Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2084 din 14 septembrie 2016        Toate Articolele Autorului

V. ECOU RĂTĂCIT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În seara de dinaintea plecării către Erica starea sufletească a lui Albert s-a armonizat cu tot ce văzuse, auzise, simţise ori citise şi îl încântase în diferite momente ale vieţii. Ea avusese darul de a-i trezi acea simţire necesară trăirii şi retrăirii complexe născută din simbioza vibraţiei tuturor simţurilor, generată de tresăriri desfăşurate de-a lungul timpului, în diferite ipostaze. Chiar dacă o astfel de stare nu poate dura decăt fracţiuni de secundă, cel mult repetată la diferite intervale de timp, poţi simţi primordialitatea laturii umane a întregii tale fiinţe, ai acea stare a unui meloman care ascultă, cu toată fiinţa lui, partitura preferată cu deosebirea că tu eşti pătruns de întreaga simfonie a vieţii ce ai trăit-o până atunci. Poţi simţi că eşti eliberat din prizonieratul social în care te-ai născut.  
*  
Cele două prietene au sunat la uşa apartamentului în care, după cât se părea, petrecerea începuse să se încingă. Le-a deschis gazda, o femeie plinuţă, plină de voie bună urmată un bărbat nehotărât în a alege între pahar şi întâmpinarea invitaţilor întârziaţi. Sărbătoreau împlinirea majoratului fiicei lor, se bucurau de ceea ce realizaseră până atunci, împărtăşeau această bucurie cu tinerii invitaţi, orice nou sosit fiind binevenit.  
Volubilă, Toloşica a pornit cascade de urări şi de voie bună eclipsând prezenţa Ericăi. Ca pentru a se revanşa, Erica şi-a făcut loc hotărâtă către sărbătorita care reuşise să ajungă în holul de la intrare. A auzit însă, dinspre sufragerie, o voce cunoscută ; i s-a tăiat răsuflarea. A salvat-o îmbrăţişarea cu sărbătorita. Aceasta, simţind-o cum i se înmoaie, într-un leşin incipient, a sprijinit-o scuturând-o totodată ca pentru a o trezi la realitate. Câteva secunde a regretat că acceptase să fie complicea Toloşicăi. Oricâtă ranchiună îi purta şi ea Dorei, Erica nu merita să fie atrasă în urzeala ţesută de prietena ei, mai ales după ce reuşise să-şi redirecţioneze intensitatea sentimentelor către o altă persoană.  
Ca o adevărată salvare, în pragul uşii, a apărut fratele ei mai mic; Alin. I l-a prezentat Ericăi. Prezenţa celor mici, cel puţin în anumite momente, constituie un adevărat balsam pentru sufletul celor mari. Erica şi-a revenit cât de cât. Aparent, a ignorat prezenţa celui care o părăsise preferând-o pe Dora. Şi-a petrecut mai tot timpul împreună cu Alin, lăsându-se fermecată de candoarea acestuia. Datorită multor puncte comune, în felul de a fi, Erica avea puternica impresie că începe să-l cunoască pe Albert încă de la vârsta copilăriei. În această stare fiind l-a fermecat, la rându-i, pe copilul ce avea numai jumătate din vârsta ei.  
Cu tot efortul depus pentru a-l ignora, nu după mult timp, în subconştientul ei, Erica simţea prezenţa intensă a lui Jen, simtea interesul său pentru ea. Bănuia că totul fusese pus la cale de prietena ei dar nu avea puterea să o judece, să o condamne, uimită fiind, ba chiar încântată, că cel care o părăsise de ceva vreme, provocându-i acea suferinţă greu de suportat, era acolo pentru ea.  
Până de curând avusese sufletul încolţit de presupunerile, însămânţate de Toloşica, privind viitorul, privindu-l pe Albert.  
Captivată de conversaţia cu Alin, având în minte chipul şi personalitatea lui Albert, copleşită fiind de prezenţa celui pe care îl iubise nespus de mult, Erica avea o stare de efervescenţă aproape imposibil de imaginat.  
A fost îndeajuns pentru Jen să o observe, îndeajuns pentru a nu se mai simţi atras de Dora.  
*  
De când intrase în compartiment Albert evaluase persoana cu care va călători împreună o bună bucată de vreme şi stabilise că o conversaţie nu-şi avea rostul. Gândise astfel, determinat de aerul aritocratic al acesteia, de vârsta ei înaintată cât şi de doliul a cărui vizibilitate nu emana atât din îmbrăcăminte căt din întreaga-i înfăţişare. S-a rezumat la a-i da bineţe vârstnicei doamne după care s-a cufundat în lectura unei cărţi.  
Încerca să profite din plin de cele scrise de autor ba mai mult, să descopere trăiri şi simţiri la care nici chiar acesta nu se gândise. Acest fapt l-a determinat să-şi ridice privirea pentru a-şi lărgi orizontul, aparent privind prin fereastră, în depărtări.  
Ca pentru sine, bătrâna doamnă şi-a dat frâu liber gândurilor :  
- Degeaba citeşti, tinere !  
A fost îndeajuns să vadă expresia tânărului pentru a realiza că nu va primi nicicând vreun răspuns, astfel că a continuat :  
- Soţul meu, Dumnezeu să-l ierte, avea o memorie excepţională. A citit şi a răscitit, uimind lumea cu gradul lui de cultură. În ultimii lui ani din viaţă memoria l-a părăsit definitiv nemaiştiind nici cum îl cheamă, ca să nu mai vorbesc de cunoştinţe elementare, de instincte chiar. La ce bun atâtea cunoştinţe, la ce bun atâta cultură care, oricum se pierd odată şi odată ?!  
Cele rostite sunau a sentinţă dată de judecătorul suprem, întregii omeniri. Albert a fost cuprins de senzaţia irealului. A înţeles că nici nu era interesată de vre-un răspuns. Tonalitatea vocii nu admitea replică. Sentinţa era definitivă şi fără drept de recurs !  
*  
A încercat să revină asupra lecturii însă cele auzite îl tulburaseră mult prea mult. Se întreba dacă nu cumva femeia căutase doar să-i facă în ciudă. Din politeţe, încă de la intrarea în compartiment, pe lângă banalul „bună dimineaţa !’’ ar fi trebuit să se intereseze unde călătoreşte, cu ce ocazie, să răspundă la aceleaşi întrebări, dacă i-ar fi fost puse, apoi să schimbe câteva impresii cu distinsa doamnă.  
A îndrăznit să o privească în faţă, ce-i drept zâmbind fâstâcit. Chipul femeii devenise însă impenetrabil, stare dată de convingerea celor spuse, determinându-l să realizeze faptul că s-a înşelat crezând că îi poartă ori că îi purtase ranchiună în vreun fel sau altul. Să fi încercat doar, să-i dea un avertisment?  
*  
Rămas singur în compartiment, după coborârea venerabilei doamne, Albert a fost cuprins de o ciudată stare ; un amestec de rumoare, contrarieri, zădărnicie şi hotărâre. Îi era aproape imposibil să creadă că prezenţa celei care îl tulburase atât de profund fusese reală. Primise parcă, un mesaj de dincolo de viaţă. Până acum, realizase, cât de cât, că viaţa este însoţită întotdeauna de pierderi, că nu numai odată, în anumite privinţe, trebuie să iei totul dela capăt. Fără menajamente, cu oarecare brutalitate chiar, acum fusese obligat să privească aspectul cel mai dur al realitatăţii.  
Odată şi odată, soseşte momentul în care pierzi totul, momentul în care nu o mai poţi lua de la capăt. Din conşientizarea acestui fapt a apărut nevoia credinţei în viaţa de apoi. Fără această credinţă, totul pare zadarnic, inutil. Viaţa de apoi ţi-o rânduieşti cel mai târziu la vârsta bătrâneţii iar cei ce rămâ în urma ta trebuie să respecte alte rânduieli în ce priveşte sufletul tău care, ori şi-a găsit odihna ori rătăceşte hoinar sau altcumva.  
*  
De ce să crezi în nemurirea sufletului ? Pentru că, între altele, este mai convenabil pentru tine ?! Această credinţă nu este o formă de acceptare a unui şantaj ?! De ce să nu crezi în oameni chiar dacă o bună parte dintre ei te dezamăgesc ? De ce să nu recunoşti că şi tu la râdu-ţi dezamăgeşti de nenumărate ori ? Este oare posibil să înţelegi oamenii, acceptând că fiecare individ este unic în felul lui, având în unele privinţe capacităţi limitate iar în altele disponibilităţi nebănuite ?.....  
*  
Grupul de prietene al Ericăi a devenit neliniştit. Cele urzite de cea care se considera singura, adevărata, prietenă a ei li se dezvăluise, însă mult prea târziu. Să fi ştiut din timp, ar fi fost în stare să-şi sechestreze prietena. Nu bănuiau însă că inevitabilul se va întâmpla totuşi odată şi odată, că strădania lor ar fi fost, oricum, zadarnică.  
Spre deosebire de Toloşica, ele nu îl învinuiseră câtuşi de puţin pe Jen, nu o încriminaseră pe Dora. Doriseră numai ca Erica să-şi recapete prospeţimea sufletescă de dinainte ; îi fuseseră mereu aproape fără ca acest fapt să fie îndeajuns. S-a întâmplat ca ceea ce nu reuşiseră ele prin strădanie, să reuşească Albert, cu naturaleţe, ca un adevărat magician. Cum să nu îndrăgeşti pe cineva care are un efect benefic asupra unei bune prietene ?  
Au fost uluite când s-au trezit cu Albert în incinta căminului. Nu aveau nicicum vreo modalitate prin care să o anunţe pe Erica. Au alcătuit îndată un comandament de acţiune; cîteva au pornit în căutarea acesteia iar lui Jeni i-au trasat sarcina să-l plimbe pe Albert în josul şi în susul falezei Dunării, să întârzie cât de mult în faţa fiecărei creaţii artistice recent apărute de-a lungul falezei, să insiste cu explicaţii cât mai amănunţite pentru a zăbovi cât mai mult în acea zonă astfel încât să poată fi oricând reperaţi cu uşurinţă oricând va fi nevoie.  
*  
Totul părea ireal. Albert părea să fie în stare de hipnoză marcat de frământarea gândurilor ce puseseră stăpânire pe el. Elocinţa Jenicăi – prietena din vremea petecută în Roman, nu avea nici un efect asupra lui. Nu lua în seamă frământarea deznădăjduită a mâinilor ei cât şi strădaniile de a-i acapara atenţia, pentru a diminua efectul întârzierii Ericăi. Nu şi-a revenit nici după apariţia acesteia. Jenica a răsuflat uşurată simţindu-se despovărată de o sarcină mult prea ingrată, mult prea grea, grăbindu-se să se facă nevăzută.  
Contopirea în îmbrăţişări şi sărutări, deşi repetată de nenumărate ori, nu a avut darul să schimbe starea lui Albert. Părea că se află la capătul vieţii, singura lui grijă fiind aceea de a lăsa o amintire frumoasă asupra existenţei lui.  
Erica, inundată până nu de curând de gânduri tandre legate de Albert nu-şi putea explica noua simţire. În prezenţa lui Jen o cuprinsese dorul de Albert; îmbrăţişată şi sărutată de Albert gândurile îi alunecau către Jen. Oricât încerca să schimbe starea lucrurilor nu reuşea decât să se aleagă cu un sentiment de falsitate împurpurându-se de ruşine.  
Niciodată nu vor mai fi atât de aproape şi totodată atât de departe unul de celălalt.  
*  
* *  
Abia după ceva timp Albert a perceput realitatea incitat fiind de felicitarea primită de ziua lui, semnată „ Erica ’’ . Scrisul îi amintea însă de vechiul mesaj ce îl tulburase nespus la primire: „ o singură stea…”  
A fost contrariat, dezamăgit, revoltat retrimiţând pe dată felicitarea Ericăi. Prietenele ei au înţeles că gestul făcut în numele acesteia nu avusese câtuşi de puţin rezultatul scontat ci dimpotrivă, provocase tristeţe şi durere. Sentimentul de vinovăţie creat după ce bunele intenţii le entuziasmaseră le-a îndepărtat încetul cu încetul de prietena lor.  
Toloşica a triumfat.  
*  
A devenit de nerecunoscut. Adolescentul sensibil, plin de tandreţe, la care întodeauna puteai găsi o vorbă bună, o alinare, se manifesta acum cu brutalitate în relaţiile cu fetele şi nu numai. Se amăgea crezându-se mai înţelept dar nu îi era îndeajuns, avea pornirea de a împărtăşi amara sa experienţă devenind când insipid, când impertinent faţă de persoane care nu meritau nici pe departe acest lucru.  
Mitel, unul dintre colegii care îl sprijiniseră necondiţionat în Roman în strădania de a învăţa matematica, a avut de suferit de pe urma deviaţiei de comportament al lui Albert acesta reproşându-i că este exagerat de cuviincios cu Svetlana, o fată care îi trezise interesul: „ Ascultă la mine tinere, nu aşa se abordează o domnişoară în ziua de azi ’’. Nu a fost luat în seamă. Amara lui experienţă s-a dovedit a fi inutilă. Nu a putut să accepte aceasta; ceva animalic s-a dezlănţuit în el. Ori de câte ori avea ocazia o lua pe Svetlana pe sus purtând-o în colţuri luminate obscur, cu vădita intenţie de a-i servi o lecţie celui care îi ignorase sfatul. Ca un făcut, aceste ocazii păreau să vină de la sine, fata împotrivindu-se numai până ce se vedea dusă în câmpul operaţional astfel încât a sosit şi ceasul fatidic; au fost surprinşi sărutându-se, mozolindu-se, de către colege după care, implicit, a aflat şi cel care îndrăznea doar să-i sărute mâna Svetlanei.  
Orice ar fi făcut însă, oricât se străduia să abordeze noi trăiri, dorul de Erica nu-i dădea pace. Surprins de Mitel în timp ce fredona, sfâşiat de dor; „ întoarce-te, întoarce-te la mine... ’’ a primit replica din partea acestuia :  
„ nu, nu, nu te vreau....  
nu te-aştept şi nu te chem  
ce iubesc azi mâine nu...  
nu vreau să blestem ’’  
Ar fi sărit la bătaie; el unul nu va blestema nicicând pe nimeni orice s-ar întâmpla, orice rău i s-ar fi făcut. A perceput faptul că Mitel nu îl viza câtuşi de puţin. Îşi avea amarul lui, amar la care îşi dăduse concursul Albert.  
*  
- Hei, faţă palidă! Astăzi trebuie să fii fericit ca noi toţi ceilalţi!  
Nu a realizat dintr-un început că el era cel interpelat. A apucat doar să zâmbească încercând să-l descopere pe caraghiosul căreia i se adresa proaspăta absolventă. Încurajată, acesta din urmă mai că l-a îmbrăţişat în încercarea de a-i capta atenţia, de a-i schimba starea sinonimă cu propria ei stare de fond. Fata reuşise până mai acum câteva momente să creeze o atmosferă de carnaval, să împrăştie veselie, exuberanţă şi optimism. Îşi înecase tristeţa în torente de îndemnuri adresate celorlalţi, adresate sieşi. Orice faţă tristă avea darul de a-i anihila eforturile depuse. Puţin mai lipsea să-l roage pe Albert, cu lacrimi în ochi, ca măcar să mimeze veselia, buna dispoziţie.  
- Gata! S-a zis cu şcoala! Profesorii nu au cum să ne mai sperie! Azi ne luăm adio de la toţi şi de la toate!  
Fiorul unui presentiment l-a străfulgerat pe Albert. Instinctiv a intrat în jocul fetei. Nu numai că a râs cu veselie dar a şi ridicat-o ca pe o treistie şi a rotit-o fixându-i privirea, pregătindu-şi întrebarea cât şi o notă de nedumerire:  
- Ce vrei să spui cu asta?!  
- Azi mi-am luat adio de la iubitul meu!  
- Chiar că merită să fiu fericit!  
- Zău?!!!...  
- Voi fi cu adevărat fericit dacă accepţi să fii iubita mea; oricum nu mai ai nici o altă obligaţie! Acceptă te rog; măcar pentru câteva minute. Ce pierzi?!  
- Pe tine te pierd! Oricum va trebui să ne despărţim.... şi ce te uiţi aşa ... „ca curca în lemne ?! ’’  
Au izbucnit amândoi în râs, de această dată sincer, fiindu-le greu să se mai oprească.  
- Bine,... accept!  
..........................................................................................................  
- Mădălină, fată dragă, nu fii tristă fiidcă e păcat...  
- Nu sunt tristă câtuşi de puţin! Este cea mai frumoasă despărţire din viaţa mea. N-am s-o uit niciodată!  
- Promite-mi că o vei uita cât mai târziu cu putinţă; acest fapt are pentru mine o semnificaţie mult, mult mai profundă!  
- Promit! Promit! Promit... şi să ştii că nu sunt toantă, înţeleg prea bine semnificaţia!  
L-a îmbrăţişat şi l-a sărutat tandru.  
Dincolo de regretul amândoura, că nu s-au cunoscut cu mult mai devreme, a rămas, totuşi, fericirea că s-au cunoscut.  
*  
* *  
Depăşit de exigenţele examenului de admitere la facultate a primit, de la liceul absolvit, repartiţie la fabrica de ciocolată de pe Şoseaua Viilor. Noua îndeletnicire de la locul de muncă îi crease o cu totul altă stare reuşind să preschimbe suferinţa neîmplinirilor într-o întristare ce putea fi estompată de cotidian. Numai că, chiar şi cotidianul este uneori imprevizibil.  
*  
- Râdem noi şi glumim dar scroafa este moartă în coteţ!  
Femeia este surprinsă de cele spuse de către acest tânăr necopt. Îşi permisese să îl ia un pic în derâdere încurajată de diferenţa de vârstă ştiind şi ce rost are prezenţa lui aici la etaj. Până să preia el această îndeletnicire câteva dinte ele, de fapt mai chiar toate, fuseseră implicate şi chiar le fusese peste mână să părăsească banda de lucru. Cu vorbele lui, băietanul ăsta, pusese degetul pe rană. Pe faţa destinsă de până atunci i-au apărut cute. Albert a dres-o repede:  
- Dacă nu am glumi, viaţa ar fi greu de trăit!  
- Nici nu ştii câtă dreptate ai; câte zac pe sufletul meu!  
Era un bun ascultător, femeia a realizat aceasta, aşa că a continuat:  
- Mi-a murit soţul. Acum patru ani. M-a lăsat cu un copil, un băiat. Ce era să fac?! Dacă rămâneam singură şi îmi vedeam de ale mele, dacă îmi creşteam singură băiatul, aşa cum aş fi dorit, ori de câte ori aş fi glumit sau doar să fi stat de vorbă cu un bărbat lumea ar fi zis că sunt curvă. Cu timpul chiar şi băiatul meu ar fi ajuns să creadă aşa ceva despre mine. Ce era să fac?! M-am recăsătorit. Băiatul nu îl acceptă. Chiar dacă nu mă înfruntă, simt cum mă duşmăneşte pentru ceea ce am făcut. Asta pe de o parte. Pe de altă parte bărbatul meu, de acum, ori de câte ori copilul face câte o prostie îmi reproşează că este băiatul meu. Mereu sunt la mijloc! Acum ce să fac?!  
Albert nu a ştiut ce să răspundă; nu era încă suficient de matur şi chiar dacă ar fi fost, greu de închipuit că ar fi găsit ceva potrivit. A rămas întrebarea: acum ce să fac?!  
*  
A făcut-o! Albert a făcut un gest pueril şi nu numai că nu a realizat inutilitatea lui ba chiar l-a repetat. A luat un plic, l-a timbrat, a completat expeditorul, s-a trecut ca destinatar, a pus o coală albă în el şi l-a introdus în alt plic adresat Ericăi, împreună cu un mesaj: „ Pentru Dumnezeu, scrie şi tu măcar un cuvânt, închide plicul şi pune-l într-o cutie poştală sau măcar pune-l, pur şi simplu, la poştă, aşa cum este. Îţi cer prea mult?! ”  
Ar fi trebuit să înţeleagă totul din tăcerea îndelungată a Ericăi. La ce îi mai trebuia o confirmare la ceea ce bănuia că se întâmplase? Nu trebuia să înţeleagă că rolul lui, în viaţa Ericăi, luase sfârşit? Nu şi-a primit plicul înapoi. Îi ceruse prea mult?! A socotit că nu. Avea senzaţia că fusese înmormântat de mult, fără ca măcar să i se fi pus o, creştinește, o cruce la căpătâi, o cruce fără de care nu-şi putea găsi liniştea.  
A mai aşteptat încă o zi, încă una şi încă.... până când i s-a părut că aşteaptă de o veşnicie. A hotărât să-i dea de înţeles că nu aşteapta decât un simplu gest dacă nu măcar un cuvânt; că altfel o va bântui toată viaţa... ca o fantomă. I-a trimis alt plic. De această dată cu o hârtie de cinci lei. : „ Cumpără şi tu un plic şi un timbru. Poţi face ce vrei cu ele. De restul îţi poţi cumpăra bomboane! ”.  
Şi-a primit bancnota înapoi, mult mai repede decât se aştepta: „Chiar crezi că de bani am nevoie acum?! ”. Nu a fost în stare să înţeleagă profunzimea mesajului. S-a limitat la a-şi plânge şi jeli înmormântarea ce avusese loc cu mult timp în urmă. A plâns, a plâns întruna, retras în singurătatea sufletului lui, reproşându-şi neîncetat slăbiciunea ce o avusese atunci când s-a lăsat purtat de val. Nu îi trecea nici pe departe prin gând să-i găsească vreo vină Ericăi. Descoperea că sufletul nu trebuie niciodată să ţi-l înrobeşti ci doar să-l dăruieşti şi în niciun caz, niciodată în întregime. Măcar o părticică din el trebuie păstrată cu sfinţenie, altel nicicând nu va putea renaşte după ce va fi rănit, chinuit, torturat, cu voie sau fără de voie de către altcineva sau de către tine însuţi. Suferind descoperea durerea sufletească cufundându-se într-o stare jalnică. Nu a avut lacrimi îndeajuns. L-a cupris un dor de goană nebună, neştiind încotro şi de ce. În loc să iasă pe poartă, ca toţi oamenii, a sărit gardul de parcă ar fi trecut prin el din nebăgare de seamă. A început să alerge. Alerga sau fugea?!....  
Ceva din subconştientul lui intrase în alertă şi îl condusese către un loc unde regăsise o fărâmă din sufletul său de copil.  
*  
* *  
Amurgul anunţa sfârşitul a încă unei zile chinuitoare; o zi în care apusul de soare desăvârşea durerea incomensurabilă din sufletul său.  
Vor urma alte şi alte zile trăite doar în aşteptare; zile în care nici un început nu îşi avea rostul, viitorul apropiat fiind deja rostuit, împotriva propriei voinţe.  
Nu putea decât să aştepte,... să aştepte,... să aştepte sosirea ordinului de încorporare. Ar fi putut doar să-şi facă planuri concepând ce va face peste ceva mai mult de şaisprezece luni ori douăzecişipatru dacă va fi recrutat la marina militară. Era însă singur, mult prea singur, învăluit de o singurătate brutală, accentuată de cloceala timpului.  
*  
De la starea de până acum, Albert a trecut la o stare de asceză fortuită. Atunci când îl cuprindea dorul de Erica, nu avea de ales decât să fugă ca un animal hăituit până şi de propria-i prezenţă.  
Seara îşi chinuia aţipirile, sufocând visele ce le-ar fi putut avea peste noapte.  
Ziua îşi chinuia foamea ; o lăsa să vină cât mai pregnant lăsând-o apoi să aştepte cât de mult putea răbda împunsăturile din stomac. Răbda în faţa farfuriei plină cu mâncare, după care o amăgea cu câteva înghiţituri, se ridica şi îşi continua existenţa de nălucă.  
*  
Ceva anume, din fiinţa lui, a prins să se revolte. Viaţa nu îi fusese dată numai ca o irosire. Îşi propusese doar, la modul imperativ, să fie oricând gata să ia totul de la capăt, convins fiind că orice fiinţă are disponibilităţi nebănuite.  
,, ...una din ramurile ce au privilegiul oglindirii în apa râului se apleacă mai mult decât celelalte. Îşi ia avânt, păşind energic şi calculat, apoi, într-o fracţiune de secundă, îşi comprimă forţele şi totodată le destinde, rezultatul fiin o plutire deasupra apei ; mâinile se înalţă parcă a rugă, creanga prinsă se scutura surprinsă, potolindu-se apoi, recunoscându-l. Aici, în acest loc, mai mult ca oriunde, simţea şi va simţi întodeauna că dragostea îi este împărtăşită...’’  
 
Scriind, şi-a regăsit liniştea ; scriind şi-a însămânţat neliniştea, o nelinişte de o cu totul altă factură :  
 
,, Liniştea mea  
şi liniştea ta  
s-au contopit  
şi-a reieşit  
neliniştea noastră.  
Mi- e dor ..................  
de neliniştea albastră !  
*  
I-a scris Ericăi; chipurile din Roman, oraşul în care... În fapt, s-a limitat la a-i trimite două vederi cu locurile în care se preumblau cândva. Cu expediere şi chiar cu ştampila poştei din acest oraş. Gini, care făcea practică în acelaşi loc în care el fusese în urmă cu un an, i-a urmat întocmai instrucţiunile. I-a trimis lui Albert vederile comandate şi le-a pus la cutia poştală după reprimire.  
Nu aştepta răspuns, nu i-a scris cu intenţia de a-i face reproşuri. Era ca un simplu gest de recunoştinţă. Oricât suferise, ceea ce fusese în sufletul său merita orice preţ. Era mai aproape ca oricând de ceea ce îşi propusese după scurta discuţie ce o avusese cu „ venerabila doamnă ” nu demult, în compartimentul unui tren.  
 
Referinţă Bibliografică:
V. ECOU RĂTĂCIT / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2084, Anul VI, 14 septembrie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!