Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 1173 din 18 martie 2014        Toate Articolele Autorului

Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară 
  
1 
  
De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii. 
  
În discuţia noastră intră scrisoarea particulară,“familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovato, urcândo în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu. 
  
În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare.de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii. 
  
Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc, sau Popa Tanda. 
  
Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o george Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “ 
  
Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se vaită de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti.În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ). 
  
Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit motiv al Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrifice zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( ... ) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia-Ta cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ).În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români! Români ... pe Şincai( îl lăsaţi )a muri cerşetor( ... ) O, Români! Din streini ce veniră la voi,toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară ... “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.) 
  
Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal supreme, precum dacilor:”...şi eu să-ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.”(Către Ion ghica, 8 iunie 1849,Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:” ... nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare “.(Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “( Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV, Corespondenţă,p.278). 
  
Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă când viitorul scriitor şi om politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa”Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang mare şi bogăţia “. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu: “Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină ... ; ruşine moldovenilo care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!”.( Către surorile sale, 1/13 feb.1837.).Scrisorile lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autrenticitate complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice. 
  
La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie.Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora, ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările:”Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor:nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în vol.V.Alecsandri,Corespondenţă ).Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică:”În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică.Era vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii...Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe. “ ( Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.). 
  
Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare:”Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; şăranii cu toţii sunt revoltaţi contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor fanarioţi “.( Către Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite,ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233). 
  
Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie, care ajunge să se confunde cu notele de drum ale scriitorului. 
  
Publicarea inedituluiEpistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intellectual pe deplin format la 21 de ani. 
  
Mai târziu, criticul de la Junimea avea o capacitate de muncă deosebită( “nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine “- îi scria lui Duiliu Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.) 
  
Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intellectual prin vocaţie care se interesează de situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu,( ... ) “( Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892, Număr jubiliar, p.39.).După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-a mânca până la saţiu.Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic. “( Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Do0bling din Viena, în Convorbiri literare, 1906, p.1000).Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să se confeseze:”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism.Trecutul m-a fascinate întotdeauna.Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor “.( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,p.127). 
  
Ion Creangă în scrisori pare un mucalit. Lui Slavici, om şcolit, îi scrie în termini”intelectuali “:”Ca fiu din popor, admit întru totul părerile dv. “La care adaugă”Dar oamenii no;tri de stat. Ochi au şi nu văd; urechi au şi nu aud, căci totdeauna au luat cărbunele cu mâna sărmanului ţăran, care la urma urmelortot el a plătit gloaba. Vorba ceea “Capra b. şi oaia trage ruşinea “( ... )(C[tre I.Slavici, 21 oct.1878, în I.E. Toruţiu, Op. cit. vol III, p.119-121 ). 
  
În secolul nostru, dacă ţinem seama de mijloacele moderne de trasmitere,( internet,  
  
telefonie mobilă,etc), scrisoarea pare a fi condamnată la pieire. Tocmai de aceea apariţiile unor cărţi conţinând corespondenţe sunt savurate de cititori. 
  
Pe parcurs voi continua cu răsfoirea corespondenţelor marilor noştri scriitori, pe care le voi comenta. 
  
Al.Florin Ţene 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1173, Anul IV, 18 martie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!