Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 1647 din 05 iulie 2015        Toate Articolele Autorului

Albastrul de gorgone, prefață de Mariana Cristescu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Albastrul din gorgane  
 
Prefață la romanul “Răzbunarea gemenelor “ de Al.Florin Țene  
 
Despre persoana născută în zodia Gemenilor astrologii spun că se află sub influenţa planetei Mercur, care îi subliniază latura intelectuală, a lui Venus - care o ajută să-şi controleze emoţiile, restabilind echilibrul între suflet şi personalitate, guvernatorul ierarhic Gaia-Terra conferindu-i energia necesară găsirii celor mai eficiente soluţii de rezolvare a problemelor. Zodia, favorabilă oratorilor şi scriitorilor, simbolizează dualitatea, simbolul emblematic fiindu-i cei doi gemeni - Castor şi Polux –primul, muritor, iar celălalt, nemuritor. Interesant, nu?  
 
Pare ciudat, probabil, un asemenea preambul, dar voi aduce un prim argument în favoarea demersului meu: autorul e născut în zodia Gemeni, iar volumul de faţă este un jurnal. Al cui? Veţi afla lecturându-l.  
 
Avem de-a face cu un opus extrem de interesant, dens, cu nenumărate informaţii, personaje, situaţii, semnificaţii, valenţe, adresându-se unei plaje extinse de cititori, putând fi considerat în egală măsură un preţios şi documentat instrument de lucru pentru cercetătorii istoriei moderne est-europene şi româneşti, dar şi un roman de… dragoste.  
 
Înainte de toate şi de orice, cartea reinventează o tulburătoare parabolă despre căutarea adevărului, a valorilor morale individuale, dar şi colective, în spaţiul concentraţionar al alienării intelectualului român „de tip nou”. O carte despre idealuri, viaţă şi moarte, despre aripi frânte şi speranţă.  
 
Lectura ei m-a trimis cu gândul la „Doctor Jivago” al lui Pasternak, deşi, ca substanţă epică, n-are nicio legătură. Sau poate că are. Există, de fapt, în carte, şi un episod legat de Nobelul refuzat de Pasternak, dar în contextul, mult mai apropiat de „casă”, al oportunismului proletcultist… alogen. Şi nu numai.  
 
Cartea lui Al. Florin Ţene debutează abrupt, dual (e „Geamăn”, nu?), cu dezgroparea Caietului cu coperţi albastre - jurnalul „celuilalt” - alter ego al scriitorului care, acum, împreună cu femeia vieţii lui, încearcă să-şi recupereze amintirile şi idealurile tinereţii.  
 
„Mohâia, năpădită de tufe de măceş, parcă ne aştepta. Am urcat pe ea şi iarba de sub tălpi ne spunea un bun venit. (...) Am scos briceagul din buzunar şi am început să scormonesc pământul cu el. Am săpat, am săpat, şi, cu palmele, Titina lua pământul din groapa ce se formase, aruncându-l alături. (...) «- E o cutie de bomboane de pe vremuri. Mai păstrează culoarea roşie...» «- Deschide-o! Poate e o comoară!» Am forţat capacul ruginit cu briceagul, reuşind să-l ridic. Curioşi, cap lângă cap, ne-am uitat în interior.«- E un caiet!» «- Cu coperţi albastre!»”.  
 
Dar, ce este, de fapt, Mohâia, şi ce rol are ea în viaţa … cărţii? O movilă, „o ridicătură de pământ formată în urma drenării căii ferate” - precizează autorul, codificându-şi, din start, povestea.  
 
O movilă asemănătoare, probabil, celorlalte vreo 5.000 nedezvăluite încă, din ţara asta a noastră, precum cele de la Paucea, ori ca Piramidele de la Sona (șapte movile, cu înălțime de peste 30 de metri, așezate pe două șiruri, în ordinea mărimii), cărora localnicii le spun «guruieţe» sau «gruieţe». Se crede că în interiorul acestora s-ar afla, ascunse, comori. Unii specialiști susțin că „aceste movile fac parte din Triunghiul Magic rămas de pe vremea dacilor. Sunt așezate pe o linie invizibilă ce face legătura între sanctuarele dacilor și cetățile lor. În cuprinsul acestor forme geometrice ar intra capitala Daciei - Sarmizegetusa, Cetatea Piatra Roșie, Sanctuarul de la Racoș, Templul de la Șinca Veche, Vârful Omu și Piramidele de la Sona.”  
 
Oltenii, pădurenii, dobrogenii, transnistrenii… le spun tumuli sau gorgane.  
 
„Populaţiile neolitice, formate din oameni a căror viaţă publică şi privată era întemeiată pe religiune, aveau un deosebit cult pentru cei decedaţi” – scria Nicolae Densuşianu, celebrul arhivar al Academiei Române. – „În credinţa că ei nu au murit cu totul, şi vor continua a trăi în o lume eternă, mai fericită, superioară lumii vizibile, ei depuneau în sânul pământului trupurile celor decedaţi, adeseori în caverne naturale ori artificiale. Pe lângă acest înalt sentiment religios pentru cei decedaţi, ei mai aveau totodată şi o inspiraţiune morală pentru posteritatea lor pe acest pământ. Ridicarea de movile uriaşe pe mormintele eroilor şi ale persoanelor celebre începe în Neolitic şi ea se continuă şi în Epoca Bronzului, până târziu în timpurile istorice. Movilele funerare poartă la poporul român diferite numiri, de: morminte, movile, culmi, gruie, gorgane ş.a.”  
 
Aşadar, Mohâia este o gorgană, un …sanctuar, unde geamănul nemuritor, Polux-ul zilelor noastre, l-a ascuns, în pagini de Caiet cu coperţi albastre, pe fratele său muritor, pentru a-l proteja de furtunile unui timp alienat şi alienabil. Coperţi albastre… ca Acvamarinul şi Cristalul marin – pietrele preţioase ale Gemenilor, albastre precum cerul senin al libertăţii jinduite.  
 
Herodot vorbește despre ritualul înmormântării la traci, care consta în trei zile de priveghi, incinerarea defunctului, urmată de un mare banchet și întreceri sportive. În timpul banchetului erau sparte vasele folosite. Depunerea în tumuli a unor obiecte prețioase și a ofrandelor avea drept scop ca defunctul să nu ducă lipsă de nimic în cealaltă viață, și să nu se mai întoarcă în lumea din care a plecat.  
 
Desigur, deşi documentele istorice demonstrează că geto-dacii apelau la sacrificii umane, autorul nu-şi ucide niciunul dintre personajele principale! („Dacă un geto-dac avea mai multe soții, și el deceda, femeile se luptau între ele, învingătoarea era omorâtă, iar rămășițele ei erau așezate deasupra osemintelor bărbatului. Era o mare onoare să mori în aceste condiții. Cele rămase în viață jeleau și își manifestau durerea prin strigăte.” Pare o barbarie, dar Istoria ne-a demonstrat ce se întâmpla cu cele rămase… singure.)  
 
Al. Florin Ţene e mai blajin, însă. Nu se răzbună. De fapt, ar fi un non-sens. Acolo, în Caiet, brunetul chipeş disputat de femei nu e altcineva decât „Geamănul din oglindă”. Iar Gemenii, ca şi gemenele, îşi consumă identic trăirile şi condiţia fizică, destinul.  
 
Personajul principal, Norin Ene, îşi duce cu demnitate crucea, în final viaţa oferindu-i compensaţii pentru suferinţele tinereţii.  
 
Răzbunarea gemenelor – la rându-le victime (perverse!) ale sistemului - se rispeşte, însă, în pulberea vremii, aidoma vaselor sparte folosite la banchetele funerare menţionate de Herodot.  
 
Ne reîntâlnim, aşadar, cu mitul lui Castor şi Polux, pe care autorul îl metamorfozează, din nou, cu măiestrie, în pagini de carte contemporană. „Câtă viaţă, atâta literatură!” Dar ce ne-am face dacă n-ar exista poveştile frumoase? Am mai avea, oare, motive de a privi „înapoi fără mânie”?  
 
În mod firesc, scriitorul îşi iubeşte gorgana, fiindcă ea face parte din inconfundabilul, irepetabilul său „axis mundi”: „Dorul de oraşul natal (n.n. – Drăgăşani) îl port în suflet precum o cruce grea. Îmi spunea cineva că, atunci când ne naştem, prima înghiţitură de aer pe care o inspirăm, acea bulă ne face să ne întoarcem mereu, mereu, spre locurile unde ne-am născut.” Ca un arc între Alpha şi Omega, între viaţă şi moarte, cartea începe şi se termină cu Mohâia, loc de refugiu, meditaţie şi vis, în momentele-cheie ale unei existenţe zbuciumate.  
 
„După o săptămână de examene şi o altă săptămână de aşteptare, s-au afişat rezultatele aproape de miezul nopţii. De emoţie m-am dus să mă plimb şi să mă reculeg pe linia ferată, la Mohâie. Am stat acolo, punându-mi întrebări despre viaţă şi viitorul meu. Colegii, în majoritatea lor au stat în curtea liceului, povestind sau jucându-se leapşa. Când puzderia de stele împodobea cerul ca o cupolă de briliante, şi cu luna chiar deasupra capului, m-am hotărât să mă întorc la liceu. Ajuns la barieră, m-am întâlnit cu Liviu.«-Norinele! Ai luat!» - a strigat el, de departe, de cum m-a văzut, făcându-mi cu mâna.«-Mulţumesc!» - am strigat în urma lui. Am alergat într-un suflet la şcoală. Nu mai vedeam pe unde merg. Era întuneric de-ţi băgai degetele în ochi. Ajuns în curtea liceului, l-am văzut pe tata, cu o lanternă, luminând hârtiile cu rezultatele afişate pe geamul de la intrarea în şcoală. Mai erau câţiva colegi şi părinţii lor. L-am bătut pe umăr. «-Pe unde ai umblat, fiule?» «-Am fost la Mohâie! Am stat acolo, meditând. Am privit trenurile care veneau şi plecau. (...) Am plecat, luminând drumul cu lanterna. Eram fericiţi. Tata m-a luat de mână. «-Nu ştiu ce să facem, Norinele! Pentru a putea să te înscrii la facultate, trebuie să ai dosar bun. Să fii copil de muncitor sau de colectivist.» S-a aşternut tăcerea. Mergeam îngânduraţi. Fascicolul de lumină, luminându-ne drumul, ne descoperea gropile din trotuar.«-Mă gândesc să te înfiem lui nenea Marin, din Roşiile. El este colectivist.» «-Nici gând, tată!»«-Dar, atunci, ce facem?» «-Mă înscriu la o Şcoală Tehnică! Aşa fac mai toţi colegii mei care nu au «origine sănătoasă».”  
 
Un jurnal despre... soarta unui om, soarta unor generaţii - mai exact. Deşi... „S-a întâmplat ca viaţa mea să fie chiar mai frumoasă decât un roman, dar s-a întâmplat ca soarta mea să nu se potrivească în nicio privinţă cu firea mea. Îmi aduc aminte, aşa cum ai vedea imagini printr-o ceaţă densă, când, în braţele lui tata, şi cu pălăria dânsului pe cap, având-o pe mama alături, fugeau cu mine spre Dealul Viilor, ascunzându-se, printre araci, de bombardamentele avioanelor. «-Bombardează podul de peste Olt. Sunt americanii...»”  
 
Apoi au fost ruşii: „Eram singur în curtea Spitalului, privind, printre ulucile putrezite ale gardului, la o garnitură de tren cu multe tancuri şi tunuri. Soldaţi care vorbeau în gura mare o limbă pe care nu o înţelegeam, îmi făceau semne cu armele. Deodată, am auzit o împuşcătură. Speriat am căzut în bălăriile care năpădiseră gardul. (...) Atunci a fost pentru prima dată când m-am gândit la faptul că nu m-a întrebat nimeni dacă doresc să mă nasc. Cine a hotărât să am aceşti părinţi?! Aceste gânduri îmi reveneau aproape în fiecare noapte de Revelion. Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, la vârsta de şaptezeci şi doi de ani.”  
 
A început şcoala: „Am adus tăbliţa de gresie, pe care o pusesem pe masa din bucătărie. Cu atenţie, să nu se şteargă, i-am dat-o mamei. Mama a privit cele scrise de mine pe tăbliţă şi a dat afirmativ din cap: «-E bine! Norinel, adu Abecedarul, să-mi citeşti lecţia!»”. (…) „În iarnă, tovarăşa învăţătoare a lipsit câteva zile. De acum nu mai aveam voie să-i spunem doamnă. În şcoală s-au constituit organizaţiile de pionieri. Eu nu am fost făcut pionier. Şi am plâns. Tata mi-a spus, când am ajuns acasă, că nu avem...origine sănătoasă.«-Adică, cum?!» «-Mama este fiică de boier, iar eu sunt funcţionar. Ca să ai origine sănătoasă, trebuie să fii muncitor sau ţăran leneş, care toată viaţa a stat în birt şi nu şi-a făcut, prin muncă, avere.» «-Dacă e aşa…, nu vreau să am origine sănătoasă!», am decretat eu. «-Dragă copile, mi-a replicat tata, În vremurile acestea e necesar să zicem, şi să facem ca ei, chiar dacă gândim altfel.» «-Adică, să minţim!?» «-Aşa ne cere regimul!»”.  
 
Prima invenţie – epidiascopul: „Abia aşteptam să se termine orele, pentru a ajunge acasă. Aşa cum văzusem la laboratorul şcolii, m-am apucat să confecţionez un epidiascop. (...) După ce am terminat de construit aparatul, am început să desenez benzi de hârtie. Mai greu a fost să găsesc creioane colorate. În oraşul nostru nu se găseau. Cu chiu, cu vai, am făcut rost de la colegi. Aşa a început să se nască primul diafilm al meu. Desenasem o luptă între cei trei muşchetari şi soldaţii Cardinalului Richelieu.”  
 
Prima iubire şi prima poezie: „Am simţit mâna ei slăbuţă în palma mea, arzând de emoţie. Era pentru prima dată când simţeam un fior pe care nu l-am simţit niciodată. (...) M-am retras în camera mea. Am scos din geantă carneţelul meu, în care aveam numai scheme de aparate de radio cu galenă sau cu o diodă, şi am început să însăilez o poezie pe o pagină.”  
 
Debutul: „La începutul anului şcolar 1959-1960, când eram în clasa a XI-a, am fost exmatriculat şi trecut la fără frecvenţă, din cauza faptului că am fost prins la şcoală cu romanul «Rusoaica». Exmatricularea s-a făcut la insistenţele profesoarei de matematică. Anul acela am fost coleg cu Bebe şi Viorel, acesta din urmă mi-a împrumutat colecţia revistei «Luceafărul», pe care am citit-o cu mare curiozitate. La îndemnul lui Viorel am trimis câteva poezii la această revistă bucureşteană. Nu după mult timp, la rubrica «Poşta redacţiei», mi-am văzut publicate trei poezii, alături de un comentariu încurajator semnat de Dan Deşliu. Bucuria a fost mare. Dar şi mai mare a fost când, în luna mai, în ajunul Examenului de Maturitate, am văzut în revista «Tribuna», la rubrica «Debut», publicată poezia mea.”  
 
Prima decepţie şi… revolta: „Se apropia luna aprilie când poştaşul, nenea Dincă, mi-a adus scrisoarea de la facultate. Dosarul nu a fost admis. Motivaţia era directă: nu aveam origine sănătoasă. (...) M-am îndreptat spre Gară. Ajuns în preajma acesteia, am privit cu atenţie de jur împrejur. Nu era ţipenie de om. Am intrat tiptil în sala de aşteptare. Nu era nimeni. Ştiam că dimineaţa va fi plină de navetişti. Am scos câteva manifeste din geantă, scrise la maşina de scris împrumutată de la colegul Calistru, şi le-am pus cu grijă pe scaunele şi băncile soioase. Pe afişe scrisesem: «Oameni buni! Partidul Muncitoresc Român, în frunte cu Dej, ne-a furat pământul, ne minte! Ne exploatează pentru a trăi ei bine şi ucid oameni. Jos Dej! Jos Partidul comuniştilor criminali!»”.  
 
Pagini interesante sunt consacrate întâlnirilor cu scriitori de top ai vremii: Dan Deşliu, Nina Cassian, Mihai Beniuc, Virgil Mazilescu, Miron Radu Paraschivescu, Anghel Dumbrăveanu, Mihu Dragomir, Alexandru Ivasiuc etc. Citim, un interviu cu soţia scriitorului Gib Mihăescu, dar şi stenograma întrevederii, din 1960, a lui Gh. Gheorghiu-Dej cu George Călinescu, informaţii, „din spatele cortinei”, despre Lenin, Stalin, Ceauşescu, Leonte Răutu, Mihail Sadoveanu, Maria Banuş, A. Toma etc., etc.  
 
Aşa cum precizam, cartea este (şi) un instrument de lucru extrem de util cercetătorilor perioadei respective, întrucât, în mod evident, unele secvenţe se constituie în mărturii veridice, iar multe dintre notele informative provin din chiar ... dosarele defunctei Securităţi. „Câtă viaţă, atâta literatură”!  
 
„«-Îmi place munca asta. Dar... evit să fac rău oamenilor. Tu, dragă Norinel, erai de mult înhăţat şi băgat la zdup, dacă...nu te protejam eu. (...) Eşti pe lista neagră la Cenzură. Nu mai ai voie să semnezi cu numele Norinel Ene.» Femeia s-a lăsat lascivă în jocul cunoscut de noi. În ritmul trupurilor ea repeta: «E bine! Dar tot te arestez! E bine! Ooo…, ce bine! Dar tot te arestez.»”  
 
Întâlnirea cu oraşul de pe Someş, care avea să-i cucerească definitiv pe autor şi famila sa, este redată cu tandră nostalgie: „ Am coborât în centrul oraşului şi m-am îndreptat spre Biserica «Sfântul Mihail». Soarele inundase întrega piaţă. M-am aşezat pe o bancă lângă statuia lui Matei Corvin. Am pus rucsacul alături. Am privit în jur şi parcă l-am văzut, pe trotuarul din faţa Librăriei Ruse, pe omul cu haină de piele. Deodată, au început să bată clopotele. Revărsarea sunetelor de bronz peste oraş m-a impresionat. În nicio biserică din sudul ţării nu băteau clopotele. Nici chiar la morţi. Era interzis. Comitetul Central dăduse ordin Patriarhiei. În Ardeal intervenea Biserica Catolică, având legături strânse cu ţările europene - gândeam stând pe bancă şi ascultând, înfiorat, dangănul clopotelor. Parcă cobora Dumnezeu pe aripile sunetelor. (...) Grăbit, am intrat în librăria de pe colţ şi am cumpărat un caiet de 400 de file, cu coperţi albastre. Pe acesta îmi voi scrie memoriile. După câte ştiu, ele se scriu la o vârstă înaintată. Dar în condiţiile mele, nu se ştie dacă…”  
 
Albastrul din cutia de bomboane, „încă roşie”, al Caietului pus la păstrare în gorgana Mohâiei triumfă în final, nu neapărat de dragul unui happy-end, ci fiindcă, oricât de târziu i-ar veni rândul, adevărul învinge. „Ceea ce nu te ucide te face mai puternic” – nu-i aşa?  
 
Revenind la Gemeni, în locul altui final se cuvine să ne amintim că, de-a lungul vieţii lor pământene, dioscurii - gemenii Castor şi Polux - au participat, nedezlipiţi, umăr la umăr, alături de alţi eroi ai mitologiei antice greceşti, la vânătoarea mistreţului din Calydon, la expediţia argonauţilor în căutarea Lânii de Aur, şi, mai cu seamă, la lupta în urma căreia au readus-o în Sparta pe sora lor, frumoasa Elena, răpită de Tezeu. Aici, Polux este rănit, iar Castor îşi pierde viaţa. Pentru a-l salva, Zeus îşi învăluie fiul într-un nor, ridicându-l în Olimp, dar acesta refuză nemurirea în absenţa fratelui său. Stăpânul Olimpului îi respectă alegerea şi decide ca fraţii să-şi împartă viaţa… între Infern, unde ajunsese Castor, şi Olimp, alături de zei.  
 
Emblematică poveste, nu-i aşa?  
 
„Răzbunarea Gemenelor” este o carte puternică, frumoasă, necesară atât prezentului, cât mai ales viitorimii.  
 
MARIANA CRISTESCU  
 
Referinţă Bibliografică:
Albastrul de gorgone, prefață de Mariana Cristescu / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1647, Anul V, 05 iulie 2015, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2015 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!