Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Proza > Mobil |   



Pledoaria scaunelor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Piesă într-un act  
 
Personajele: Omi, un copil al străzii, P1, P2, P3, P4, P5.  
 
Decorul: Un bloc în faţa căruia se află o bancă ruptă.  
 
(Omi vine spre banca din faţa blocului şi doreşte să se aşeze, dar observă că picioarele băncii sunt pe cale să cedeze.)  
 
Omi: Au distrus-o şi pe aceasta. A fost ultima de pe aleea cu tei. I-am auzit până târziu în noapte râzând şi pocnind. A cedat lemnul, iar piciorul de fier s-a îndoit ca o bucată de pânză uzată. (Se aşează cu grijă pe bancă, într-un loc ce părea mai stabil.) Cred că o să reziste şi acestei poveri.  
 
(Prin faţa lui trece în goană un copil al străzii. E desculţ. Pe el are o haină de ploaie şi nişte pantaloni murdari. Talpile îi sunt negre de noroiul măturat în cale-i. Are în braţe o pâine. Nişte oameni ce se află în trecere îl privesc curioşi.)  
 
P1: De ce nu mănâncă pâinea?  
 
P2: E proaspătă. Am văzut când a primit-o de la brutărie.  
 
(Copilul aleargă dintr-o parte în alta a străzii.)  
 
P3: E nebun.  
 
P4: Probabil a fugit dintr-un spital şi acum nu-şi găseşte locul.  
 
(Copilul se opreşte în faţa băncii şi-l priveşte pe Omi.)  
 
P5: Ce face?  
 
(Omi îl priveşte la rându-i. Nu spun nimic. Se uită un timp unul la altul.)  
 
P1 (apropiindu-se de copil) Ți-e foame?  
 
(Copilul fuge.)  
 
P2: E nebun.  
 
Omi: E singur. Îi este foame şi frig. E noiembrie şi umblă desculţ. E ca o frunză ce nu-şi mai găseşte locul.  
 
P3: Au căzut toate.  
 
P2: Mai sunt câteva în vârful teiului.  
 
P1: Se încălzeşte călcând pe frunze.  
 
P4: Lăsaţi-l!  
 
P5: Eu plec.  
 
P1: Și eu.  
 
P2: E cel mai bun lucru.  
 
P3: Nu avem cum să-l ajutăm. E ca un animal sălbatic. Să mergem spre casă!  
 
(P1, P2, P3, P4 şi P5 părăsesc aleea.)  
 
Omi: N-au înţeles nimic. Acel animal este sălbatic, pentru că-i este sete să fie mângâiat de iubirea unei mame. Îi este frig şi nimeni nu-i aprinde un băţ de chibrit care să scoată steluţe fermecate.  
 
(Copilul aleargă spre bancă şi se aşează pe covorul de frunze moarte din faţa lui Omi.)  
 
Omi: Salut! Eu sunt Omi! Tu?  
 
(Copilul nu răspunde.)  
 
Omi: Nu poţi vorbi sau nu doreşti acest lucru?  
 
(Aceeaşi tăcere.)  
 
Omi: Te înţeleg. (Scoate din buzunar un pachet cu bomboane de ciocolată şi-i oferă copilului.) Poftim! (Copilul nu se clinteşte din loc, dar Omi se apropie de el. În momentul următor copilul o ia la goană.) A fugit. (Aşează pachetul de bomboane pe locul unde a stat băiatul şi se întoarce pe bancă.) E ca şi banca aceasta, fără echilibru. I-au rupt alţii picioarele şi acum îi întorc spatele. Cu ce drept l-au numit nebun pe acest copil? Adulţii i-au luat zâmbetul lipsindu-l de căldura dragostei.  
 
(Copilul se întoarce. Se aşează pe frunze şi ia cu sfială pachetul cu bomboane. Ia o ciocolată şi o mănâncă.)  
 
Copilul străzii: Mulţumesc!  
 
Omi: Vorbeşti!  
 
(Copilul îl priveşte cu nişte ochi mari şi curioşi.)  
 
Omi: Eşti ca un căţeluş ce aşteaptă să-şi găsească un prieten.  
 
Copilul străzii: I-am văzut. Toată noaptea au băut pe bancă şi spre dimineaţă i-au rupt picioarele.  
 
Omi: Ei te-au văzut?  
 
Copilul străzii: Nu. Sunt foarte agresivi. Se comportă urât cu băncile şi băncile le sunt de folos un timp. Eu nu le-aş fi de folos. Ar arunca imediat cu pietre după mine.  
 
Omi: Unde locuieşti?  
 
Copilul străzii: Sunt liber să locuiesc unde doresc. Nu sunt legat de nimic. Nu am un colţ al meu, după cum nu am niciun prieten. Eşti primul om care se uită altfel la mine.  
 
Omi: De ce spui asta?  
 
Copilul străzii: Am fost privit ca ceva inutil, ca o bancă nefolositoare.  
 
Omi: De cât timp hoinăreşti pe străzi?  
 
Copilul străzii: Din vară. Până-n vară am stat la un adăpost social, dar s-au rupt nişte scaune şi a căzut vina asupra mea. Am fugit. Ce era să fac? Nu puteam să înlocuiesc acea pagubă.  
 
Omi: Cine a rupt scaunele?  
 
Copilul străzii: Oamenii.  
 
Omi: Care oameni?  
 
Copilul străzii: Cei care au aşezat poveri pe ele.  
 
Omi: Nu înţeleg.  
 
(Copilul străzii se apropie de Omi şi se aşează pe genunchii lui. Omi nu-l respinge.)  
 
Copilul străzii: Ce nu înţelegi? În acest moment picioarele tale sunt scaunul meu. Eu sunt stăpânul lor. Pot să fac ce vreau cu ele. Pot să le rănesc, să mă balansez în toate părţile, le pot face orice. Ele trebuie să suporte, nu se pot apăra. Nu pot să vorbească. Trebuie să rabde şi să reziste. Tăcerea lor este atât de adâncă, încât doare s-o percepi.  
 
(Copilul străzii se ridică de pe genunchii lui Omi şi se aşează din nou pe frunze.)  
 
Omi: Înţeleg.  
 
Copilul străzii: Au suportat multe scaunele. X se învârtea pe piciorul unui scaun cât era ziua de lungă. Y zgâria şezutul acestuia cu un cui spre a desena un zombi. Z lua spătarul unui scaun şi lovea cu el picioarele altuia. După ce reuşea să rupă piciorul altui scaun, îl ridica de la pământ ca pe un trofeu şi alerga cu acesta prin clădire după alţi copii ameninţându-i că vor avea şi ei o soartă aidoma mobilei.  
 
Omi: Ai dreptate. Dacă ar fi să ascultăm plângerile scaunelor, am scrie multe, foarte multe cărţi.  
 
Copilul străzii: Cu un picior lipsă, scaunul unui copil a fost aruncat pe geam. Izbindu-se de pământ şi-a mai pierdut un picior. A devenit şchiop de două picioare. În felul acesta nu mai reprezenta prea mult interes. A fost ridicat de Y. Scaunul părea să tremure la atingerea brutală. Îl dureau picioarele rupte. Nu le mai avea, dar îl dureau. Erau ca o povară. Y l-a zmucit bine pe scaunul deja condamnat şi i-a rupt spătarul. Acesta s-a cutremurat de durere. X a venit repede şi i-a luat lui Y spătarul. A început un meci de fotbal. Spătarul era mingea. X şi Y erau jucătorii ce încercau să o câştige. Fiecare pasă era simţită de scaunul mutilat ca o lovitură grea.  
 
(Copilul străzii întrerupe şirul povestirii.)  
 
Omi: De ce te-ai oprit?  
 
Copilul străzii: Dacă scaunele ar putea să vorbească, oamenii ar pleca capul ruşinaţi.  
 
Omi: Nu toţi.  
 
Copilul străzii: Ai dreptate. Eu sunt un scaun, un scaun mut, un scaun ce a fost abandonat imediat ce a ieşit din mâna meşterului. De atunci alerg din loc în loc. Sunt atent la picioare. Fără picioare nu aş mai putea alerga şi m-aş stinge încet, încet, m-aş stige ca frunzele acestea pe care stau acum.  
 
Omi: Nu se vor putea elibera niciodată de povara oamenilor.  
 
Copilul străzii: Cine?  
 
Omi: Scaunele.  
 
Copilul străzii: Nici eu nu mă pot elibera de povara singurătăţii. Nimeni nu mă-mblânzeşte, aşa cum Micul Prinţ a îmblânzit vulpea.  
 
Omi: Eu nu pot, locuiesc departe.  
 
Copilul străzii: Aşa spun toţi. E prima dată când vorbesc după mult timp. Eu pot să merg oricât de departe, însă acolo nu e loc pentru mine.  
 
Omi: Poate te ajut să te întorci în acelaşi loc de unde ai fugit. Îţi rezolv problema scaunelor.  
 
Copilul străzii: Nu mă mai întorc acolo. Am fost alungat de neputinţă.  
 
Omi: Ce neputinţă?  
 
Copilul străzii: M-a găsit directorul între scaunele rupte. Erau multe. Eu alergam printre ele şi le ştergeam lacrimile. X, Y şi Z râdeau fericiţi. Neputinţa scaunelor le-a fost joacă. Când a venit directorul au dat cu toţii vina pe mine. Eu am tăcut. Ei au acuzat şi au râs pe ascuns.  
 
Omi: De ce nu ai vorbit?  
 
Copilul străzii: Nu era necesar. Eu eram cel prigonit, pentru că eram diferit de ceilalţi. Am fugit. M-am urcat într-un tren şi am călătorit departe. Nici nu ştiu cum am ajuns aici.  
 
Omi: O să te ajut. Cunosc pe cineva care lucrează ca asistent social.  
 
Copilul străzii: Nu. Eu iubesc libertatea. Nu vreau să mai suport povara asemenea scaunelor. Fug de jugul robiei.  
 
Omi: O să vină iarna. Nu ai unde să te adăposteşti. Deja ţi-au îngheţat tălpile şi tu fugi de căldură.  
 
Copilul străzii: Căldura a fugit de mine. Acum mă tem de ea. Nu o mai înţeleg. O percep ca pe ceva care are nevoie de un sprijin. În căutarea acelui sprijin se odihneşte pe un scaun. Observă că-i este util. Îl foloseşte. Scaunul suportă totul. Acceptă să fie îmblânzit. Atunci când sacunul îşi deschide toată fiinţa spre a-i fi de folos prietenului, acesta se uită urât la el, obsevă că s-a învechit, îl duce într-un loc îngust numit magazie şi-l înlocuieşte cu altul mai tânăr. Magazia îi este cavou un timp, până ce va deveni lemn pentru foc sau obiect de transplant pentru o mobilă nouă.  
 
Omi: E târziu. Începe să se întunece. O să plec acasă. Dacă doreşti voi vorbi pentru tine prietenul meu.  
 
Copilul străzii: Doresc să mai treci pe aici, pe lângă banca aceasta abandoată şi să-ţi aminteşti de mine. Poate o să mă mai găseşti aici, poate nu, dar banca aceasta, cu picioarele ei frânte îţi va vorbi de un nebun ce alerga dintr-un loc în altul să-şi mai simtă picioarele vii.  
 
Omi (plecând): Ai grijă de tine!  
 
Copilul străzii: A plecat. Toţi pleacă. (Se apropie de bancă şi ia în braţe un picior al acesteia.) Am rămas numai noi şi povara noastră. Știi! (Tace o clipă.) Și pe mine mă dor picioarele. În fiecare noapte simt că-mi îngheaţă şi le masez. Ziua alerg ca să le simt vii. Mi-e teamă să nu mă părăsească. Nu ştiu ce m-aş face fără ele. Voi, băncile, sunteţi foarte curajoase. Vă retează picioarele şi sunteţi tot cu zâmbetul pe buze. Aşează pe voi poveri şi le purtaţi bucuroase. Povara mea e grea. Nu o mai pot duce. Acum mă lasă şi picioarele. Nu mai pot pleda în favoarea nimănui. Am apărat scaunele sau pe mine?  
 
(Dimineaţa, în jurul băncii rupte s-a putut observa multă lume.)  
 
P1: E copilul ce alerga ieri. A murit din cauza frigului.  
 
Referinţă Bibliografică:
Pledoaria scaunelor / Ana Cristina Popescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1789, Anul V, 24 noiembrie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ana Cristina Popescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ana Cristina Popescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!