Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2119 din 19 octombrie 2016        Toate Articolele Autorului

XVI. ECOU RĂTĂCIT (INCURSIUNE ÎN ABSURD)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
- Bert ! Tu vino cu mine !  
- Am înţeles ! Să trăiţi !  
Vocea comandantului Ciuş fusese dură. Reorganiza activitatea de curăţenie pe sectoare. Fiecărui militar în termen îi prezenta sectorul de responsabilitate în ceea ce priveşte ordinea şi curăţenia. Bert fusese lăsat la urmă. Avea să afle că cei din urmă vor fi cei dintâi.  
- Poftim o cheie ! Răspunzi de curăţenia de aici ! Să nu găsesc niciodată nici măcar un fir de praf ! Ai înţeles ?  
- Da, să trăiţi !  
Cele spuse de comandant sunau a ameninţare. Îndată ce s-a asigurat că nu poate fi auzit de ceilalţi i-a şoptit repede pe cu totul un alt ton :  
- Te închizi aici şi înveţi cât poţi de mult ! Sau te odihneşti... Dă-o în măsa de curăţenie ! Nu-ţi ia prea mult timp ca s-o menţii şi nici nu sunt atât de pretenţios cum a trebuit să arăt.  
Era o cameră de serviciu, cu un pat de campanie o masă şi o noptieră, pusă la dispoziţia comandantului de pluton pentru situaţii deosebite. Albert a dat să refuze.  
- Este un ordin. Ai înţeles !  
- Da, să trăiţi !  
Nu a reuşit însă să înţeleagă. Câtă vreme fusese internat la infirmeria batalionului aflase că după fiecare beţie, şi nu erau puţine, comandantul său trecea pe la infirmerie, fie şi după miezul nopţii, pentru a se drege. Nu comentase şi nu dezvăluise nimănui acest fapt de care mai aveau cunoştinţă medicul Mănescu şi Tavi. Să fie legată de aceasta bunăvoinţa comandantului ?! Puţin probabil. Să-i fi cerut medicul să-l favorizeze ? Şi mai greu de presupus. Cert era că ceea ce se întâmpla nu era un vis ci realitate.  
Avea să afle, foarte curând, că ceilalţi fuseseră intrigaţi de faptul că fusese favorizat pe faţă, de faptul că fuseseră consideraţi dacă nu proşti cel puţin naivi. Fruntaşul Penea s-a erijat în purtătorul lor de cuvânt având ocazia să-şi verse tot năduful pe soldatul Bert. Ori de câte ori primeau solda lunară fruntaşul se înegrea de invidie neputând să înţeleagă cum de primeşte soldatul o soldă mai mare decât un fruntaş.  
- Dacă asta te roade, atunci ţine de aici diferenţa de şase lei ! Ori mai bine ţine toată solda pe care o iau ! I-a întins banii a lehamite, expresie ce a căpătat deîndată urme de dispreţ.  
Penea i-ar fi primit dacă, atunci când fusese avansat în grad, nu ar fi fost pătruns de eveniment căpătând oarecare demnitate. Tenul lui, măsliniu, a dat să se înroşească sub impulsul furiei ce-l cuprinsese fiind cât pe ce să sară la bătaie. S-a stăpânit :  
- Ţine-ţi banii ! Nu am nevoie, nu doar de asta e vorba ; ar trebui să faci şi tu curăţenie pe sectoare ca toţi ceilalţi !  
- De acord, tovarăşu’ fruntaş ! Pe care sector vrei să trec ?  
Fruntaşul, aşteptându-se la un refuz, a fost luat prin surprindere. Albert nu i-a dat răgaz să se dezmeticească. A pus mâna pe şmotrul celui care făcea curăţenie la WC-uri şi a frecat cu nădejde.  
- Poftim ! Este destul de curat ? Vrei să frec şi cu cărămida ? O fac şi pe asta ! Neprimind niciun răspuns a trecut la curăţenia din spălătorie dând o mână de ajutor.  
- Mai este vreun sector pe care nu s-a terminat curăţenia ? Sunt dispus să ajut pe oricare !  
Mai greu le era celor ce frecau mozaicul treptelor de la scara ce urca spre dormitor, acest loc fiind cel mai vizibil pentru ochiul soacrei. S-a apucat să frece în rând cu ei, de această dată cântând cu veselie :  
„ de când n-am mai fost la oi,  
durlu du du, durlu du du.....  
n-am mai purtat cioareci noi !  
durlu du du, durlu du du..... ”  
Dedicaţia „ muzicală ” repetată în nenumărate rânduri, înveselindu-i de fiecare dată pe subordonaţii fruntaşului şi nu numai pe ei, l-a determinat pe acesta să-i poarte ranchiună până în ultima clipă de armată.  
*  
Zgomotul făcut de tacâmuri, la numărătoarea repetată, a devenit enervant. Până acum nu se mai întâmplase să nu iasă la număr. Este drept că nu le mai inventariase de ceva vreme. Zărise, în magazia comandantului de pluton, o furculiţă răscăcărată ce îi atrăsese atenţia. Nu credea să fie două la fel. Bănuiala i s-a adeverit. Nu numai că lipsea din gestiunea lui furculiţa cu pricina dar lipsurile, pentru el, erau considerabile.  
Marele Nicolae, bucătarul împovărat de grija hrănirii sufletelor captive, îl asigurase la predarea-primirea veselei că, în fapt, tot el va avea grija ei. Nu avea niciun rost să-i facă reproşuri care să-i atragă atenţia. Ciuş nu ar fi avut cum să-i sustragă din piesele de rezistenţă ale armatei şi nici nu s-ar fi pretat la aşa ceva, avusese cel puţin un complice. Putea fi Nicolae, Penea sau oricare altul.  
În noaptea ce a urmat a lucrat mai mult ca oricând la matematică, în biroul comandantului de pluton. Atunci când cel aflat în serviciul de planton a început să moţăie, l-a trimis la culcare asigurându-l că va sta el de veghe.  
Nefiind prima dată când făcea acest lucru nu a dat nimic de bănuit. Pentru a-şi îndeplini obligaţia asumată, de a veghea somnul celorlalţi, a inspectat în linişte dormitorul până ce s-a convins că toţi dorm adânc.  
Putea opera în voie asupra uşii magaziei aflată pe acelaşi palier. Spre surprinderea lui, a constatat că cele două broaşte de la uşile biroului şi a magaziei erau gemene. Cheia ce îi fusese încredinţată se potrivea perfect. Mai rămânea sigiliul aplicat pe uşă şi pe tocul acesteia. Doar un şnur îl mai despărţea de ceea ce îi aparţinea de drept, de ceea ce i-ar fi putut atrage răspunderea pecuniară.  
A decupat cu grijă plastilina ce purta amprenta unui sigiliu, a scos-o cu aceeaşi grijă faţă de imaginea ei şi a lăsat-o spânzurată de capacul de bere de pe tocul uşii, purtător al celui de-al doilea sigiliu.  
A mai verificat încă odată somnul celorlalţi îndeplinind obişnuita datorie a plantonului. Avea calea liberă din toate punctele de vedere. Ştia câte tacâmuri îi lipsesc. Cu părere de rău, în locul furculiţei ce îi atrăsese atenţia a luat o alta gândind că altfel s-ar fi putut deconspira. După ce a încuiat uşa a prins sigiliul la loc cu vârful degetelor apăsând plastilina cu minuţiozitate pe margini, ştiind că verificarea sigiliului se face numai înainte de a se deschide uşa fără a se cerceta şi modul cum acesta se desprinde din lăcaşul său.  
În timp, a fost nevoit să repete acestă operaţiune de încă vreo două-trei ori parte din tacâmuri „migrând” către magazia comandantului. Ca să pună capăt jocului, din acelaşi loc şi-a creat un surplus pe care l-a dosit în depozitul de carburanţi, nu înainte de a unge piesele cu vaselină. Cei care îl pauperizau, pe căi neortodoxe, nu puteau sări peste cal. Nu i-a mai păsat de lipsuri. Înaintea liberării, spre mirarea comandantului de pluton, a predat mai multe tacâmuri decât luase în primire încercând să-şi stăpânească zâmbetul şi expresia ce păreau să spună : „tot eu v-am făcut până la urmă.... ”  
*  
* *  
A început totul de la băutură. Cele ce aveau să urmeze îi vor apăsa conştiinţa ori de câte ori îşi va aminti. Era ziua de naştere a lui Comănescu, şoferul comandantului de batalion.  
Fusese cât pe ce ca subofiţerul de la financiar, rămas peste program pentru a-şi termina lucrările, să-i verifice conţinutul raniţei. Au fost amândoi surprinşi de întâlnirea din preajma gării.  
- Ia să văd, Bert, cum administrezi banii şi ce le mai cumperi băieţilor !  
Subofiţerul şi-a însoţit vorbele cu intenţia de a pune măna pe fundul raniţei rotunjit cu două sticle de coniac. Bert a avut prezenţă de spirit. Pentru a purta mai uşor povara săltase baierele raniţei cât mai mult pe umeri. Le-a dat drumul dintr-o dată, eliberându-şi mâinile şi a început să gesticuleze ca un apucat :  
- Ştiţi... banii pe care mi i-aţi dat în primire...  
- Nu îi mai ai pe toţi ?!  
Era punctul slab al subofiţerului. Mâna apucase să nimerească undeva spre mijlocul raniţei, fundul ei scăpând de primejdia de a fi pipăit. Bert a răsuflat uşurat. Reuşise să-i abată atenţia de la conţinutul raniţei. A continuat precipitat :  
- Ba da ! Îi am. Am chiar mai mulţi bani băgaţi în marfă. Nu aveam ce face cu banii primiţi de acasă şi am cumpărat de ei biscuiţi, bomboane, ţigări, lame de ras, plicuri, timbre, vederi, ace de cusut, aţă...  
Enumerarea a continuat într-un debit verbal de care nimeni nu l-ar fi crezut vreodată capabil. Bineînţeles că nu a pomenit nicicum numele vreunei băuturi, nici măcar al sucului. A fost rândul subofiţerului să răsufle uşurat. Pentru a fi sigur că banii unităţii militare există sub o formă sau alta s-a răstit pentru a fi auzit, întrerupăndu-l pe soldat :  
- Mă ! Ai marfă de şase sute de lei ?  
- Am, să trăiţi ! De peste o mie de lei.  
- Bine. Asta-i problema ta. La plecare, când vei preda, să iasă la iveală suma pe care ai primit-o, în rest nu mă interesează...  
- Am înţeles, să trăiţi !  
A salutat, a făcut stânga ’mprejur şi s-a îndepărtat de subofiţer înainte ca acesta să mai aibă altă iniţiativă privind pipăitul. Nu a povestit nimănui prin ce ar fi putut să treacă. Abia după drama petrecută i-a trecut prin minte, şi de căte ori nu s-a întâmplat de atunci..., că ar fi fost mult mai bine să se fi dat prins subofiţerului.  
S-a întâmplat atunci ca şoferii, neam de manivelă, cuprinşi de euforia alcoolului la oră târzie din noapte, să debiteze întrecându-se care mai de care :  
- Ce ar fi să mergem acum în parcul auto să pornim toţi motoarele şi să le turăm la maxim !  
- L-am băga în sperieţi pe ofiţerul de serviciu !  
- Mai bine am ieşi toţi cu eM-urile în oraş !  
- Ar fi o nebunie să ambalăm motoarele, în coloană !..  
- Hai s-o facem !  
- Şi cum ieşim pe poartă ?!  
- Avem ordinele de serviciu la noi.  
Reîncepuse sezonul alarmelor. În dorinţa de a câştiga timp, ofiţerul de serviciu le înmânase, de cu seară, agenţilor de legătură, ordinele de serviciu. Repetatele alarme de exerciţiu avuseseră drept urmare mustrarea lor, timpul de prezentare a cadrelor militare la unitate era sub barem. Agenţii nu se deplasau cu destulă rapiditate, aceasta era concluzia. Realitatea era alta. Deîndată ce suna alarma fiecare militar în termen, echipat în mare grabă, ştia ce are de făcut. Ei, agenţii, alergau într-un suflet la comandament unde primeau ordinele de serviciu pentru a li se permite ieşirea din cazarmă. Odată cu primirea acestora erau informaţi dacă alarma este reală sau una de exerciţiu. Bert găsise cu cale, şi le împărtăşise şi celorlalţi, că era mult mai simplu să escaladeze gardul decât să ocolească pe la vreuna din porţi unde verficarea ordinului de serviciu ducea la pierderea unor minute preţioase. Până să se dezmeticească santinela să-i someze erau dincolo de gard nu înainte de a răcni a scuză „avem alarmă !... ” La prima întâlnire cu cel ce fusese de serviciu ca santinelă erau ameninţaţi că data viitoare se va trage asupra lor. Ei promiteau că nu o vor mai face având însă bună ştiinţă că nu se vor ţine de cuvânt. Oricum, conform regulamentului, santinela trebuia ca mai întâi să-i someze apoi să tragă un foc de averisment în plan vertical şi abia pe urmă, dacă nu reacţionau la somaţie să tragă asupra picioarelor lor. Apuca doar să-i someze. Până să-şi pregătească arma şi s-o armeze piciorele agenţilor de legătură îi purtau în goană, dincolo de cazarmă, spre reşedinţele cadrelor militare.  
Puţini dintre ofiţeri şi subofiţeri erau cei care nu insistau să afle dacă alarma era reală sau dacă era doar un exerciţiu. Agenţii se codeau, nu aveau voie să divulge acest secret militar aşa cum nu avea voie nici ofiţerul de serviciu să o facă faţă de ei. La început Bert refuza cu încăpăţânare să le spună ceea ce doreau să afle. Apoi, impresionat de figurile buimăcite de somn ce purtau o jalnică expresie de implorare, a căpătat deprinderea de a anunţa, dintr-o suflare, ce fel de alarmă se dăduse. Pentru ei, cadrele militare, clipele ce urmau păreau să fie deosebit de preţioase. Aveau timp, în caz de exerciţiu, să-şi impresioneze soţiile, să le asigure că se vor întoarce vii şi nevătămaţi pentru a fi fericiţi până la adânci bătrâneţi.  
De această dată alarma nu va fi nici reală, nici de exerciţiu ci una falsă. Din cei ce au purces spre parcul auto unul a rămas pe dinafară. eM-urile revoltate de starea de ebrietate a şoferilor au refuzat să-şi pornească motoarele. Singura obişnuită să facă faţă oricăror împrejurări a fost Dacia comandantului. A pornit la prima cheie. S-au înghesuit în ea câţi au putut. Cel care nu a mai avut loc s-a întors abătut în dormitor. Ceilalţi au pornit în trombă. La poarta de acces a mijloacelor de transport au fluturat un ordin de serviciu : „avem alarmă ! ” Anunţul s-a făcut auzit şi în perimetru. Santinelele de aici, avertizate fiind, s-au pregătit să doboare măcar un agent ce s-ar fi încumetat să trecă peste gard. Au aşteptat în van, în cele din urmă crezând că „ guşterii ” îşi ţin de această dată promisiunea făcută. Ofiţerul de serviciu de la această poartă a dat ordin să le fie larg deschisă poarta. Feţele congestionate datorită consumului de alcool păreau panicate ca de o alarmă reală. În plus, şoferul comandantului batalionului de grăniceri avea credibilitate. Nici nu a mai verificat ordinul de serviciu. Abia după ce poarta a fost închisă în urma lor a avut o nedumerire ; ar fi trebuit ca şi unitatea lui să fi fost alertată în acelaşi timp. L-a sunat îndată pe omologul lui de la grăniceri :  
- Aveţi alarmă ?!  
- Ce alarmă ?...  
- De la MSM !  
- Nici pomeneală !...  
- Acum ţi-au ieşit agenţii pe poartă cu Dacia...  
Tăcerea ce a urmat şi clikul făcut de receptorul scăpat în furca telefonului au fost destul de expresive. Ofiţerul de serviciu ce a curmat discuţia a alergat într-un suflet la dormitorul plutonului operativ pentru a se convinge că celălalt nu a pus la cale o farsă. Aflând că totul este adevărat a reuşit să-şi păstreze cumpătul :  
- Să mă anunţaţi îndată ce se întorc !  
Ar fi putut, şi ar fi trebuit, să anunţe îndată patrulele militare. Nu a făcut-o. Trebuia să rezolve totul cu discreţie. Evenimentul ar fi putut avea drept consecinţă depunctarea batalionului de pază. Nu mai puţin adevărat era faptul că chiar el le înlesnise ieşirea celor plecaţi înmânând ordinele de serviciu. Le-a recuperat pe cele rămase în cazarmă. S-a frământat neliniştit în preajma comandamentului aşteptându-se parcă să audă din clipă în clipă telefonul sunând. Nu a durat mult şi fugarii s-au întors istoviţi. Drumul la întoarcere l-au făcut împingând Dacia care se încăpăţânase să mai pornească. Efortul le-a prins bine; aburii beţiei s-au risipit ajungând să fie treji de-a binelea, să realizeze cât de mare era prostia făcută. Au fost deîndată „ cazaţi ” în arestul unităţii unde au avut senzaţia că în autoturism, ba chiar şi pe lângă el, a fost mult mai confortabil.  
*  
* *  
Comănescu, şoferul comandantului, a fost schimbat din funcţie şi mutat disciplinar la unul dintre pichetele de grăniceri pentru a asigura paza fruntariilor ţării. A fost mai întâi reinstruit de însuşi comandantul pichetului, cu aceleaşi metode aplicate de gradaţi în perioada de instruire a pifanilor. Ura faţă de armată, din acea perioadă i-a fost nu numai reîmprospătată ci şi amplificată ajungând chiar să o afişeze până şi faţă de camarazii din pichet. Se pare că niciun preţ plătit nu este îndeajuns de mare atunci când trebuie să formezi un militar de nădejde pentru patria socialistă. Termenul scadent va avea să vină destul de curând, pe neaşteptate, ca un trăznet.  
*  
 
Referinţă Bibliografică:
XVI. ECOU RĂTĂCIT (INCURSIUNE ÎN ABSURD) / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2119, Anul VI, 19 octombrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!