Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Strofe > Introspectie > Mobil |   


Autor: Ana Cristina Popescu         Publicat în: Ediţia nr. 1591 din 10 mai 2015        Toate Articolele Autorului

Umbre

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
FUGAR PRINTRE UMBRE  
Au ruginit frunzele,  
frunzele mele,  
de când alerg printre imagini  
şi mi-e teamă  
să nu-şi ia zborul  
în văzduh.  
E-atâta toamnă în mine;  
am chemat-o,  
am aşteptat-o,  
o iubesc ca un îndrăgostit  
ce nu-şi poate dezlipi fiinţa  
de idolul dragostei sale.  
Acum tresar cu fiecare adiere,  
cu fiecare foşnet  
şi privesc spre frunze;  
Sunt atâta de frumoase!  
Curcubeu de raze  
ţesute printre ani ...  
Şi ele stau să plece,  
Tocmai acum când şi-au desăvârşit frumuseţea.  
M-am trezit într-o dimineaţă  
şi copacul era pe jumătate gol,  
iar partea colorată plângea,  
plângea de teama nefiinţei.  
Fugar printre umbre am fost o viaţă  
şi-am adunat muguri,  
i-am crescut  
şi ei au devenit frunze,  
frunze crude, necoapte în vară.  
În goana după iluzii  
frunzele mele s-au copt,  
au primit culoarea purpurei  
şi strălucirea lor mi-a răpit sufletul.  
E toamnă ...  
şi e atâta împlinire;  
Fericirea de-o clipă  
îmi opreşte fuga,  
dar mă doare  
că frunzele pleacă,  
pleacă departe  
şi-n locul lor  
rămâne un gol imens.  
Golul acela ...  
golul lăsat de un fugar printre umbre  
o să fie umplut  
cu alte frunze rătăcite printre umbre,  
cu alte vieţi.  
DEFINIŢIE  
Am deschis fereastra spre soare  
şi-n locul luminii m-au înconjurat umbrele  
cu întunericul lor.  
Am început să descifrez semnele umbrelor;  
Erau trăirile vieţii mele,  
Până şi zâmbetele îmi erau pline de confuzie.  
Râdeam la steaua unei clipe;  
pe urmă lacrima scărilor  
ce aşteptau să le ating spinarea  
mă atingea  
ca un fior neînţeles  
al neîmplinirii  
şi-atunci urcam;  
urcam cu mai mult avânt  
spre luceafărul din vârful muntelui.  
Căutam lumina printre umbre  
şi urcam;  
stânca era din ce în ce mai rece,  
dar focul din mine ardea întunericul gheţii.  
Undeva într-un vârf de stâncă  
e soarele meu;  
L-am zărit de pe o culme.  
Soarele ce mă defineşte  
e pictat printre litere şi cuvinte,  
e pictat cu slove de foc printre umbre,  
e frunza roşiatică a toamnei  
ce-a adunat pe chipu-i primăveri  
spre a le colora cu sângele spinilor  
presăraţi pe stânca vieţii.  
O picătură de rouă  
ce-a strălucit într-o toamnă bogată,  
strivită de lacrima soarelui,  
sunt eu.  
UMBRE  
Şi totul a-nceput c-un joc,  
Cu prima picătură de apă şi foc;  
Un joc de-a baba-oarba prin lume,  
Mă-mpiedicam şi alergam printre rune.  
Când să descifrez semnul runei de foc,  
M-am rătăcit pe-o rază de joc  
Şi-am căzut în acelaşi întunecat labirint,  
În timp ce umbrele m-au înconjurat ca-ntr-un cerc infinit.  
Umbre, mereu umbre, prea multe umbre,  
Umbre subţiri, umbre dese, umbre sumbre;  
Umbre palide, umbre reci, peste tot umbre, mii, sute,  
O pădure de umbre uscate şi mute.  
Cu ochii legaţi printre umbre călcam,  
Căutam raza soarelui de-argint şi n-o găseam,  
Iar timpul zbura pe lângă mine şuierând ...  
Şi omul şi viaţa se stinge treptat tremurând.  
E greu printre umbre să găseşti  
Pasărea cu ochii de foc şi s-o ocheşti,  
Să-i înveţi zborul eternităţii,  
Să laşi în urmă umbrele dimineţii.  
JOCUL UMBRELOR  
Mi-au pătat chipul c-un zâmbet hidos  
când prima rază de lumină mi-a atins ochii,  
de-atunci mă urmăresc pretutindeni  
în clipa eternităţii ce mi s-a dat,  
umbre,  
umbre neînţelese ce se rup în fâşii  
şi se-amestecă-ntre ele  
ca să nu le mai găseşti nodul.  
Nodul,  
punctul acela de plecare al umbrelor,  
Punctul ce-ncerci să-l distingi pipăind himere  
spre a opri întunericul,  
pentru a readuce la liman lumina,  
acea primă rază ce ţi-a atins sufletul,  
dar punctul pântecos  
înghite ca o gaură neagră  
orice urmă de soare.  
M-au prins umbrele într-un joc al morţii  
şi-mi sorb clipa eternităţii,  
iar eu nu ştiu  
să le prind de păr,  
să le scutur  
şi să mă eliberez  
de povara deşertăciunii.  
OMUL  
Un punct minuscul stă să crească  
Cu fiecare rază de lumină  
Şi-apune ori de câte ori o umbră  
I-atinge-a inimii grădină.  
Un joc de-a umbrele-n văzduh  
E viaţa fiecărei fiinţe,  
Un punct ce-aleargă după-al luminii început,  
Îmbrăcat în foc şi suferinţă.  
El arde, punct pribeag, cu prima lui sclipire,  
Se-mpiedică în umbre, cade, se ridică  
Şi-ncearcă să-nflorească, să se coacă, să crească  
Şi ca o adiere zâmbeşte şi-apoi piere.  
E TOTUL UN ŢIPĂT  
E totul un ţipăt;  
Păsările s-au speriat de vânt  
şi-au început să-şi strige vara,  
Culorile au luat foc  
şi-un galben-viu a colorat frunzele teiului,  
un arămiu a cucerit a nucului frunze  
şi-un roşu-sângeriu a căzut peste  
copacii plânşi.  
Unde şi unde,  
câte o pată de verdeaţă  
îşi plânge primăvara.  
Totul este o umbră a unei lumini pierdute.  
Fructele se uită nedumerit  
la zbuciumul naturii  
şi nu pot înţelege  
spaima celor  
ce-şi plâng primăvara.  
Pentru fructe abia acum  
primăvara şi-a deschis braţele.  
Frunzele s-au gătit de plecare,  
sunt grăbite să-şi pregătească cuiburile  
asemenea păsărilor migratoare;  
Copacii însă se simt abandonaţi  
ca nişte bătrâni  
ce-şi roagă copiii  
să nu-i lase singuri.  
E totul un ţipăt,  
un ţipăt al disperării,  
o teamă de a trece într-un alt timp,  
într-un alt paradis,  
cu totul şi cu totul necunoscut.  
E un ţipăt  
din teama de nefiinţă,  
din teama de necunoscut,  
E totul un ţipăt.   
CRENGI  
Printre crengi străbate  
o furnică,  
făptură mică ...  
şi mult prea multe crengi;  
crengi drepte, încâlcite, arcuite,  
din ce în ce mai dese,  
mai răzvrătite,  
mai nemulţumite,  
că ea,  
o furnică,  
o fiinţă-atât de mică  
a îndrăznit să-ncerce  
să caute calea  
de-a gusta lumina.  
Pe calea scorţuroasă  
aluneca furnica,  
împiedicându-se în umbre de crengi,  
dar colţul luminii  
din vârful copacului,  
unde crengile au făcut sită de noade  
îi dă curaj  
şi urcă.  
Pădurea de crengi,  
labirint de ochiuri de munte,  
o clipă netede, pe urmă câlţi,  
fundături ca-nchisorile de piatră,  
cercetate, biruite, ocolite  
de o furnică,  
ageră şi mică.  
Atâtea crengi se pun de-a curmezişul,  
încât viaţa pare un copac  
care nu-şi mai poate vedea soarele  
de crengi.  
Furnici, oameni mici  
ce-aleargă printre crengi  
după soare  
şi pădurea este mare  
ca un imens ocean  
de umbre şi culoare ...  
Colţul umbrei  
Se vede că timpul  
nu mai are răbdare  
şi tu te grăbeşti  
să prinzi colţul umbrei  
ce nu se lasă prins niciodată,  
pentru că este o himeră  
care fuge,  
fuge de tine râzând  
şi tu alergi  
ca să-i culegi  
colţul acela ce nu te lasă să dormi,  
colţul acela  
petru care-ţi iroseşte  
scurta secundă  
a eternităţii tale.  
Transformare  
Am privit cum bobocul  
îşi deschide petalele  
şi devine floare.  
Am observat cum omida  
îşi ţese ghemul  
şi devine flutur.  
Am simţit cum ploaia  
îngheaţă şi devine  
zăpadă.  
N-am înţeles cum umbra  
creşte, scade  
şi-ntr-un final  
dispare  
ca şi când niciodată  
nu a prins vreun contur.  
N-am înţeles cum omul  
piere de dorul eternităţii  
ca o umbră  
ce n-a zâmbit niciodată,  
pentru că nu a învăţat  
să se transforme.  
Umbre zâmbăreţe  
Cu feţe hilare  
fură forma materiei  
şi o poartă  
după cum bate lumina.  
O îndoaie, o răsuceşte,  
o măreşte, o micşorează,  
pare să-i dea viaţă printr-o uşoare palpitaţie  
ce tremură din toate încheieturile.  
Nişte himere  
ce vor să-şi definească chipul furând forme;  
Zâmbesc ca apucatele  
şi încearcă să producă panică,  
o panică a morţii,  
ele, energii nedefinite.  
Cărări acoperite cu umbre  
Când am gustat raza vieţii  
am pornit pe cărări necunoscute  
să caut cheia,  
cheia ce deschide poarta eternităţii,  
poarta cerului meu;  
să mă cunosc,  
să simt că trăiesc cu adevărat  
clipa.  
La fiecare pas mă-mpiedicam  
în umbre,  
cărările clipei mele se-necau  
în umbre,  
când spuneam că prind soarele de coadă,  
alunecam pe-o umbră  
şi mă rătăceam,  
iar timpul trecea zadarnic  
pentru clipa eternităţii mele.  
Ard  
Mi-e teamă că mă aprind  
cu-atâta patimă  
şi ard o clipă  
ca pentru-o eternitate  
şi-apoi mă sting,  
brusc,  
mă sting ca o dragoste  
ce n-a avut rădăcini adânci,  
mă sting simţind un gol adânc  
în suflet,  
un gol dureros,  
un gol pe care nu-l voi mai putea umple niciodată,  
pentru că sunt atât de obosită,  
încât voi refuza să-mi mai las  
simţurile să vibreze.  
Ard  
şi nu ştiu până când,  
pentru că am obosit  
de când mă zbat în pânza  
umbrelor  
ca peştii în năvod  
şi tot nu găsesc o rezolvare  
a vieţii.  
Păianjenul  
Mi-a întins viaţa o pânză,  
o pânză deasă,  
atât de deasă, încât  
nu-mi mai văd umbra  
proiectată pe ecranul cerului.  
Sunt victima unui păianjen,  
iar păianjenul e propria-mi viaţă.  
Mă zbat în pânza vieţii  
şi ea mă leagă,  
mă leagă cu fire de mătase,  
multe, subţiri, ca pe-o regină,  
ca să cred că-mi oferă nectar,  
dar eu vreau libertate.  
Atunci când voi reuşi  
să-i citesc vraja păianjenului,  
voi putea alerga liberă,  
dar vraja e de nedesfăcut,  
e ca o umbră ascxunsă pe o lespede  
ce te acoperă cu fiecare secundă  
ce-ţi atinge fruntea  
în timp ce păianjenul  
te soarbe picătură cu picătură,  
până te usucă şi rămâi  
o umbră.  
Libertate  
În jurul meu s-au întins lanţuri grele;  
Păreau de-argint, platină şi aur,  
să nu mai părăseşti închisoarea  
deşertăciunilor acestei vieţi  
ce-a tăiat viţelul cel îngrăşat  
şi te-a chemat la ospăţ  
ca să te ţină rob  
în colivia-i plină de venin  
şi să te folosească  
ca pe un pion pe tabla de şah.  
Cu mine nu i-a mers,  
Nu am căzut în capcana ei de caşcaval  
ca şoarecul naiv;  
Am ales liberatatea,  
sărac de bogăţiile lumeşti,  
dar liber şi  
scârbit de ghearele mincinoase  
ale deşertăciunii.  
Umbra pierdută  
În colţ se vede umbra lunii,  
o umbră ce pare a se pierde  
în argintul plin de miasma  
ceţii verzi de pădure  
şi eu cu gândul la tine  
mă pierd în lumea visurilor  
şi de fiecare dată te găsesc  
şi nu te ating,  
o umbra mea pierdută.  
Povestea ploii  
Atâta umezeală e-n văzduh,  
încât acesta a-nceput să geamă  
şi geamătul tuna şi fulgera  
până ce lacrimile au început  
să şteargă durerea,  
durerea apei.  
Şiruri de perle curgeau din văzduh  
şi se sfărmau de pământ  
ca o umbră,  
o umbră umedă,  
imaginea unei clipe trecătoare,  
imaginea unei picături de apă  
incoloră, insipidă, inodoră,  
o ploaie caldă,  
o ploaie rece  
ce-a fost ...  
şi parcă n-ar fi fost niciodată.  
Între două hotare  
A alergat între două hotare  
ca „o pasăre rătăcită în furtună“   
şi care nu-şi găseşte cuibul  
orbită de apa ce-i îngreuna zborul  
şi-i smugea penele  
împrăştiindu-le în văzduh;  
care într-un final  
se lasă doborâtă de oboseală,  
uită să mai bată aerul  
cu aripile grele  
şi moare.  
Am alergat între două hotare  
ca vântul printre crengile copacilor,  
încercând să adun cât mai multe frunze  
şi mere.  
M-am izbit de hotarul vieţii  
şi mi-au răspuns umbrele,  
umbrele triste ale deşertăciunii omeneşti;  
M-am izbit de hotarul eternităţii  
şi mi-a răspuns moartea  
ca o umbră rece şi udă.  
Departe  
Tu eşti dincolo de oglindă  
şi mie mi-e teamă să te privesc,  
mi-e teamă că dacă te privesc prea mult  
dispari,  
dispari ca o umbră ce se pierde  
atunci când lumina îşi schimbă axa  
şi-atunci te privesc pe ascuns,  
câte puţin, o clipă  
şi istoria se repetă periodic  
ca să mă asigur  
că eşti acolo,  
că n-ai plecat.  
Eşti departe,  
dincolo de oglindă  
şi mi-e teamă să te chem lângă mine,  
mi-e teamă că auzindu-mi chemarea  
vei fugi,  
te vei ascunde de mine  
şi chipul tău nu-mi va mai zâmbi,  
iar eu mă voi şterge treptat  
ca un soare  
ce n-a putut arde niciodată.   
Somnul  
Ca o chemare a morţii  
somnul  
îţi cuprinde fiecare simţ  
furând clipa eternităţii tale  
şi tu te laşi pradă lui  
plângând după timpul  
ce-l laşi să se irosească,  
dar trupul neputincios  
nu-ţi ascultă plânsul,  
se leneveşte în nepăsare  
ca o umbră ce se crede eternă,  
dar care piere  
odată cu fiecare mişcare  
a celui ce-o ţine captivă  
şi-o poartă  
s-o fericească-o clipă.  
Frumoasă  
Te-arăţi ca un diamant şlefuit  
sau ca o floare sălbatică de stâncă,  
tinereţe, vară bogată în verdeaţă,  
frumoasă,  
dar până când?  
până vei rătăci atât de mult  
prin toamna vieţii,  
încât îţi vei pierde  
toate culorile,  
vei rămâne o umbră  
a ceea ce ai fost odată,  
frumoasă.  
Mi-e teamă  
Acum mi-e teamă,  
mi-e teamă că soarele-a apus  
şi umbra nopţii mă va cuprinde treptat,  
mă va pândi ca un fur  
şi-mi va fura ochii  
ca să nu mă mai pot bucura  
de scurta clipă a eternităţii mele.  
Mi-e teamă  
că nu voi reuşi  
să zidesc templul eternităţii mele,  
că orice secundă  
poate să fie ultima cărămidă  
a casei ce va rămâne  
în urma mea,  
Mi-e teamă.  
Spini  
Păşesc pe spini  
şi când stai să asculţi  
toţi spinii se plâng că sunt flori,  
flori, prieteni buni,  
dar care  
la orice adiere de vânt  
rămân fără petale.  
Sunt flori cât timp  
presari la rădăcina lor ambrozie  
şi dacă ceri o boabă de nectar  
c-ai obosit de-atâta dărnicie  
se-ascund după perdea,  
lăsând în urma lor  
o umbră zâmbăreaţă  
ca să te năucească  
că ai păşit  
din nou greşit ...  
şi spinii par că au crescut;  
atât de mulţi,  
cu aripi lungi  
s-acopere întreg pământul  
pe care tu păşeşti  
sângerând.  
Aş vrea  
Aş vrea să iubesc  
atât de mult, încât să mă transform  
într-o ploaie caldă  
ce se evaporă sub povara  
soarelui de vară,  
dar mi-e teamă  
că ard atât de puternic  
şi când obosesc  
să mai încălzesc  
ogorul,  
mă transform într-un gheţar  
amar  
ce ucide  
până şi umbra  
celui mai frumos zâmbet,  
amintirea unei flori,  
atât de plăpândă,  
atât de naivă,  
atât de dragă.  
Aş vrea să fug de monstrul  
ce ucide floarea,  
dar trebuie să găsesc gazul viu  
ce va menţine flacăra nestinsă.  
Aş vrea.  
O lumânare  
Pentru fiecare arde o lumânare,  
Trebuie să ştii  
cum poţi menţine  
flacăra neatinsă  
de nicio umbră de vânt,  
s-o porţi cu tine  
în timp  
ca o călăuză  
a umbrei tale  
prin întuneric.  
Trebuie să-nveţi  
a-ţi mişca aripile  
în aşa fel,  
încât atunci când  
te arunci de pe stâncă  
să simţi aerul  
şi să-ţi înalţi capul  
fără să stingi lumânarea  
de care eşti legat  
cu o sfoară,  
colacul tău de salvare.  
Magia umbrelor  
Ca o iluzie a eternităţii  
pătează faţa văzduhului  
umbre palide,  
umbre temătoare, că vraja  
se va destrăma  
în mai puţin de-o clipă.  
Ca o imagine a umbrelor,  
pătează faţa pământului,  
oamenii;  
oameni însetaţi de viaţă,  
dar pândiţi de moarte  
la fiecare pas;  
pândiţi de moarte  
ca umbrele de întuneric,  
zâmbet de-o clipă,  
umbră mare, umbră mică,  
ce te roteşti după soare  
şi te stigi fără să-apuci  
a picta lumea  
cu raza magiei tale.  
Am făcut o greşeală  
Am făcut o greşeală,  
m-am rătăcit printre umbre;  
La un moment dat  
m-am îndrăgostit de-o umbră,  
m-am agăşat de vârful ei  
şi ea mă plimba după ea  
ca un somnambul.  
Captivă în vraja umbrei  
urmam ca un orb  
drumul ei,  
sacrificam clipa existenţei mele  
spre a alimenta cu energia  
sufletului meu  
o umbră.  
Vă daţi seama ce-nseamnă  
a-ţi jertfi energia sufletului  
pentru o umbră?  
E ca atunci când încerci  
să prinzi cerul,  
acea iluzie a infinitului,  
într-o capcană.  
Am făcut o greşeală.  
Prea târziu  
Am înţeles prea târziu  
zâmbetul soarelui  
şi taina umbrei,  
atât de târziu,  
încât timpul  
şi-a închis uşa grea  
peste trupul neputinţei mele.  
Timp blestemat  
m-ai făcut sclavul deşertăciunii tale ...  
M-ai otrăvit sufletul  
cu orologiul tău inexistent.  
Pentru iluziile sufletului meu  
nu găsesc niciodată  
timpul care să le adape  
cu ambrozie şi nectar  
şi fiecare clipă trece  
ca o mie de vieţi  
şi pentru sufletul meu  
se face din ce în ce  
mai târziu.  
Atunci când totul în jur  
îşi retrage spinii  
şi sufletul va rămâne liber  
să vibreze  
o să fie târziu,  
Prea târziu.  
Muzica umbrelor  
Am ascultat într-o seară  
plânsul umbrelor în lumina palidă a lumânării.  
Erau nişte umbre gigant care doreau să cucerească lumea,  
dar flacăra lumânării dădea semne de oboseală  
şi ele deveneau din ce în ce mai mici.  
Se frământau pe pereţii clădirilor  
umbre fumurii întreţinute de lumina palidă  
a unor felinare,  
se frământau ca lovite de furtună  
şi îşi plecau capul în toate direcţile  
ca o busolă uzată.  
Îşi strigau cântecul făcând mătănii  
lângă candele a căror ochi mai arunca sfidător  
câte o flacără,  
umbre, vieţi omeneşti apuse pentru totdeauna.   
FLORI SUB GHEAŢĂ  
M-am dus în priveghi la un mort;  
şi mortul nu era altcineva,  
decât eu.  
Am murit într-o iarnă  
când totul a îngheţat în mine ...  
A început să-mi îngheţe voinţa  
şi-ncet, încet, toate simţurile au cedat,  
Gheaţa mi-a atrofiat orice muşchi  
şi nu mai puteam mişca;  
Acum îmi îngheaţă ochii ...  
Doar ei au mai rămas vii,  
Însă acum se sting în negura gheţii,  
pentru a nu mai vedea mortul  
pe care am început  
să-l priveghez cum se descompune  
într-o iarnă ...  
Se ofilea  
de nepăsare şi durere.  
Am chemat bocitoarele,  
ca să nu-mi îngheţe ochii;  
Ele au luat banul,  
au bocit,  
au cârcotit în faţa nebuniei  
şi au plecat.  
A venit o babă  
să-mi dezlege mâinile şi picioarele  
dar baba a vrut să-mi acopere ochii  
cu nişte monede vechi ...  
Babele sunt rele;  
Acoperă orice scânteie de viaţă ...  
Mă priveghez pe mine cum dorm ...  
Oare cât va mai ţine iarna?  
Lumânarea e pe terminate  
şi mi-e teamă  
de noapte.  
Mi-e somn  
şi mi-e teamă să nu-mi pierd ochii ...  
Am ajuns să priveghez  
un mort,  
într-o iarnă amară  
şi neputinţa  
mi-a furat ochii.  
Acum aştept,  
aştept să izbucnească vulcanul  
ce a mocnit sub gheaţă,  
să deschidă drumul stelei,  
să deschidă ochii mortului  
şi să-i dezlege simţurile;  
Cei care au scânteie  
înfloresc şi sub gheaţă,  
topesc totul în jur;  
Iar mortul ... îşi scutură vălul  
şi aleargă;  
Aleargă spre infinit.   
VLĂSTARI ÎN IARNĂ  
Copacii ard cerniţi sub gheaţă,  
Şi-agaţă braţele-n văzduhul mut,  
Aşteaptă-un fulg din neagra dimineaţă  
Să le deschidă drum spre absolut.  
Ieri seară a nins mult peste grădină,  
Un ger cumplit a rupt spre zori ninsoarea;  
Cu prima rază de lumină  
Arborii au scuturat floarea.  
Cristale pe omăt alunecau  
Din palme răstignite în lumină,  
Cu degete văzduhul scrijeleau  
Toţi arborii din vechea mea grădină.  
Cu trunchiul greu şi suflet nins  
Pomii mocnesc sub stratul de zăpadă;  
Când iarna crede c-a învins  
Rădăcinile fac vlăstari ca altădată.  
LUT ŞI PIATRĂ  
Am luat în pumni lut  
şi-am început să-l strâng;  
Atât de tare lutul  
îmi sfârâia în palme  
c-a început să ardă  
şi-o primă cărămidă  
a prins contur în mine.  
A nins pe cărămidă,  
ş-acesta a prins viaţă  
şi-a început să crească  
pân' ce-a zidit cetatea,  
pe rădăcini de stâncă.  
Acum a rămas raza  
ce arde lut şi piatră,  
pe litere-n cuvinte,  
în iarna-nflăcărată.  
DIN FRUNZE  
E atâta toamnă în mine,  
încât au început să-mi ruginească frunzele;  
Pe urmă s-au lăsat vânturate  
şi mi-au inundat sufletul.  
Acum mi-e teamă  
că rugina îmi va ofili păsările  
şi ele nu vor mai deveni îngeri  
care să ningă peste eternitate  
cu rădăcini de stâncă.  
Mugurii au explodat demult,  
Au explodat într-o primăvară  
când aerul a-nceput  
să cânte  
a floare şi verdeaţă.  
E atâta muzică în toamnă ...  
Şi frunzele-mi au început să danseze  
sub povara ruginii,  
strivite de vânt  
şi izbite de păsări.  
Păsările toamnei sunt sângerii  
şi pictează îngeri  
cu slove de foc  
care cântă ecoul de muguri,  
de păsări şi frunze.  
Întineresc cu fiecare toamnă,  
cu fiecare frunză ce cade obosită  
şi-ncep să cânt durerea  
din muguri prin păsări,  
eliberând îngerii  
cu povara eternităţii. 
Referinţă Bibliografică:
Umbre / Ana Cristina Popescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1591, Anul V, 10 mai 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Ana Cristina Popescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ana Cristina Popescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!