Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   



De la filosofie la psihanaliză şi apoi... încotro? Reflecţii pe marginea unei cărţi
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Scriitorul Leonid Dragomir şi-a obişnuit cititorii cu frumoase introduceri în câte o lume, prin fiecare dintre cărţile de dialoguri, având interlocutori pe Mihai Şora şi Dan Ciachir, rezultând volumele Mihai Şora – o filosofie a bucuriei şi a speranţei (Editura Cartea Românească, 2009) şi Bucuria de a fi răsăritean. Convorbiri cu Dan Ciachir (Editura Timpul, 2011). În cea mai recentă carte de acest gen – De la filosofie la psihanaliză & retur, Editura Trei, 2014 – cel care se află în faţa întrebărilor este cunoscutul psihanalist Vasile Dem. Zamfirescu. În rândurile de mai jos voi prezenta o selecţie – subiectivă – a unora dintre problemele disputate în carte, a cărei valoare rezidă tocmai în valenţele şi mizele polemicilor. Dintre multiplele orizonturi deschise de carte am ales să mă raportez, urmând firul discuţiilor, numai la acela în care sunt provocate într-un fel sau altul diferite idei ce fac parte din creştinism.  
 
Ca o primă observaţie este evident cât de mult înseamnă orizontul în care trăieşte interlocutorul, comparând între ele aceste trei cărţi, şi relevant sub aspectul atmosferei create. Din cauza materialismului la care aderă V.D. Zamfirescu atmosfera acestui volum seamănă deseori cu cenuşiul oraşelor comuniste. Întrebările lui Leonid Dragomir, care încearcă să aducă discuţia pe terenul unei autentice spiritualităţi, sunt ca nişte fire de iarbă ce încearcă să străpungă betonul. Nu am apelat în mod gratuit la atributul „autentic”; de multe ori apar termenii spirit şi spiritualitate în carte, însă resemnificarea lor te pune pe gânduri: „spiritul ar fi partea comunicabilă din noi, acel noi din fiecare eu”, în timp ce „sufletul ar fi partea individuală, necomunicabilă” (p. 49). Distincţia este considerată importantă pentru a explica geneza creaţiei artistice: întâlnirea între suflet (partea inefabilă a eului) şi spirit (partea „traductibilă” a eului) se suprapune peste aceea dintre natură şi cultură. Nu neg faptul că suflet şi spirit pot fi înţelese şi aşa, dar în nici un caz nu poate fi acceptată reducerea lor numai la atât, golind spiritul de transcendenţă.  
 
Aşadar, şochează în primul rând ideea acestei noi „spiritualităţi” materialiste, adică o floare de plastic. Cu tot respectul pentru activitatea academică a dlui V.D. Zamfirescu, este imposibil să nu remarc sărăcirea pe care o aduce o perspectivă de acest fel şi prin aceasta irelevanţa răspunsurilor psihanalizei (cel puţin aşa cum este prezentată aici) la marile drame ale omului, la „ce”-ul său vizând sensul vieţii. Ce îi poţi spune unui tânăr care se luptă cu senzaţia de gol din jurul său? Că îţi „ordonez” inconştientul? Şi apoi, dacă se dezordonează imediat, mai rău decât înainte? Cu asemenea răspunsuri şi metode de „salvare” îmi dau seama că strigătul omului – ale cărui nevoi metafizice nu pot fi ignorate – rămâne unul neauzit sau pe care o mare parte a psihanaliştilor se face că nu-l aude.  
 
Dincolo de conţinuturile transmise şi de conturarea epocilor pre şi post decembriste, principala utilitate a cărţii este indiscutabil aceea de a oferi ocazia observării contrastului dintre sterilitatea noilor spiritualităţi materialiste (din care face parte şi psihanaliza practicată de V.D. Zamfirescu) şi bogăţia de viaţă a creştinismului. Sau contrastul dintre cunoştinţele nemântuitoare (ori chiar antimântuitoare) şi Cunoaştere. Departe de mine să neg meritele reale ale psihanalizei, însă absolutizarea ei şi cu atât mai mult aşezarea pe soclul spiritualităţii reprezintă un abuz – ca florile de plastic. Materialismul şi psihismul nu pot da răspunsuri adecvate tocmai pentru că nu se raportează adecvat la om; se apelează la o lentilă spartă. Edmund Husserl, părintele fenomenologiei, atrage atenţia, în critica sa la adresa obiectivismului şi psihologismului (în Filosofia ca ştiinţă riguroasă şi Criza umanităţii europene şi filosofia), asupra acestui pericol al abordării inadecvate; de aceea o ştiinţă depre psihic nu este şi o ştiinţă despre suflet.  
 
De exemplu, dl. Zamfirescu afirmă că este normal şi „nu este ceva monstruos să şi urăşti persoanele pe care le iubeşti, pentru că aşa e natura umană”, iar puţin mai înainte, la aceeaşi pagină (51): „de fiecare dată când mă întâlnesc cu ambivalenţa afectivă în diferite forme, de fiecare dată retrăiesc şi surpriza şi opoziţia faţă de această realitate care într-adevăr trebuie trecută printre existenţiali”. Faptul că există o largă paletă afectivă este ceva, dar ideea că ambivalenţa afectivă faţă de o persoană este un existenţial este cu totul altceva, pentru că se vorbeşte despre posibilitate ca şi cum ar fi un dat. Unul dintre cele mai bune tratate de psihologie (în sens etimologic, ca ştiinţă despre suflet) este Scara Sfântului Ioan din Sinai. Acolo rezolvările nu sunt pe jumătate sau pe sfert, ci depline, pentru că se ţine cont de omul întreg; antropologia creştină nu este ciuntită şi nu merge pe bâjbâite, ea beneficiind de experienţa înaintaşilor, continuu interogată şi reconfirmată.  
 
Cunoaşterea structurii umane, preocupare deosebită pentru creştini, este absolut necesară pentru înţelegerea latenţelor ce pot fi dezvoltate şi a carenţelor pe care trebuie să le depăşim. Sfinţii Părinţi, mari antropologi, ştiu că omul (trup, suflet şi duh sau spirit), în funcţie de raportul dintre părţile sale şi de activarea unora în detrimentul altora, se poate îndobitoci sau îndumnezei. Lupta continuă a creştinului – spre deosebire de lupta continuă a celui care îşi face „analiza” (în sensul promovat de psihanaliză) – nu se desfăşoară niciodată într-o singurătate ontologică, ci este totdeauna vegheată, iar Hristos, ca să îl citez pe Nicolae Steinhardt, pune umărul, nu este retras, ca Buddha, în nirvana. De asemenea, lupta este mult mai complexă, provocările venind dinspre trup, lume şi diavol; bineînţeles, diavolul este pentru mulţi psihanalişti doar un bau-bau al „umbrei”, ideea existenţei unor fiinţe imateriale malefice făcându-i să zâmbescă.  
 
În sfârşit aflăm – din reproşul pe care dl. Zamfirescu i-l aduce lui Max Scheler –, că, „ştiinţific” vorbind (nu de-altceva, dar şi Nietzsche „demonstrase”, doar filosofic), morala creştină are o natură resentimentară, este un produs al resentimentului claselor defavorizate. De asemenea, ca să nu existe confuzii, psihanalistului i se pare (vezi paginile 54-55), combinând nişte idei, că „ideea iubirii creştine este un produs al resentimentului, ceea ce nu înseamnă că ea a jucat doar un rol negativ” (deci în general a jucat un rol negativ!). Şi tot aşa şi mai departe, ca să ne intre bine în cap.  
 
Aşadar, mai bine să ne sondăm inconştientul cu ajutorul unui psihanalist. Dar după care teorie? A cărui psihanalist? Mai ales că există şi pericole: „Sunt şi cazuri de acest fel când se produc regresii [spre psihoză] maligne, dar nu sunt frecvente” (p. 91). În cazul spovedaniei şi al pregătirii dinaintea ei, „sondarea” interioară este fără reacţii adverse. „Pericolul” este numai acela că îţi cresc vizibil şansele de vindecare.  
 
La întrebarea adresată de Leonid Dragomir – dacă psihanaliza nu riscă să capete şi ea un accent ideologic, ţinând cont că Freud se raportează la religie asemenea ideologiei comuniste – interlocutorul său ne asigură că „Sunt şanse reduse, pentru că psihanaliza este chiar opusul ideologiei. Ea implică o experienţă reală care asigură desprinderea de idoli, de falşii lideri. Ea este o practică şi o teorie a demistificării şi a individuaţiei” (p. 95). Însă imediat mai departe aflăm cât de mult luptă psihanaliza cu idolii: psihanaliştii pun mare preţ pe „genealogie” în rândul breslei. V.D. Zamfirescu afirmă că această sursă de legitimitate este „şi ca un fel de titlu de nobleţe: eu mă trag din Freud. Despre noi, psihanaliştii români, nu se poate spune aşa ceva (...) Ulterior, în ultimii 10-15 ani, unii dintre colegii noştri au făcut analiză în Occident şi, indirect, prin analiştii lor, s-au înrudit cu Freud”. Deci eliminăm idolii, dar vrem să ne înrudim cu Freud care astfel devine pentru adepţii săi un „tătuca”. Mulţi psihanalişti îl resping pe Hristos şi învăţătura iubirii creştine „resentimentare”, dar vor să se tragă din Freud. Tristă situaţie!  
 
Din cauza definiţiilor date sufletului şi spiritului, partea necomunicabilă, respectiv aceea comunicabilă a eului, întâlnim nedumeriri deghizate în întrebări precum următoarea: „În această carte [Filosofia inconştientului] pledaţi pentru o autonomie funcţională, nu genetică a spiritului conştient. Adică deşi spiritul îşi are originea în suflet, în zona inconştientului, totuşi el îşi poate controla sursele sufleteşti din care provine. Nu riscă o astfel de viziune, ce ţine de paradigma freudiană, de data aceasta, să epuizeze spiritul în conţinuturi sufleteşti?” (p. 107).  
 
Urmărind firul discuţiei şi fiind atent la amalgamul de concepte mult prea mobile, începi să observi că ai de-a face cu o revrăjire a lumii prin limbaj, aspect care a fost în detaliu analizat de Karl Popper încă din prima sa lucrare de bază, Logica cercetării, apărută în 1934. Aşa-zisul statut ştiinţific al psihanalizei este serios pus la îndoială, principalul argument fiind acela că psihanaliza se sustrage testabilităţii; pentru că nu spune ceva clar despre realitate, în principiu ea nu poate fi infirmată, falsificată, aşa cum nu poate fi infirmat nici marxismul. Aceste aspecte sunt sesizabile şi citind cartea în discuţie; începi să crezi că nu prea se ştie nimic sigur despre suflet. Aflăm că „ceea ce are în comun orice psihanaliză cu domeniul ştiinţei este o anumită rigoare raţională (...) între ştiinţă şi artă” (p. 110), deci o rigoare... ambiguă. Câtă diferenţă între această bâjbâială şi unitatea ortodoxiei despre suflet şi luptele sale, cauzele căderilor şi armele ridicărilor, pornirile inconştiente (da, inconştientul nu a fost descoperit de Freud!) şi discernământul necesar pentru a face lumină în lumea ascunsă, subterană a sufletului. Pentru testarea a ceea ce afirm recomand Războiul nevăzut, ediţia Sfântului Nicodim Aghioritul sau, mai bine, a Sfântului Teofan Zăvorâtul, scrisă în secolul al XIX-lea, deci înainte de apariţia şcolii psihanalitice; cei doi participau însă la o Şcoală veche de 1900 de ani (atunci).  
 
Deşi Freud, într-o etapă matură a operei sale, dă curs „vocaţiei filosofice reprimate” (p. 112), el nu părăseşte paradigma materialistă (aşa cum ar putea să ne dea impresia contextul), din cauza resemnificării păguboase – a sufletului şi spiritului – care ne aruncă de tot în confuzie. În plus, ştiinţele nu duc neapărat la materialism, ba dimpotrivă, dacă ţinem cont de rezultatele fizicii cuantice. De asemenea, filosofia nu trebuie neapărat asociată spiritualului doar pentru că pomeneşte de spirit. Multe filosofii sunt materialiste, încă din antichitate (precum atomismul), culminând cu reprezentanţii Iluminismului francez; nu este deloc întâmplător că psihanaliza, o „spiritualitate” materialistă, a prins foarte bine în Franţa, leagănul materialismului modern.  
 
Prin modul în care este prezentată în această carte de dialoguri, psihanaliza seamănă mai mult cu o religie de-transcendentalizată, „purificată” de metafizic – o recunoaşte indirect V.D. Zamfirescu: „Cred că orice psihanaliză are o încărcătură religioasă, măcar în ceea ce priveşte modul de organizare al asociaţiilor psihanalitice, ca nişte biserici, cum pe bună dreptate s-a spus. Există întemeietori, apostoli, ierarhi, apărători ai purităţii doctrinei ş.a.” (p. 120). „Mântuirea” rămăsese ultimul termen care trebuia platizat pentru ca relativizarea să fie deplină: „Acceptarea faptului că psihanaliza reprezintă una dintre căi, nu calea, înseamnă mântuire, normalitate” (p. 143).  
 
Dimensiunea speculativă a psihanalizei iese mult mai bine în evidenţă atunci când este aplicată la nivel social. Iar vechile obsesii ale psihanalistului reapar şi aici. La observaţia lui Leonid Dragomir privind o autentică nobleţe şi înţelepciune a lui Noica (discutând pe marginea cărţii Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru) în raport cu torţionarii, psihanalistul ne lămureşte: „părerea mea este că la Constantin Noica nu era vorba de asumare, ci de o ascundere a conflictului. A-ţi fi milă de torţionar este, presupun, o fugă de problemă, o evitare. L.D.: Deşi creştinismul asta propovăduieşte, iertarea şi mila, chiar iubirea faţă de duşman. V.D.Z.: Dar creştinismul are rădăcini resentimentare, aşa cum au arătat Nietzsche şi alţii după el” (p. 137). Acest „au arătat” este foarte slab, însă V.D.Z. îl ia ca pe o axiomă convenabilă pentru „spiritualitatea” pe care o propovăduieşte. Se pare că el îi vede pe toţi după propriul calapod, nu înţelege că poate exista o autentică iertare şi jertfă. Este un mecanism binecunoscut ca atunci când realitatea nu se mai potriveşte teoriei pe care o iubeşti, să „aranjezi” realitatea astfel încât să se încadreze universului tău conceptual. (Ştiinţa funcţionează exact invers). Acestui viciu al pseudoştiinţelor îi sunt dedicate multe pagini de către epistemologi. Şi apoi, cum rămâne cu afirmaţia că psihanaliza este angajată în lupta împotriva idolilor?!  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
De la filosofie la psihanaliză şi apoi... încotro? Reflecţii pe marginea unei cărţi / Alexandru Mărchidan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1655, Anul V, 13 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Alexandru Mărchidan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru Mărchidan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!