. Adesea arzi în căutarea luminii şi când crezi că i-ai găsit ochii, începi să strigi că sunt albaştri, dar te împiedici şi cazi.  
 
Sfix: Am uitat să săpăm în stânca vieţii şi să observăm lumina care arde în noi.  
 
Piatră: E timpul să observăm astăzi acea lumină pe munte.  
 
Păpădie: Eşti de neclintit în hotărârea ta, ca o piatră. Mai bine ai rămâne cu mine pe această câmpie. Lasă-l pe Sfinx să escaladeze singur muntele. A mai făcut-o şi altă dată. El are experienţă.  
 
Piatră: Astăzi e timpul „să pun şi eu prima piatră“.  
 
Păpădie: Numai „să nu calci în piatră seacă“.  
 
Piatră: Eu nu „fug de scapără pietrele“ din faţa greutăţilor.  
 
Păpădie: Acum de ce „arunci cu piatra“ în mine?  
 
Piatră: Nu este cazul, pentru că o faci singur.  
 
Păpădie: Eu te sfătuiesc să stai la poalele muntelui, pentru că văzduhul e încărcat de nori.  
 
Sfinx: Şi va ploua cu piatră, Păpădie, multă piatră!  
 
Păpădie: Gheaţă.  
 
Sfinx: Care se topeşte ca tine. E puternică o clipă, pe urmă se dilată sub povara apei.  
 
Piatră: Păpădie!  
 
Păpădie: Da, Piatră.  
 
Piatră: Dă-mi cablul tău! E mai lung şi mai rezistent.  
 
(Păpădie caută în rucsacul lui şi scoate un cablu – o funie roasă şi i-o oferă lui Piatră.)  
 
Piatră: Aveai alt cablu când am hotărât să plecăm la munte.  
 
Păpădie: L-am vândut. Nu-mi era de folos.  
 
Piatră: Ai dreptate. Funia aceasta nu te va proteja. Nu-ţi va fi călăuză bună pe muntele de piatră.  
 
Păpădie: E aşa de bine la câmpie.  
 
Sfinx: O să ne aştepţi la poalele muntelui?  
 
Păpădie: O să vă aştept. Poate aveţi nevoie de mine. Vă puteţi împiedica de o piatră şi eu aş putea chema ajutoare.  
 
Piatră: Vulturii nu au nevoie de ajutor. Atunci când îşi frâng aripile se retrag în propria lor stâncă şi aşteaptă să adoarmă pentru totdeauna.  
 
Păpădie: Eu sunt un om.  
 
Piatră: Eu sunt o rocă.  
 
Sfinx: Omul este o rocă, o rocă ce caută cerul urcând pe munte.  
 
Păpădie: Vârful muntelui se ascunde printre nori.  
 
Sfinx: Aşa pare el, Păpădie. E o Fata Morgana.  
 
Păpădie: Nu înţeleg.  
 
Sfinx: Vârful muntelui dă impresia că atinge cerul, lasă omului iluzia că poate atinge acea linie a infinitului cu mâna. Când eşti aproape în vârf crezi că poţi mângâia cerul, dar pasul următor îţi arată că roca nu poate atinge cerul, că totul a fost o iluzie, un vis.  
 
Păpădie: Atunci de ce mai urcaţi muntele?  
 
Piatră: Mereu există acea speranţă ferecată în cutia Pandorei.  
 
Sfinx: Cerul e absolutul spre care tinde roca.  
 
Păpădie: Pe care nu-l poate atinge.  
 
Sfinx: Pentru că nu a învăţat să ardă, să vadă flacăra uitată a stâncii sale. Doar când descoperă acea lumină lăuntrică poate să treacă dincolo de vârful muntelui şi să se unească cu cerul.  
 
Păpădie: Eu rămân o simplă rocă.  
 
Sfinx: Până ce vântul îţi va fura puful şi tu vei realiza că nu te-ai bucurat de cerul eternităţii.  
 
Păpădie: Începe să bată vântul.  
 
Sfinx: Nu e un lucru bun. O să urcăm cu greu. E posibil să nu mai ajungem în vârf niciodată. Nori, vânt furtună şi un vârf ce aşteaptă să-i mângâi chipul.  
 
Piatră: Eu nu renunţ. Am plecat pe drumul acesta şi voi merge până la capăt. Viaţa aceasta e plină de nori, vânturi şi furtuni. Dacă ne împiedecăm de orice piatră nu mai vom mai cunoaşte răsăritul.  
 
Sfinx: Ai dreptate. Norii, furtunile şi vânturile sunt mereu în jurul nostru. Dacă refuzăm să traverzăm această pâclă, ne vom lega singuri de flacăra îngheţată a solului uscat şi rece.  
 
Păpădie: Mie mi-e teamă de furtună, de vânturi, de nori. Eu sunt mulţumit în lumea mea.  
 
Sfinx: Eşti ca un flutur ce se pierde în paradisul unei flori, se lasă îmbătat de parfum şi-n clipa următoare închide ochii.  
 
(Un fulger pare să despartă văzduhul. La scurt timp un tunet strigă mânios din înălţimi.)  
 
Păpădie: Mi-e teamă. (Aleargă spre deschizătura de la baza muntelui.) Veniţi! E un adăpost pentru vreme rea. E un loc sigur.  
 
Sfinx: Nimic nu este sigur.  
 
Păpădie: Veniţi!  
 
Piatră: Noi nu ne temem de furtună.  
 
Păpădie: O să închideţi ochii pentru totdeauna, dacă escaladaţi muntele pe o asemenea vreme.  
 
Sfinx: E mult până răsare soarele.  
 
Piatră: Pe soare e uşor.  
 
Sfinx: Pe vremea capricioasă, cine gustă vârful ascuţit, e asemenea păsării ce taie furtuna şi culege razele de aur ale zorilor eternităţii.  
 
Păpădie: Veniţi!  
 
Piatră: Urcăm!  
 
Sfinx: Pornim împreună.  
 
Păpădie: Renunţaţi!  
 
(Piatră şi Sfinx încep să escaladeze muntele. Ploaia îi izbeşte în faţă. E atât de deasă, încât nu se mai zăresc unul pe altul. Din când în când câte un fulger le luminează calea. Alunecă. Se agaţă din nou.)  
 
Păpădie (din adăpost): Nu-i mai văd. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Sunt încăpăţânaţi. Nu m-au ascultat deloc. (Încearcă să facă câţiva paşi, dar se întoarce în adăpost.) Este imposibil.  
 
(De pe muntele stâncos se aude un glas.)  
 
Piatră: Sfinx! (din nou) Sfinx! (după o clipă de linişte) Nu mă aude. Ce s-a întâmplat cu el? Şi ploaia nu mai încetează. Am rămas suspendat. M-a agăţat o piatră şi nu pot să mă mai desprind din braţele ei. (din nou) Sfinx!  
 
Păpădie: E prăpăd. Ce s-o fi ales de ei?  
 
Piatră: Sfinx!  
 
(La un moment dat se face linişte. Un timp se aude zbuciumul furtunii ce frământa natura, pe urmă se luminează.)  
 
Păpădie (ieşind din adăpost) E linişte. Furtuna a trecut. Parcă nici nu a fost vreodată. Nu ştiu nimic de Piatră şi Sfinx.  
 
Piatră: (pe la mijlocul muntelui) S-a luminat! Acum pot observa roca ce m-a agăţat. E o piatră cu reflexe albăstrui. (Gândeşte.) E piatra lunii, da, ea este. O piatră semipreţioasă m-a agăţat. Am găsit ce căutam. Sunt mulţumit. De fapt nici nu am ştiut ce caut, această piatră mi-a deschis ochii. (se dezleagă de piatra ce-l ţinea ancorat. Mă întorc la câmpie cu o comoară culeasă de pe munte.  
 
(Piatră ajunge la poalele muntelui.)  
 
Păpădie: Piatră!  
 
Piatră: M-am pierdut de Sfinx.  
 
Păpădie: Poate s-a rătăcit.  
 
Piatră: Cred că a cucerit vârful.  
 
Sfinx (în vârful muntelui): E atâta linişte aici. (Priveşte în jur.) O floare. E o floare de colţ. Floarea şi lumina e secretul. Floarea de colţ e lumina din stânca vieţii fiecăruia. Când atingi vârful muntelui răsare şi înfloreşte. Toţi avem undeva uitată o floare sălbatică ce aşteaptă răbdătoare să-i recunoşti zâmbetul. După ce străbaţi cărări întortochiate spre vârfuri de piatră, floarea desăvârşirii tale răsare ca o lumină, purtându-te spre absolut. (Culege floarea şi o ascunde în cămaşă, lângă inimă.) Ea e dovada că am atins vârful muntelui, că m-am eliberat de neputinţa în care se zbate roca.  
 
(Coboară. Ajunge la poalele muntelui.)  
 
Piatră: Sfinx!  
 
Păpădie: Ai biruit muntele de piatră?  
 
(Sfinx scoate din sân floarea de colţ.)  
 
Sfinx: Dovada înălţării mele.  
 
Referinţă Bibliografică:
Lumina uitată din stâncă / Ana Cristina Popescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1833, Anul VI, 07 ianuarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Ana Cristina Popescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ana Cristina Popescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!