Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2055 din 16 august 2016        Toate Articolele Autorului

XI. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Înainte de a prezenta această ultimă parte, a volumului - care nu oferă nicicum o lectură facilă, aș reaminti faptul că însăși derularea amintirilor, într-o ordine confuză, denotă starea celui aflat pe patul spitalului de urgențe. ,, Limpezirea,, are loc abia după un intens zbucium și frământari descrise în cele ce urmează:  
 
XI. CASA SUFLETULUI MEU  
- Prietenia asta a durat mai mult de patru ani!? Glasul Arinei trăda uimirea, neîncrederea.  
- Aproape cinci.  
- Destul de mult, aş zice chiar prea mult având în vedere că eraţi la sute de kilometri depărtare unul de celălalt.  
- În dragoste nu contează distanţa...  
- Începi cu poveşti de adormit copii. Care a fost cea mai lungă perioadă de timp cât a-ţi stat împreună?  
- Şapte zile.  
- Cât de des vă vedeaţi?  
- Să zic în medie o dată pe lună, ori poate chiar de două ori.  
- Ei vezi! Mi se pare destul de rar pentru o iubire atât de mare.  
- Ne scriam destul de des, îi scriam frecvent şi de trei ori pe săptămână.  
- Ce aveai să-i scrii atât?  
- Gândurile, trăirile. Era permanent în gândurile mele. Ca să înţelegi, crede-mă că în timpul unei excursii i-am trimis într-o singura zi nouă vederi. Mă rog, ea a primit şapte deodată şi acest fapt a încântat-o. Cifra avea o semnificaţie deosebită.  
- Ce are dragostea cu cifrele?  
- Excursia din Roman am făcut-o în data de şapte.  
- Să nu-mi spui că aţi avut şi un copil făcut prin corespondenţă!  
- Aproape că da.  
- Ei nu! Îţi place să fabulezi.  
- Am glumit, dar gândurile erau atât de intense încât nu m-ar fi mirat dacă se întâmpla una ca asta.  
- Bine, văd că tu ai o imaginaţie bogată dar ea ce îţi scria?  
- Datorită scrisorilor ei un prieten s-a îndrăgostit de ea fără ca măcar să o vadă.  
- Le citeai împreună cu alţii? Mi se pare destul de nepotrivit, ca să nu zic altfel...  
- Eram în armată. Acolo sunt alte reguli. Când ai un prieten împarţi totul cu el, până şi gândurile.  
- Cum îl chema?  
- Octavian. Papp Octavian. Era din Arad. Datorită lui mi-aş fi dorit şi îmi mai doresc să văd Budapesta. Era îndrăgostit de acest oraş.  
- Este ungur!?  
- Da. Ce te miră?  
- Că trebuie să convieţuim cu ei în bună înţelegere, accept dar...  
- Marea majoritate sunt altfel de cum îi percepem noi, găsesc că sunt oameni deosebiţi, că merită prietenia şi consideraţia noastră. Suntem făcuţi să percepem mai mult răul şi răul izbuteşte întodeauna să iasă în faţă.  
- Nu prea ştiu ce să cred.  
- Ai avut necazuri în viaţă?  
- Ohoo, fără de număr.  
- Bucurii ai avut?  
- Mult prea puţine.  
- La ce te gândeşti mai mult, la bucurii sau la necazuri?  
- La necazuri bineînţeles.  
- Faptul că stăm acum de vorba înseamnă oare ceva?  
- Bineînţeles, este o plăcere.  
- Se poate spune că este o mică bucurie?  
- Da. Desigur.  
- Nu crezi ca în viaţă există multe asemenea mici bucurii?  
- Nu m-am gândit la asta. Cred că ai dreptate.  
- Vezi tu, ca şi micile bucurii oamenii oneşti rămân nebăgaţi în seamă, devin neînsemnaţi din vina noastră, aş zice. Asta nu înseamnă că ei nu există şi aş completa spunând că există o sumedenie de mici bucurii pe care le ignorăm.  
- Te-aş completa şi eu spunând că oamenii răi sunt ca necazurile, sunt mai pregnanţi. Totuşi, în privinţa ungurilor...  
- Cred că ştiu la ce te referi. Mai mult ca sigur că în vreun orăşel din Ardeal nu ai fost servită de vreo vânzătoare care s-a prefăcut că nu cunoaşte limba română.  
- Într-adevăr ai dreptate. Una ca asta nu pot să suport...  
- De vânzătoarele noastre de aici ce părere ai?  
- Groaznică! Cu mici excepţii, te privesc de sus, te reped sau nici nu te bagă în seamă; se cred crema societăţii.  
- Crezi că dacă ar lucra în altă parte ar fi mai amabile?  
- Da de unde! Li s-a urcat bunăstarea la cap în vreme ce majoritatea populaţiei resimte lipsurile.  
- Doream să subliniez că au cam acelaşi registru comportamental cu al celor care te-au supărat în Ardeal.  
- Mai bine nu-mi aminteai...  
- Bine, hai să abandonăm acest subiect.  
- Apropo, tu cum te mai descurci cu lipsurile astea?  
......................................................................................................  
Mult mai greu se descurca cu conştiinţa. Îi venea greu să ştie că scriptic se afla de partea celor vinovaţi de lipsurile din ţară. Când a făcut acest lucru a simţit un oarecare reproş din partea lui Dinu:  
- Ai intrat în rahat...!  
A rămas mut încercând să-şi adune gândurile. Cum putea să-i explice oare că din afară nu ai nici o şansă să schimbi ceva? Cum putea să-i explice că eliminarea lui “Bâzdoacă” îl afectase profund, că nu mai dorea să se întâmple astfel de lucruri şi multe altele asemenea? Paloarea feţei lui l-a impresionat pe Dinu:  
- Stai liniştit. Sunt sigur că n-or să reuşească ăştia să te strice!  
*  
* *  
Se poate întâmpla ca o scânteiere petrecută într-un scurt răgaz de timp să ne urmărească o bună parte din viaţă dacă nu “până la sfârşitul sfârşitului”. În Roman, cât timp a dansat cu Maria, datorită faptului că părea deosebită faţă de celelalte încercase să-i radiografieze caracterul. Şi-a imaginat-o ca pe o fiinţă care acordă mai întâi importanţă scopului, ţelului pe care şi l-a propus şi abia apoi sentimentelor, trăirilor. Şi-a imaginat-o ca pe un partener de nădejde, în care poţi avea deplină încredere. Această imagine l-a urmărit în permanenţă şi nu odată şi-a lăsat gândurile să-i reproşeze: “ Maria, sunt sigur că măcar o părticică din fiinţa ta îţi şoptea că am fi un cuplu reuşit... cum de-ai trecut peste asta?” Să fi ajuns oare vreodată la ea acest reproş nerostit? Undeva anume oricum a ajuns. Când a cunoscut-o pe Sabina a rămas impresionat de izbitoarea asemănare a acestei cu Maria. În mod paradoxal deşi îşi simţea inima sfâşiată de dorul Ericăi era mai tot timpul în preajma Sabinei provocând-o la discuţii pe care de fapt şi-ar fi dorit să le fi purtat cu Maria. Avusese însă grijă să o prevină pe Sabina asupra situaţiei lui. Nicicând n-ar fi vrut ca fără de voie şi cu atât mai puţin voit să rănească vreun suflet. Părea totuşi să-i fie un curtezan înverşunat, devenise dependent de respingerile ei, creindu-şi impresia că aceste respingeri îl apropiau mai mult de Erica.  
Abia după îndelungi aşteptări – sau poate doar aşa i s-a părut? – a realizat că Erica nu numai că nu avea nevoie de simţămintele sale dar poate că chiar o stânjeneau. O strângere de mână urmată apoi de o strângere de inimă au pus capăt unui zbucium inimaginabil, unei frumoase nebunii. Oare chiar să fi fost sfârșitul?!  
*  
* *  
- Trebuie să-ţi spun ceva.  
- Ce anume? Presupun că nu ceva bun.  
- Nu aş zice chiar asta. S-a deblocat un post la biblioteca municipală. Soţul meu mi-a aranjat transferul.  
- Mă bucur. Am şi eu ceva speranţe în privinţa asta. Sper să se materializeze.  
- Mare tâmpenie cu blocarea asta a posturilor.  
- Este o formă “modernă” a iobăgiei.  
- Multe rele mai sunt în ţara asta....  
- Şi cine ştie cât vor mai fi...  
*  
Îndata ce a găsit o portiţă să evadeze și Albert şi-a înaintat demisia. A aflat cu aceasta ocazie că directorul instituţiei “avea gânduri mari cu el”. A luat-o ca pe un punct pus ironiei amare. Vreme de trei ani trăise un vis urât. A fost cea mai mare libertate de care s-a bucurat, o fărâmă de libertate totuşi. Duruma a rămas să-şi împlinească destinul, un destin crud, amintind de vremurile Inchiziţiei.  
*  
* *  
A încercat să-şi schimbe poziţia fără a şti măcar unde se afla. Şi-a dat seama că totul i se împotrivea. A încercat din nou mobilizându-şi forţele de care mai dispunea; zadarnic însă. A constatat cu stupoare că mâinile şi picioarele îi erau legate zdravăn de cadrul patului. A crezut că visează, că trăieşte un coşmar. Coşmarul însă trecuse. Frământările sufleteşti îi fuseseră însoţite de zbaterea trupului. Fusese imobilizat pentru a nu-şi înrăutăţi situaţia. Devenit conştient a fost eliberat din strânsori. Ce fusese mai rău trecuse; bine însă, o bună bucată de vreme nu îi va fi. Orice încercare de a se ridica îi va fi curmată de o puternică ameţeală, totul se va învârti cu el. De aici poate şi învălmăşeala de gânduri, de amintiri neduse până la capăt, într-o înşiruire necontrolată. Dar conta oare pentru cineva?  
*  
A înţeles, în sfârşit, că se afla într-un spital fără să înţeleagă pe deplin motivul. Abia mai târziu, din spusele celorlalţi, a aflat că a avut un accident auto. Maşina lui fusese lovită în plin, în lateral de un Ford Mondeo care se deplasa cu 180km/oră. A fost o minune că a scăpat cu viaţă. O minune pe care nu o putea înţelege. Slavă domnului că se afla singur în maşină. Cei din cealaltă maşină au avut noroc, nimeni nu a avut nimic de suferit sau mai nimic. Şoferul autoturismului care l-a lovit a fost şi mai norocos; şi-au pus în concordanţă declaraţiile. O discordanţă insesizabilă a fost între declaraţiile lor şi a martorului neutru. Nici schiţa accidentului făcută de poliţişti nu era în concordanţă cu cele declarate, nici viteza cu care au circulat nu a fost pomenită în procesul verbal. Doar pe unul din politişti l-a luat gura pe dinainte şi a declarat unui post TV că maşina i-a fost “spulberată cu 180 km/oră”. Şi-a acceptat vina fiind mulţumit că deşi vinovat de producerea unui grav accident nu i s-a ridicat permisul de conducere nici măcar pentru o zi. Oricum însă câteva luni va fi incapabil să conducă şi nici nu va avea ce. Nu mai era cel de dinainte, cel care ar fi strigat la cer în faţa unei nedreptăţi, cel care... dar comentariile au devenit inutile. Era prea marcat de degringolada evenimentelor petrecute după momentul revoluţiei.  
*  
Fusese educat să creadă în cărţi, în ele puteai găsi adevărul. După despărţirea de George, prietenul lui de odinioară începuse să devoreze zeci, poate chiar sute de, cărţi molipsit de această pasiune. Discernământul avea să vină însă mai târziu. La o vârstă poate prea fragedă citise “Uvedenrode” carte care l-a marcat profund. Urmare acestei lecturi, în biserică vedea doar inchiziţia, absurditatea, durerea sfâşietoare a celor condamnaţi de Inchiziţie, disperarea. Abia mai târziu a dobândit, încetul cu încetul un profund respect faţă de credinţă. De dragul lui Ştefan, domnitorul din vremuri demult apuse al Moldovei. Gândea că nu degeaba acesta ctitorise atâtea mânăstiri şi biserici. Gândea că dacă nu ar fi existat credinţa în Dumnezeu nu ar mai fi existat poporul lui, nu ar mai fi existat nici el. Era însă departe de adevărurile bisericii. Dacă i s-ar fi dezvăluit că Isus a existat cu adevărat, l-ar fi venerat şi l-ar fi ales ca însoţitor în toate faptele, i-ar fi fost sprijin în momentele de grea cumpănă. În lipsa acestuia din gândurile sale şi-a ales ca punct de reper imaginea unui copil inocent. A crezut în puritatea sufletească a acestuia încercând toată viaţa să nu se îndepărteze de aceasta imagine dar cât i-a fost de greu...  
 
A avut nevoie de alte repere, de alte puncte de sprijin. În mintea şi sufletul lui şi-a creat o “galerie” de oameni care meritau tot respectul, reuşind să-şi păstreze echilibrul sufletesc. A înţeles că acest fapt merită orice efort atunci când într-una din discuţiile avute cu Leonte, un prieten din copilărie, acesta i-a spus: "“legat de tine şi copilărie îmi amintesc trei lucruri: aveaţi câini răi, aveaţi ouă tari de Paşti şi mai ales erai imparţial atunci când ne judecai pricinile apărute între noi copiii. Erai cam de aceeaşi vârstă cu Gini, eraţi mult mai apropiaţi dar niciodată nu i-ai dat dreptate atunci când n-a avut."  
 
A fost foarte tulburat atunci când, dintr-o carte de călătorii, a aflat că mormântul lui Isus există. Isus a existat, deci există!...  
 
*  
 
Ar fi vrut să trăiască pe vremea lui Iorga, a lui Titulescu şi a altor români de marcă, pe vremea titanilor. Se simţea nedreptăţit că trăia în alte vremuri, vremea lingăilor. În minte i se încrustaseră câteva rânduri referitoare la anonimatul existent: “trecătorule, oricare.../ce-ai pornit-o la plimbare/ sau mai bine ţi-ai ales/ ca acum în ceas de seară/ să-ţi rezolvi vreun interes/ mergi cu pasul şovăielnic/ ori grăbit sau apăsat/ în mulţimea ce se mișcă/ ca desenul animat/ hai şi pune-ţi o întrebare,/ cine eşti cu adevărat?/ eşti un simplu oarecare/ din mulţimea ce se mișcă/ ca desenul animat.”  
Erau pur şi simplu gândurile lui, nimic mai mult altceva.  
 
*  
 
Fire sociabilă, se simţea bine în mijlocul oamenilor şi totuşi avea parte de acea singurătate generată de faptul că nu puteai vorbi orice cu oricine. Avea însă convingerile sale – adevărurile sale – şi uneori le aşternea pe hârtie în forma care îi era la îndemână: “sub ochii noştri s-a maimuţărit/ şi noi naivii am privit/ gândind că e caricatură,/ priviţi-o dar acum/ cu ochii injectaţi de ură/ stă posternată-n drum./ a fost ce-a fost,/ acu-i sperietoare/ să ne-ntrebăm cu rost/ mâine ce va fi oare?”  
Nu putea să nu fie marcat de lipsurile celor mulţi, de starea sociala existentă, de ceea ce se derula sub ochii lui: “a adus carne!/ lumea dă buluc/ să se aşeze la rând/ pe rând ajungem cu toţii/ la cimitir în mormânt/ vor unii să iasă din rând/ aprinzând câte o lumânare/ şi uită îmbuibaţii când râd/ când râd şi petrec/ că mai există un rând/ şi nu au scăpare!”  
Şi-ar fi dorit să facă mai mult, să schimbe ceva. Ştia prea bine că personalităţile care îşi exprimaseră gândurile erau bine păzite, filate, şicanate şi poate mai mult de atât. Cu siguranţă însă că oamenii simpli care spuneau ceva împotriva regimului erau pitiţi.  
*  
O durere mută cuprinsese întreaga ţară după aflarea evenimentelor ce se derulau în Timişoara. Se vorbea în şoaptă dar nu din teamă, glasurile tuturor erau înecate de durere. Timişoara avea deja o semnificaţie deosebită pentru el, cu mult înainte de a-şi da seama cum arăta un oraş pe de-a întregul. Timişoara se reflecta în durerea lăuntrică a unchiului său. Timişoara se reflecta în privirea pierdută a mătuşii sale, în privirile pline de reproş aruncate bărbatului ei. Din cauza lui amândoi băieţii, Radu şi Gheorghe plecaseră “tocmai la Timişoara”. Pe rând îi plecaseră şi fetele: Mitica, Ioana şi Stela, ce-i drept nu la Timişoara ci mult mai aproape. Lângă ea rămăsese Florica dar sufletul îi tânjea mai mult după Gheorghe. Acesta ajunsese un munte de om şi de când plecase, pentru ea viaţa satului Fierbinţi dispăruse de parcă ar fi luat-o Gheorghe cu el. Timişoara se reflectase şi în durerea lui Radu, în plânsul lui. Bănuise că durerea îi era mult prea mare de-a putut să plângă în faţa lui, un copil. Soţia lui murise în accident, fusese lovită mortal de o maşină. Mergea liniştită pe trotuar împreună cu o prietenă. Murise şi copilul lui nenăscut încă. Albert simţise atunci nevoia să plângă împreună cu Radu dar el plângea numai pe ascuns şi chiar şi atunci încerca cu disperare să-şi înece plânsul. Timişoara s-a mai reflectat odată în durerea Radului; Gheorghe, fratele lui rămas în acest oraş, dispăruse fără urmă. S-a zbătut să afle ce şi cum dar în cele din urmă cineva “de sus” l-a sfătuit să nu-l mai caute. Doar atât i-a putut spune. A înţeles, dispăruse imediat dupa evenimentele petrecute în valea Jiului....  
*  
De la dl. Cicoş au aflat noutăţi despre ce se petrece în Timişoara:  
- Pe unii soldaţi i-au dezarmat. Le-au luat armele!  
- Cine?  
- Cum cine, cetăţenii!...  
A fost nevoit să-şi înece din nou plânsul. Dumnezeule mare! Cum de-au putut face aşa ceva? El unul, mai degrabă şi-ar fi dat viaţa decât să accepte să fie dezarmat! Ar fi luat vieţile altora numai să-şi ia arma înapoi, ar fi fost în stare să înfăptuiască oribile grozăvii.... Cum ar fi putut apoi să privească oamenii în ochi? De ce, de ce, de ce au făcut una ca asta!? Că au fost curajoşi? Dar le-a trecut oare prin minte ce mânie pot stârni? Dă doamne ca cele spuse de dl. Cicoş să nu fie adevărate! Să fie doar simple zvonuri...  
*  
Ceva trebuia făcut! Această revoltă împotriva regimului nu mai trebuia să rămână izolată ca cele de dinainte. Dar ce? Ştia că tot mai mulţi gândesc ca şi el dar cum să facă să dea frâu liber exprimării sentimentelor şi resentimentelor? Ceva trebuia găsit...  
S-a gândit că cel mai nimerit va fi să poarte doliu, să-şi convingă prietenii, rudele, cunoştintele să facă acelaşi lucru, să poarte doliu şi la rândul lor să-şi convingă apropiaţii. Va fi începutul, se vor simţi uniţi, va fi primul pas; regimul ăsta trebuie răsturnat!  
Prin amploarea lor, evenimentele au rezolvat totul. Aproape totul. Au rămas victimele, au rămas cei apropiaţi cu durerea în suflet. O bună parte din nedreptăţile comise pe timpul regimului vor fi corectate cât de cât dar cele comise din momentul revoluţiei şi încă o bună bucată de vreme vor rămâne probabil de-a pururi doar nedreptăţi.  
*  
* *  
 
Şi-a amintit că înaintea petrecerii accidentului fusese mult prea zbuciumat. Nu trebuia să conducă în acea stare. Nu avea cum însă. Acest zbucium persista de o bună bucată de vreme. Făcuse bine că a acceptat vina producerii accidentului. Dacă ar fi avut mintea limpede şi-ar fi coordonat mişcările în funcţie de situaţia de pe şosea, în funcţie de condiţiile de trafic. Poate că nu avea în totalitate vina producerii lui dar cu certitudine avea vina de a nu-l fi evitat. Încetul cu încetul revenea la viaţa cotidiană. Viaţă ce pare să se desfăşoare asemeni conţinutului unui proces verbal întocmit de vreun funcţionar. Sensurile, trăirile, emoţiile rămân nebăgate în seamă trec în plan secundar. Abia mai târziu le vom înţelege, dacă îndrăznim să ne aplecăm asupra lor. Poate vreodată vom înţelege că ne eschivăm în faţa responsabilităţilor, poate vom înţelege că privim lumea copilăriei şi adolescenţei – lume din care am venit – cu mult prea multă superficialitate.  
Mai avea o datorie pe acest pământ. În eventualitatea că sufletul lui l-ar părăsi, cine ştie dacă s-ar mai îndura să se întoarcă vreodată....  
Trebuie să urmeze îndemnul lui Tudor Vianu: ”Important este ce producem, ce dăm altora. Datoria cea mai înaltă este să te dăruieşti lumii, pentru a o îmbogăţi cu puţinul de care te poţi învrednici, pentru a contribui cât de modest, la lucrarea de transformare a lumii, în sensul existenţelor umane”.  
 
Referinţă Bibliografică:
XI. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2055, Anul VI, 16 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!