Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Fragmente > Mobil |   



Rataciri
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DIN VOLUMUL RĂTĂCIRI  
 
CAPITOLUL VIII  
 
PRINTRE ABURI  
 
Peste drum de casa Edwinei Ştefănescu a locuit până în toamna anului ce a trecut o femeie bătrână şi singură. Soţul ei a păşit în veşnicie cu douăzeci de ani în urmă. Aşa a aflat-o Edwina, singură. Aşa au aflat-o toţi cei de vârsta Edwinei. Numele acelei femei era Ana dar oamenii şi-au făcut un obicei din a-i spune Ana lu’ Marcu. Până şi copiii o strigau Ana lu’ Marcu şi nu tanti Ana sau mătuşa Ana, etc. Marcu l-a chemat pe soţul ei.  
 
Casa Anei lu’ Marcu păstra vie amintirea locuinţelor rustice de odinioară. Copiii aveau obiceiul să îşi găsească locul de joacă în casa femeii. Nici ea nu avea nimic împotriva jocului lor. Ana lu’ Marcu iubea foarte mult copiii. Ei nu i-a dăruit Bunul Dumnezeu copii dar a îngrijit de copiii altora. Adesea o vedeai ieşind pe geam şi strigând copiii la dânsa ca să le dăruiască bomboane. Marius Pleu a poreclit-o cândva Femeia cu bomboane. Alţii o considerau cea mai bună prietenă a lor. Ea le înţelegea jocul şi le tăinuia toate nebuniile copilăriei.  
 
Intrarea în casa femeii se făcea prin curte. Aceasta era străjuită de un gard din scânduri şi o uşă micuţă de lemn. Curtea nu era îngrijită. Iarba îşi găsea locul prin toate ungherele. Obiectele vechi îşi întindeau oasele obosite prin colţuri în timp ce vlăstarii se înălţau ameninţător sperând să devină pădure.  
 
Ca să pătrunzi în casă trebuia să urci cam pe la mijlocul curţii trei scări de lemn şi să deschizi o altă uşă de lemn. Această uşă te invita să păşeşti într-un gang îngust. Gangul făcea legătura cu cele două camere ce alcătuiau casa femeii şi totodată cu podul casei. Prima cameră servea drept bucătărie, iar a doua era mai mult cameră pentru oaspeţi, căci Ana lu’ Marcu dormea în cuină (bucătărie). Avea în cuină un pat din lemn cu strujac. Strujacul este o saltea umplută cu ghije (pănuşă de porumb) şi acoperită cu pânză. Dulapuri nu avea în cameră. Avea o ladă de zestre unde ţinea două pricoviţe de lână, o pernă şi o poneavă. Hainele le ţinea pe o prăjină aşezată deasupra lăzii de zestre. Îmbrăcămintea ei era alcătuită din poale, cătrânţă, opreg, ciupag, sfetăr, laibăr, cojoc, cârpă. Vesela o ţinea pe cele patru rafturi de lemn ale stelajului. Soba era de cărămidă iar podeaua era din pământ. Când se făcea câte o groapă în podea, locul era plombat cu lut amestecat cu apă. Lângă peretele dinspre răsărit era o masă şi câteva scaune de lemn fără spătar.  
 
Camera de oaspeţi nu se deosebea prea mult de cuină. Podeaua era tot de pământ. Două paturi cu strujac se aflau de o parte şi de alta a camerei. În mijlocul camerei era o masă înconjurată de patru scaune. O ladă de zestre stătea lângă uşa de la intrare. Această cameră nu avea sobă. Ea putea să fie folosită doar vara, neavând posibilitatea ca să fie încălzită.  
 
Adesea copiii urcau în podul casei să se joce. Scara de lemn de la mijlocul gangului ducea în pod. Acolo, pe întuneric, copiii se ascundeau după lăzile vechi. Una din lăzi era plină cu păsulă iar alta cu obiecte precum fus, răsucă, mai. Nişte saci plini de lână stăteau atârnaţi în câte un cui. Cucuruzul împiedica mersul copiilor făcându-i să alunce ca pe gheaţă. Câte o găină ascunsă prin pod îşi lua avânt deranjată de jocul copiilor. La rândul lor copiii se speriau de găina ivită din întuneric şi care făcea mult zgomot. Gangul femeii era plin de găini. Acestea se plimbau în voie pe gang de parcă ar fi fost la ele acasă. Curtea casei era mare dar păsările preferau să colinde gangul şi podul locuinţei. Obiectul ce le-a stârnit copiilor curiozitatea a fost războiul de ţesut. Cum Ana lu’ Marcu nu mai era vrednică să-l folosească datorită vederii slăbite, copiii l-au perceput ca pe un obiect de joacă. În tinereţe Ana lu’ Marcu a făcut bani frumoşi în urma muncii la război. Acum se mulţumeşte cu pensia de urmaş.  
 
Întunericul de pe gang şi din pod dădea un aer sinistru jocului spre bucuria copiilor. Pe gang Ana lu’ Marcu mai avea patru vedre, o troacă, un lighean şi câteva vase de lut.  
 
Grădina casei era mare. Pomii o încercuiau. La intrarea în grădină se afla un grajdi şi un şopru. Ana lu’ Marcu iubea mult animalele. Avea mai multe vaci, toate cu viţel. Pe o viţeluşă o striga Fata mică. Această viţeluşă a dat-o părinţilor Edwinei.  
 
Într-o vară când Pavel Stanca, copil fiind, a necăjit-o pe mătuşa sa şi-a găsit adăpost peste noapte în casa Anei lu’ Marcu. Copiii ştiau că ea le întindea întotdeauna o mână de ajutor. Nicoleta, Raluca şi Edwina s-au jucat într-o zi cu mingea în apropierea cimitirului din Ohaba. În acest timp pe stradă a trecut o căruţă. Mingea şi-a greşit în acel moment direcţia şi a ajuns în faţa cailor. Ca urmare a acestei greşeli caii s-au speriat. Lina şi bărbatul ei, Manole Moisescu, nu mai puteau stăpânii animalele speriate. Fără să mai stea pe gânduri femeia a sărit din căruţă. Între timp Cherlea Ion, un martor al acestei întâmplări, a alergat în faţa cailor şi a reuşit să-i oprească. Lina s-a ales cu o fractură la picior iar Manole cu o tăietură în plamă. Tăietura i-a fost provocată de ham. Cureaua groasă şi tăioasă i-a făcut o rană adâncă în timp ce el se străduia să oprească caii din galop. După ce s-au liniştit caii, bărbatul supărat şi năucit de durere a luat-o la fugă după copii. Aceştia s-au adăpostit iniţial în cimitir. Revoltat de îndrăzneala acestora Manole a luat câteva pietre şi a început să le azvârle spre ei. Inspirate fetele s-au adăpostit în spatele crucilor presărate în calea lor, pe urmă au sărit gardul de piatră din spatele cimitirului ajungând astfel în grădina lui Dan. Au traversat grădina şi au pătruns în curte iar de acolo în stradă. Văzându-se libere un moment au alergat în curtea casei lu’ Ana. Ana lu’ Marcu nu a cunoscut isprava acelor fete. Ea curăţa crumpei ca să facă de mâncare. Foarte amabile fetele s-au oferit s-o ajute. În acea zi au devenit atâta de harnice, că toate treburile gospodăreşti ale Anei au fost făcute de ele. Seara s-au oferit să doarmă la ea ca Anei să nu-i fie urât singură. Atunci Ana lu’ Marcu a intuit că la mijloc se află o problemă. Le-a lăsat în casă şi s-a dus să vorbească cu părinţii lor. Aceştia erau pregătiţi să le pedepsească zdravăn. Cu mari rugăminţi Ana lu’ Marcu i-a convins să aplice fetelor o pedeapsă mai blândă. Toţi au fost copii cândva iar ele nu au făcut rău intenţionat. Dacă Manole le-ar fi nimerit pe fete cu vreo piatră se putea întâmpla o nenorocire. Mult mai vinovat îl considera Ana pe Manole. Un adult trebuie să fie un model pentru copii.  
 
Ana lu’ Marcu, prietena copiilor de pe uliţa mică din cartierul Ohaba a rămas sufletul lor ca un înger blând ce le-a fost mereu alături. Imaginea casei ei li s-a imprimat în memorie asemenea unui muzeu al satului bănăţean.  
 
În toamna anului trecut Ana lu’ Marcu a părăsit locul ce era ca un cămin al tuturor copiilor de ieri. Dudul bătrân din faţa casei femeii şi-a trimis frunzele la dans cu vântul. Acestea i-au ascultat porunca şi s-au lăsat conduse de vânt prin văzduh. Vântul îşi cânta melodia dansând în acelaşi timp cu frunzele până ce acestea cădeau obosite pe pământul uscat şi tare. Ana lu’ Marcu a fost trimisă şi ea de copacul vieţii la dans cu ultimul moment de trecere din viaţa omului, cu moartea. Era necesar să-i accepte dansul pentru a păşi în veşnicie şi a veghea de acolo asupra prietenilor ei mai mici. Odată cu femeia s-a stins şi casa acesteia. Nepoţii ei, copiii sorei lu’ Ana au vândut casa unei familii din Găvăneşti, Oltenia. Acestă familie s-a mutat în Oţelu Roşu din pricina uzinei. Datorită acesteia aveau un loc de muncă sigur. Şi-au vândut locuinţa din localitatea natală şi pământul pentru a se stabili în Banat.  
 
Vechea casă a început treptat să primească o nouă înfăţişare. În câteva luni imaginea arhaică s-a pirdut în umbra unei vile luminoase, zugrăvită în culori calde. Nici interiorul nu mai păstra nimic din amprenta trecutului. Camerele au fost mobilate imediat. Podeaua de la bucătărie a fost acoperită cu gresie iar cea a camerei de oaspeţi cu parchet. Coridorul întunecat ieri era acum luminos. Florile de asparagus ce-l împodobeau te făceau să te simţi ca într-o grădină vie unde armonia îţi linişteşte făptura adesea încărcată de greutăţile vieţii.  
 
Acestă familie era alcătuită din trei membri, Marin şi Maria Cojocaru împreună cu fiica lor Claudia ce avea vârsta Edwinei.  
 
Fiind oameni sociabili, familia Cojocaru, au fost acceptaţi repede de locuitorii din Ohaba.  
 
Printre aburii memoriei mai putea să fie zărită casa de odinioară şi prietena copiilor de ieri, Ana lu’ Marcu.  
 
Claudia Cojocaru nu a iubit învăţătura. După ce a terminat cu greu clasele primare a refuzat să mai meargă la şcoală. Îi plăcea să meargă cu vacile pe izlaz, să ajute la munca câmpului. La şaisprezece ani a fugit de acasă cu Şimon Firicel, un ţigan de treizeci de ani. La cunoscut la o nuntă. Ştia ţiganul să cânte la vioară şi făcea bani frumoşi din pasiunea lui. După trei luni, când ţiganul s-a plictisit de ea, Claudia s-a întors la casa părintească dar nu singură, ci împreună cu un prunc în pântece. Ca să nu le facă familia şi neamul de râsul satului, Maria Cojocaru a dus-o pe fiica ei, Claudia, la moaşa Veta care i-a omorât pruncul nenăscut. Trei luni s-a simţit rău Claudia după această intervenţie. A crezut că moare. Nu exista zi în care să nu sângereze câte puţin iar dacă îşi atingea burta cu mâna plângea de durere. În cele din urmă Bunul Dumnezeu s-a îndurat de Claudia şi ea a scăpat cu viaţă. S-a vindecat fără a face vreo infecţie care să-i fie fatală.  
 
Greşeala Claudiei Cojocaru a rămas ascunsă printre aburii grei ai sufletului. Adesea aceştia se scurg prin ochii fetei sub formă de lacrimi.  
 
În primăvară, când natura a început să-şi deschidă ochii adormiţi de albul zăpezii, prin Ohaba circula zvonul că Pavel Stanca se va însura după Paşte cu Claudia Marinescu. Nimeni nu se arăta interesat de acestă veste. Se ştia că va fi o nuntă în Ohaba. Claudia şi Pavel erau consideraţi străini şi gura satului nu prea se obosea să iscodească despre cei veniţi din alte zone. Singura care se frământa era Edwina.  
 
La începutul lunii martie Edwina a mers după ghiocei în Poiana Ghiocelului, dincolo de Zona Jgheabu, lângă pădure, cu mai mulţi colegi şi cu diriginta lor. Pe la amiază s-a lăsat o ceaţă deasă peste poiană. Aburii albicioşi şi deşi scădeau vizibilitatea. Elevii împreună cu diriginta s-au grăbit să se întoarcă acasă, cu toate că drumul se ascundea de ei. Edwina s-a rătăcit de grup. Nimeni nu a observat acest lucru preocupaţi fiind de a descoperi drumul spre oraş. Lângă o salcie bătrână Edwina s-a oprit. Aştepta ceva. Poate aştepta ca aburii albicioşi să se retragă în văzduh eliberând natura. Sau poate aştepta ca ceaţa să dispară din viaţa ei.  
 
– E atâta ceaţă în jur, a rostit Edwina. Pădurea s-a pierdut printre aburi.  
 
– Aşa cum pădurea a dispărut învinsă de ceaţă şi viaţa omului se va pierde treptat printre aburii încercărilor, a adăugat Pavel.  
 
– Tu, aici?  
 
– Da.  
 
– Cum ai ajuns aici şi când?  
 
– Eram la cincisprezece minute în urma grupului vostru. Când voi v-aţi aşezat pe iarbă să mâncaţi eu am adunat ghiocei. Nimeni nu m-a observat. Am adunat ghiocei pentru Claudia. I-am promis o dovadă a dragostei mele şi cred că cea mai bună dovadă sunt ghioceii. Atunci când ceaţa a coborât peste pădure am ştiut că tu te vei rătăci de grup. De când ai fost mică făceai altfel lucrurile decât cei din jur. Am rămas în poiană ca să te ajut să găseşti drumul spre oraş.  
 
– Nu era necesar, îl găseam şi singură.  
 
– Pot să plec şi acum dacă te deranjez.  
 
– Nu mă deranjezi.  
 
– E foarte deasă ceaţa, a adăugat Pavel.  
 
Gheorghe Boran, pădurarul, a auzit vorbă. Călăuzindu-se după sunete a reuşit să ajungă lângă Edwina şi Pavel. Lucra de ani buni ca pădurar în cadrul Ocolului Silvic din Ohaba. Se afla în timpul serviciului când ceaţa s-a lăsat peste pădure. Cu greu a reuşit să ajungă în poiană. În apropiere de poiană vocea tinerilor i-a fost călăuză.  
 
– Ce de apă şi fum, s-a adresat pădurarul celor doi!  
 
– E multă umezeală în ceaţa asta, l-a aprobat Pavel.  
 
– E mult fum în pădure, a ţinut să precizeze pădurarul. A coborât fumul din pădure peste poiană şi acum se îndreaptă spre oraş.  
 
– Nu e fum, e ceaţă, l-a contrazis Edwina.  
 
– E fum şi o să se ridice treptat şi-a susţinut pădurarul opinia. Am mai întâlnit astfel de fenomene anii trecuţi. Apa şi fumul s-au luat de mână şi au pornit la colindă prin natură, a spus pădurarul.  
 
– Ţinându-se de mână au format un strat gros de ceaţă, a adăugat Edwina.  
 
– Aşa este ea. Nu o mai contrazice i-a explicat Pavel pădurarului.  
 
– Cum sunt eu?  
 
– Ca o leoaică ce-şi apără teritoriul.  
 
– Mulţumesc pentru comparaţie.  
 
– E timpul să căutăm poteca ce duce spre oraş, i-a îndemnat pădurarul pe cei doi.  
 
Cu greu, cei trei rătăciţi prin ceaţă, au reuşit să descopere drumul spre oraş. Ajunsă acasă Edwina a mers în camera ei şi a deschis jurnalul. Nu a mai scris nici data, nici ora, a notat o întrebare şi câteva enunţuri pe una din filele învechite de atâta folosinţă.  
 
Oare când voi fi izbăvită de alergarea mea printre aburi? Sunt prea mulţi aburi în viaţa mea. Iubirea mea s-a pierdut printre atâţia aburi. Greu o să găsească drumul spre lumină, mai ales că aburii trecutului au rădăcini adânci în copilărie.  
 
ANA-CRISTINA POPESCU  
 
Referinţă Bibliografică:
Rataciri / Ana Cristina Popescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1618, Anul V, 06 iunie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ana Cristina Popescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ana Cristina Popescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!