Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Alexandra Mihalache         Publicat în: Ediţia nr. 1874 din 17 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

Dumitru Marian Tomoiagă şi dreptul la poezie
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Poezia e acea scânteie a cuvintelor care se aprinde în emoție și se stinge în fascinație. Iar poetul e acel spirit care-și lasă farmecul să ardă. Muzică a sferelor înalte, poezia este adăpostul în care oamenii îşi odihnesc simţurile, departe de oceanul de nelinişti care tulbură frumuseţile vieţii. Acolo unde fereastra cerului s-a deschis pentru a-ţi revela desăvârşirea, acolo sălăsluieşte şi poezia într-un pocal de iubire preacurată care vindecă efemeritatea . 
  
Dumitru Marian Tomoiagă este de profesie avocat, însă ascunde o sensibilitate aparte şi un talent deosebit. Primul său volum, intitulat “Descântece”, a fost publicat la Editura Mirton în anul 2015 şi este o colecţie de poeme de dor, iubire, renaştere şi iertare. Iubirea îşi caută alinarea în braţele vremelniciei, respirând printr-un dor intens. Renaşterea prin vers este o cale de purificare, dar şi de redescoperire şi redefinire. Iertarea îmbrăţişează liniştea, oglindindu-se în ochi de pace şi echilibru universal. Toate aceste stări mistuitoare îl definesc pe autor şi-l motivează să scrie cu condeiul inimii pentru a-şi regăsi originile, dar şi vindecarea. Şi, nu în ultimul rând, să-şi revendice dreptul la poezie. 
  
În fiecare poem pulsează un sentiment unic, înălţător care brăzdează cerul existenţei noastre şi prin care autorul se desprinde de realitatea obscură pentru a fuziona cu clipele unei fericiri grăbite, după cum susţine în mesajul de început al cărţii sale: “Versurile mele sunt lacrimi de dor izvorâte atunci când pentru o clipă am crezut că fericirea chiar există”. 
  
Întelegând profunzimea versului, Dumitru Marian Tomoiagă îi dă semnificaţii remarcabile. Versul îi este mângâiere şi tainic zbor spre absolut, leagăn de alinare, dar şi refugiu. În versul său se împleteşte speranţa cu iubirea nemărginită, iubire prin care poate atinge înălţimi nebănuite. Uitarea nu-şi găseşte loc în legile firii, căci dorul nu poate fi mărginit de timp sau distanţă. Dorul este expresia unei amintiri vii care străluceşte în ochii eternităţii şi pe care doar cuvântul nerostit şi nescris o poate pecetlui, căci a scrie cu dor înseamnă a scrie cu lacrimi: “Între noi nu există uitare/ Nici timp, nici distanţă, doar dor/ Nectar din cireşe amare/ Şi aripi prea frânte de zbor./ Între noi nu există pretenţii/ Nici limite, nici restricţii, doar vis/ Sătui de absurde convenţii/ Cuvânt nerostit şi nescris…”(Doar noi…) 
  
Regăsirea este o luptă aprigă dusă cu sine la finele căreia universul interior al autorului este luminat de razele iubirii. Roua care plânge, razele lunii care străpung întunericul şi verdele ierbilor sunt imagini grăitoare care contemplă imagini ale sentimentului de dor mângâiat de vise şi memorii calde, pe filele cărora au curs lacrimi pure. Departe de negura vremilor şi zgomotele surde, frumuseţea neştirbită a iubirii îşi are cuibul în adâncurile sale, acolo unde se poate regăsi cu sine. “Te caut în roua ce-ţi plânge pe gleznă,/ Din frageda glie călcată de cerbi,/ În razele lunii străpunse prin beznă,/ În verdele prea necositelor ierbi./ Te caut în vise şi în calde memorii./ În zgomote surde şi-n liniştea grea,/ În vremuri uitate de timp şi istorii,/ Te regăsesc ascunsă în inima mea…” ( Regăsiri ) 
  
Frământări şi nelinişti se dezlănţuie sub o ploaie rece de gânduri care înoadă iluzii. În ochii singurătăţii care clipesc de dor profund, doar tăcerea poate rămâne dulce. În poemele lui Dumitru Marian Tomoiagă misterul iubirii semnează mereu cu o dulce amăgire, iar visele îşi găsesc împlinirea doar pe aripile vântului care spulberă răspunsurile efemerului. “Pe aripi de vânt şi foşnet de ramuri,/ Cioplită-n statui de-o perfidă idee,/ Nălucă ce bate cu raze în geamuri,/ Iluzie rece-n parfum de femeie…/ Visare abstractă ce-mi bântuie dorul/ Ciudată dorinţă de valuri sărate,/ O aripă frântă ce spintecă zborul,/ O dulce tăcere şi singurătate…/ Icoană pierdută în colbul uitarii,/ Zvâcnind în crâmpeie de dulci amăgiri,/ Răspunsul de-a pururi nedat întrebării,/ Tăgada frivol-a pierdutei iubiri.”( Nesentimente ) 
  
Iată cum se cunună elementele naturii într-o viziune adâncă care întruchipează frumosul şi iubirea sculptate cu dor. “Prin plete să-ţi şuiere vântul,/ Peste noi trepideze cascada,/ Să nu ne cuprindă pământul./ În alb să ne-mbrace zăpada”. Simbolul purităţii, zăpada, îmbracă iubirea în cel mai curat veşmânt, pentru ca ea să însenineze necuprinsul şi simţurile. O haină de mătase ţese şi marea din valurile sale albastre, îngânată de pescăruşi. “Să nu te mai chinuie gândul,/ Că nu te-nţelege iertarea,/ Din valuri îţi ţese veşmântul,/ Un nor, pescăruşii şi marea…/Pe glezne să-ţi plângă izvorul,/ Să-ţi descânte vraciul sihastru,/ Să te-ajungă din urmă doar dorul,/ Călare pe un cal măiastru.” ( Descântec de Iris) 
  
De asemenea, şi alte simboluri apar în construirea unui decor distinct în care iubirea renaşte din focul existenţei. Salcâmii, cireşul, luceferii şi vulturii sunt elemente care aduc o notă de mister, farmec, dar şi putere interioară. Toate acestea fuzionează perfect pentru a renaşte din văpaia care aprinde iubirea. Miresme de salcâm, flori de cireş, rugăciuni şi un dor intens de luceferi rescriu tainele iubirii autorului.“Miresme plutesc din salcâmii nebuni/ Şi flori de cireş pendulează candid,/ Cucernici sihaştri rostesc rugăciuni,/ Zdrobind cu genunchii nisipul arid…/ Un dor necuprins de ploi şi luceferi,/ O sete intensă ce mistuie firea,/ Zburdalnice aripi de vulturi neteferi/ Văpaia arşiţei aprinde iubirea.” ( Renaştere ) 
  
Timpul ciopleşte regrete şi amintiri pe scena existenţei noastre. Dumitru Marian Tomoiagă surprinde în versurile sale trecerea timpului, a cărei durată nu poate fi măsurată decât cu sufletul. Zile, ore sau secunde stau sub semnul misterului existenţial. “Degeaba-ţi spun că nu există mâine,/ Tu uiţi că a trecut un veac de ieri,/ Că nu s-a copt nici grâul de sub pâine,/ Că ninge iarna peste primăveri.”. Aşa arată implacabila fatalitate în viziunea autorului : “Când inima s-a îmbătat în sânge,/ Cireşii fără floare nu dau rod,/ Nu poţi să cânţi când sufletul îţi plânge,/ Nu poţi să râzi în vreme de prohod.” ( Implacabila fatalitate ) 
  
Autorul îşi urmează zborul însoţit necontenit de o tainică pace care îi scaldă sufletul . Iubirea îşi găseşte împlinirea într-un tablou mirific care adună simboluri alese precum îngeri, heruvimi şi arhangheli. Dumitru Marian Tomoiagă subliniază semnificaţia sfântă a iubirii şi maniera în care ea se poate consolida, pe un tărâm divin unde o clipă de dor te poate costa nemurirea. “Pe tărâmul în care te-ai născut dintr-un fulger/ Şi din ploi îngheţate de stele opace/ Voi zbura călărind albe aripi de înger,/ Însoţit pretutindeni de o tainică pace./ Heruvimi şi arhangheli ne formează alaiul,/ Zeităţi necăzute ne contemplă iubirea,/ Între lacrimi şi zâmbete ne vom duce noi traiul,/ Pentru-o clipă de dor, ne-am pierdut nemurirea…” ( Logodnă intelergalatică) 
  
Într-una din spovedaniile sale, autorul îşi scrie cu lacrimi dorinţele, sculptând în lemn necioplit durerile care-i macină sufletul. Ceteraşii, simbol de jale aici, se îndreaptă către asfinţit căci la asta face referire şi autorul, la asfinţitul existenţei sale. “ Cu lacrimi îmi voi scrie epitaful/ Sculptat în lemnul încă necioplit/ Trei ceteraşi mi-or însoţi taraful/ Horind, de jale, către asfinţit.” ( Cimitirul vesel ) 
  
Gloriile lumeşti sunt trecătoare şi deşarte. Acesta este mesajul autorului într-un alt poem. În vântul care spulberă iluzii şi în pânza vremii din care răzbat dulci amintiri simte chemarea. Însă recile amăgiri îi sufocă existenţa, îndreptându-l către alte orizonturi. “Mă cheamă iluzii şi dulci amintiri,/ Din vremuri uitate de timp şi memorii,/ Sătul de eternele reci amăgiri,/ Pleca-voi curând spre deşartele glorii.” Adevărata glorie este iubirea, căci aceasta este strălucirea inimii şi a existenţei noastre. Însetat de iubire, autorul încearcă să soarbă gloria supremă într-un ultim sărut, ca mai apoi să se piardă în taina unor universuri neexplorate învelit în împăcare. “Mă intorc doar o clipă, un bob de zăbavă,/ S-ating glezna-ţi albă c-un ultim sărut,/ Sorbitor însetat din prea dulcea-ţi otravă,/ Împăcat să mă pierd către necunoscut.” ( Vremea împăcării ) 
  
Veşnicia se poate ascunde într-o clipă de maximă intensitate în care sufletul cunoaşte profunzimi aparte. Însă această frumuseţe a clipei profunde poate fi umbrită de amăgiri din trecut care ne împiedică zborul. Dumitru Marian Tomoiagă reliefează în versul său un mesaj de o importanţă fundamentală, acela de a trăi clipa cât mai intens, fără a mai privi în scoarţele trecutului unde zac regretele. Să lăsăm primăverile să renască în noi şi, totodată, să renaştem şi noi prin ele. “Ignorăm veşnicia clipei profunde/ Aşteptând să uităm amăgirea de ieri,/ Trecutul în scoarţe de dor se ascunde/ Trec ierni peste noi şi mai rar primăveri…/ Ne ascundem sub măşti poleit taciturne,/ Sub croieli de mătase veche şi roasă…/ Ne rugăm în nisipul clepsidrei nocturne: Clipă rămâi…Eşti atât de frumoasă…” ( Carpe diem ) 
  
Lacrimi, amintiri şi trandafiri care sângerează spun povestea unui suflet care retrăieşte vise împletite în doruri şi care deplânge risipirile vieţii. Autorul îşi deapănă sincer trăirile, încrustându-le în petalele vremii: “Potop e de lacrimi, curg fluvii de jale,/ Amintiri îngropate în răvaşe nescrise,/ Trandafiri sângerând printre spini din petale,/ Prea multa risipă de doruri şi vise.” ( Risipiri ) 
  
Îngenuncheat la picioarele efemerităţii, Dumitru Marian Tomoiagă priveşte la curgerea dureroasă a timpului :“Albeşte vremea peste tâmple,/ Şi teama se aşterne-n oase,/ De frig privirea mi se umple,/ Din veacul iernilor geroase.” Tristeţea îl copleşeşte din nou şi, aşezat pe pragul amintirilor, simte doar alinarea fulgilor de zăpadă care s-au aşternut în larga imensitate cerşind nemurirea. “Se-adună norii peste frunte,/ Ca amintirea să mi-o şteargă,/ Fulgii zăpezilor cărunte,/ Plâng în imensitatea largă…/ Curând mă-nvăluie uitarea/ Şi ceasul bate tot mai rar,/ M-am împăcat şi cu iertarea,/ Ura meschină e-n zadar./ Răsună dangătul de clopot,/ Printre decepţii şi ruine,/ Sub al aplauzelor ropot,/ Cade cortina peste mine.” ( Clopotele ) 
  
În memoria marelui poet Adrian Păunescu, Dumitru Marian Tomoiagă a zugrăvit în versuri un tablou al durerii în care lumina se luptă cu întunericul sub ochii generaţiilor care au uitat ce înseamnă valorile. În negurile acestor vremi sumbre, autorul întăreşte ideea fundamentală că iubirea e cea care cunoaşte eternul în ciuda tuturor suferinţelor care încearcă să sugrume frumuseţile universale: “De milenii se luptă ziua cu noaptea,/ Astăzi fuge de ieri şi-l aşteaptă pe mâine,/ Orologii separă viaţa şi moartea/ De foame se teme preazilnica pâine./ Generaţii ilustre zămislesc cimitire/ Calicii îşi roagă plângând vieţuirea…/ Ghilotina uitării cânt-a lor pomenire/ Peste veacuri, eternă, e totuşi iubirea…” ( Echinocţiale ) 
  
Cu fiinţa umană timpul nu are niciodată timp. Cu eternul inamic al fiinţei umane, timpul, autorul duce un nesfârşit război şi , totuşi, în aplauze surde se va auzi mereu libertatea sa care va scrie veşnicie. “Nisipul clepsidrei se scurge apatic,/ Cu orice secundă murim câte-un pic,/ La ceas de vecernii sub cerul tomnatic,/ Ne batem cu timpul, etern inamic./ Mă tem de cortina uitării absurde,/ De scena pe care-s un jalnic actor,/ Îmi sună pe tâmple aplauze surde,/ Mereu voi fi liber şi nemuritor…” ( Atentat la uitare ) 
  
O sumă de contradicţii şi îmbinarea unor elemente simbolice conturează descrierea lăuntrică a autorului. Sunt puse în evidenţă aspecte şi trăsături definitorii ale sale ca, în final, să rezulte o caracterizare profundă . Un om care trăieşte prin iubire, foc, apă, pământ, jertfă, lacrimă, tăcere, dor, cântec, durere, vatră, zbor, beznă, lumină, iertare, ghilotină, neputinţă, putere, blestem, ploaie şi ninsoare. Dar, mai presus de toate, un OM care a învăţat ce înseamnă dreptul la poezie. “Sunt şi flacără şi jar/ Sunt şi jertfă şi altar/ Sunt şi apă şi pământ/ Sunt şi renegat şi sfânt…/ Sunt şi lacrimă şi ochi/ Sunt descântec şi deochi/ Sunt din lemn şi sunt din piatră/ Sunt şi margine şi vatră…/ Sunt şi cremene şi lut/ Sunt sfârşit şi început/ Sunt şi aripă şi zbor,/ Sunt şi jale, sunt şi dor…/ Sunt şi tată, sunt şi fiu/ Devreme şi prea târziu/ Sunt şi strigăt şi tăcere/ Sunt şi cântec şi durere…/ Sunt şi miere şi pelin/ Ursitoare şi destin/ Am fost ieri şi fi-voi mâine/ Sunt otravă şi sunt pâine./ Sunt şi boală, sunt şi leac/ Sunt secundă şi sunt veac/ Sunt şi grabă şi răbdare/ Amintire şi uitare./ Sunt izvor şi sunt un munte/ Sunt şi talpă, sunt şi frunte/ Sunt şi beznă şi lumină/ Iertare şi ghilotină…/ Sunt şi bici şi mângâiere/ Neputinţă şi putere/ Liber şi legat în lanţ/ La tribună şi în şanţ…/ Sunt tânăr şi sunt bătrân/ Preacucernic şi păgân/ Sunt blestem şi sunt urare/ Sunt şi ploaie şi ninsoare…Sunt şi iarbă şi stejar/ Semn şi piatră de hotar/ O fărâmă de atom/ Sunt şi voi rămâne…om.” ( Ergo sum ) 
  
Referinţă Bibliografică:
Dumitru Marian Tomoiagă şi dreptul la poezie / Alexandra Mihalache : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1874, Anul VI, 17 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Alexandra Mihalache : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandra Mihalache
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!