Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2053 din 14 august 2016        Toate Articolele Autorului

X. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
X. CASA SUFLETULUI MEU  
 
La fiecare intrare oficială a unui profesor în clasă, elevii au un registru comportamental diferit, funcţie de personalitatea acestuia. Doamna Verman, profesoara de lb. română, le împrospătează de fiecare dată sensibilitatea. Cu o singură excepţie însă; ziua în care au dat teză, ziua în care toţi aveau certitudinea că în următoarele cincizeci de minute vor scrie despre Vianu. Nu a fost să fie aşa.  
- În teza de astăzi veţi trata dramaturgia contemporană.  
Pe moment întreaga clasă a amuţit pentru ca apoi să înceapă a se dezlănţui “efectul Vianu”:  
- Nu, nu, nu, daţi-ne Vianu!  
- Nu se poate aşa ceva; gândiţi-vă că se apropie bacalaureatul, la care nicicum nu vă veţi putea alege subiectele...  
- Vă rugăm din suflet, daţi-ne Vianu...  
- Este cazul să vă dovediţi maturitatea aşa că scrie-ţi: numărul unu Mihail Sebastian, numărul doi Victor Ion Popa!  
Murmurele s-au stins încetul cu încetul, peniţele au început să alunece pe hârtie desenând cunoştinţele fiecăruia în materie de dramaturgie contemporană.  
Singur, Albert părea să se fi poticnit după ce scrisese enunţul subiectului la teză. Nu pentru că nu avea habar de subiect; i se părea prea şters, prea banal. Piesele lui Sebastian nu-şi mai aveau locul, îl fermecaseră odată, acum avea nevoie de cu totul altceva, de ceva mult mai profund. S-a ridicat din bancă nu fără a stârni nedumerirea d-nei Verman şi a depus teza goală pe catedră explicând:  
- Nu pot doamnă, pur şi simplu nu pot să scriu decât despre Vianu!  
- Gândeşte-te bine. La teza asta, pentru cât ai scris, nu pot să-ţi pun decât nota trei; cu două-trei rânduri scrise, poţi obţine altă notă.  
- Dar nu despre notă este vorba...  
- Eu, personal, te rog să te întorci în bancă şi să-ţi scrii teza; sunt convinsă că vei face o teză bună.  
Din păcate nu a putut rezista unei asemeni rugăminţi. Şi-a reluat locul în bancă. În acel moment s-a revoltat împotriva propriei slăbiciuni. Cu o repezeală de nedescris a început să scrie: “ Mihail Sebastian este un mare dramaturg. Atât de mare încât nu îmi pot aduce aminte măcar ce a scris. Parcă “Muşcata din fereastră”... A! Ba nu, asta a scris-o V. I. Popa, uf! De ce nu mi-a căzut el? Cel puţin din el am citit “Tache Ianche şi Cadâr”. Frumoasă piesă! Lasă că şi “Steaua fără nume” este frumoasă. Dar de cine-i scrisă?.... Am găsit!, de Mihail Sebastian! Cât de surprinzătoare este dragostea dintre Miroiu şi Mona; apăruta aşa, din senin, la interferenţa a două lumi diferite... Păcat că Mona, fire sensibilă, nu a avut tăria să-şi lase lumea care o plictisea, să trecă în lumea lui Miroiu; lume simplă dar în care poţi descoperi adevărata dragoste... şi “Jocul de-a vacanţa”, lume a uitării şi a viselor...”  
Nu! Nu mai putea rămâne în bancă. S-a ridicat din nou şi în drum spre catedră a îngăimat:  
- Chiar că nu pot să scriu...  
A lăsat teza pe catedră şi fără să mai aştepte reacţia profesoarei a ieşit afară din clasă cu paşi de somnambul.  
*  
În simfonia vieţii există o partitură cu rezonanţă numai în zonele cu clima temperat continentală ale globului. Uneori capriciile vremii înnobilează sufletele fiinţelor de dincolo de aceste zone – ce-i drept, numai pe ici pe colo- cu dansul fulgilor de nea.  
Albert a fost atacat cu bulgări de zăpadă de un grup în care predominau fetele. Bătaia cu zăpăda i-a împrospătat sufletul, uitând de Vianu, de dramaturgia contemporană, de teză, de preocupările privind vocaţia poporului român.  
Miruna, bruneta cu ochi negri, părea să fie cea mai înverşunată din grupul atacatorilor. Albert nu mai avea timp să-şi asculte vibraţiile sufletului. Zăpada îl copleşea simţindu-i răcoarea pe faţă. Picuri din zăpada topită i se strecurau pe sub gulerul cămăşii. Şi-a abandonat servieta. S-a avântat asupra Mirunei, nu înainte de a înşfăca o pală de zăpadă. Parcă ar fi fost aşteptat de o veşnicie să facă asta. Şi-au întors cu vârf şi îndesat frecuşurile. În cele din urmă au fost treziţi la realitate de vociferările celor din jur. Uitaseră cu totul de ei, pierzându-se într-un prelung sărut fierbinte.  
 
Vraja s-a rupt aflând că este nepoata profesorului Bâlea.  
*  
S-a ales numai cu mustrările doamnei Verman. În fapt, aceste mustrări nu au fost decât o dulce dojană. Mai mult, a ieşit în câştig, a căpătat pentru tot restul vieţii un reazem moral; convingerea că pe această lume există oameni care merită să fie preţuiţi. Doamna Verman a refuzat îndemnul celorlalţi profesori de a înainta “cazul’ Consiliului Profesoral. Relatarea o făcea cu glas aproape înecat în plâns:  
- Cum de-ai putut să-mi faci una ca asta? Să ştii că am plâns când ţi-am corectat teza. Eu plângeam iar soţul meu râdea. Am citit-o şi în cancelarie. Câţiva profesori au insistat să fii discutat în Consiliul Profesoral. Am refuzat cu fermitate explicându-le că a fost vina mea în cele din urmă. Eu am insistat să scrii totuşi ceva în teză! Îmi pare rău, mai mult de nota doi nu ţi-am putut pune.  
A ascultat cu respect şi cu părere de rău totodată. Ar fi dat orice să nu fi făcut ceea ce făcuse. Viaţa îi va demonstra însă că se poate întâmpla să faci rău unei persoane chiar şi atunci câd eşti cât nu se poate de mai bine intenţionat.  
*  
* *  
A fost nedumerit văzând faţa excesiv de fardată a Arinei. Nu a lăsat să se întrevadă acest fapt; mă rog, chestie care ţine de gustul fiecăruia. Să fi ştiut ce se ascunde dincolo de fard s-ar fi revoltat, ar fi întrecut măsura prin nesăbuinţă. Nimic din comportamentul Arinei nu trăda încercarea prin care trecuse. Bărbatul care o lovise, o umilise, care o determinase să-şi urască chiar şi propria fiinţă, trecuse la un registru comportamental diferit, diametral opus. Îngenunchiase în faţa ei cuprinzându-i genunchii, implorând-o să-l ierte. Lacrimi amare izvorâte din căinţă i-au însoţit rugăminţile fierbinţi. Atâtea dovezi de dragoste au copleşit-o; a cedat, sufletu-i reîmprospătându-se.  
- Ţi-ai înşelat vreodată soţia?  
Întrebarea a căzut ca o ghilotină, numai la aşa ceva nu se aştepta. Şi-a mascat năuceala afişând adânci reflecţii. Ce rost avea o asemenea întrebare? În cele din urmă a luat-o ca o provocare la un exerciţiu de conversaţie:  
- Bineînţeles că am înşelat-o, a fost inevitabil...  
- Chiar aşa?!  
- După ce ne-am căsătorit a avut posibilitatea să mă cunoască mai bine. Cred că îşi formase o anumita imagine în privinţa mea, în orice caz, în mod cert am simţit că i-am înşelat aşteptările...  
- Nu la asta mă refeream şi cred că ţi-ai dat seama din capul locului.  
- În cazul ăsta, îţi pot spune că nici măcar nu mi-a trecut prin minte să o înşel.  
- Asta chiar că nu pot să o cred!  
- Ba poţi şi este chiar foarte simplu dacă încerci să vezi cum stau logic lucrurile. Cea înşelată nu va fi niciodată soţia atâta vreme cât te întorci la ea; înşelată va fi întodeauna cealaltă parteneră.  
- Grozavi mai sunţeti voi bărbaţii!...  
- Mă rog, nu este decât un punct de vedere.  
- Destul de realist, trebuie să recunosc, dar mi se pare incomplet. De ce femeile sunt întodeana victime?  
- Ei bine, eu unul, nu văd lucrurile chiar aşa. Nu rareori, în relaţiile extraconjugale, bărbaţii sunt victime sigure.  
- Hai nu zău...  
- În astfel de împrejurări bărbaţii acţioneaza sub impulsul unui instinct...  
- Daţi dovadă de slăbiciune; voi cei puternici... dar de la acest fapt şi până la a deveni victime...  
- Poate că şi femeile acţionează din instinct dar, de regulă, la acesta asociază fie un scop, fie un motiv.  
- Cum ar fi?...  
- Să se răzbune pe soţii care le înşeală de exemplu.  
O tuse uşoară, seacă, a întrerupt firul conversaţiei. După ce şi-a revenit Arina şi-a reluat tirul întrebărilor:  
- Tu chiar crezi că există numai femei interesate?  
- Adică?... Poţi să fii mai explicită?  
- Chiar nu crezi că o femeie se poate îndrăgosti pur şi simplu de un bărbat?  
- Ba da dar o face doar pentru a-l acapara.  
- Eşti imposibil!  
- Preabine! Hai să luam cazul unei femei care are o relaţie absolut dezinteresată, s-a lăsat angrenată pur şi simplu... de florile mărului!  
- Adică doar aşa ca să se afle în treabă?  
- Bine, bine, hai să presărăm şi un praf de dragoste şi o ploaie de stele!  
- Oricum nu eşti convins că poate exista şi aşa ceva...  
- Ba da există, sunt absolut convins că există, numai că la un moment dat apare un moment critic...  
- Ba mai multe.  
- Ma gândeam la acela după care ruptura devine inevitabilă; la momentul în care femeia îşi vede poziţia socială ameninţată, la momentul adevărului.  
- Şi mă rog, se termină totul, fiecare rămâne cu o amintire frumoasă.  
- Doar dacă femeia nu a dezlănţuit fiara din ea!  
- Ca voi sunteţi nişte mieluşei!  
- Noi păcătuim, de regulă, prin nepăsare, de cele mai multe ori doar afişată.  
- Aş zice că tu urăşti femeile.  
- Dacă dimineaţa văd o femeie zâmbind, chiar şi fără să o cunosc, pot zice că am avut deja o zi frumoasă. Dacă asta înseamnă să urăşti femeile atunci înseamnă că le urăsc nu glumă!  
- Atunci mai mult ca sigur că ai suferit foarte mult vreodată...  
- Înainte de a suferi am fost mai mult decât fericit, bănuiesc că este o condiţie esenţială; să fi fost fericit pentru a pute suferi, în dragoste bineînţeles. Altfel suferi numai şi numai din prostie şi nu din dragoste.  
- Ai iubit-o mult?  
- Nu am idee cum poate fi comensurată iubirea. Pot spune că era în tot ce mă înconjura, până şi în aerul pe care îl respiram.  
- Ea te-a iubit?  
- Altfel nu ar fi ajuns să însemne atât de mult pentru mine.  
- Presupun că nu este vorba de Sabina.  
- Nu.  
- Cum o chema?  
- Erica.  
- Interesantă combinaţie; Albert şi Erica...  
*  
* *  
A deschis ochii într-o stare de semiconştienţă. Întreaga-i fiinţă exprima o încărcătură de maximă nedumerire. Încerca să realizeze unde se afla. A înţeles doar, în cele din urmă, că se afla la confluenţa durerilor, un loc în care ceea ce te înconjoară este lipsit de importanţă.. O uşoară mângâiere l-a făcut să creadă că simte atingerea unei aripi de înger. În realitate fusese mângâierea Sabinei, o mângâiere stângace ca a unui om neobişnuit cu asemenea gesturi. Încercase să-l facă să o simtă aproape de durerea lui dar, deşi nu era vizibil, efectul era diametral opus.  
*  
* *  
Iuria, draga de Iuria îi fusese ca o stea polară, Paula dezlănţuise furtuna făcându-l să se simtă ca un navigator în largul oceanului încercând zadarnic să ajunga la Capul Bunei Speranţe. Any îl înverşunase împotriva femeilor, atât cât putea fi de înverşunat împotriva acestora. Acest fapt îi schimbase brusc caracterul, comportamentul, întregul fel de a fi. Era ca un fluture atras de frumuseţea florilor, o frumuseţe care îi trezea suspiciuni determinându-l să nu stea prea mult într-un loc. Găsise modalitatea de a ajunge la esenţa veselă a firii lui. Fără să-i pese devenise doar o amăgire. Descreţea frunţile, aducea mângâiere apoi dispărea brusc, în căutarea altor frunţi încreţite. Când buna dispoziţie pe care o presărase începea să capete o tentă nostalgică reapărea împrospătând totul. Nu însă pentru mult timp.  
Alesese să-şi facă lucrarea de diploma la materia d-nei Murgeanu, surprinzând-o în mod plăcut. Simţea nevoia să îndrepte greşeala ce o făcuse. De-ar fi fost singura! Ajunsese în ultimul an de liceu graţie d-nei Jugureanu, profesoara de matematică. Aproape că îl silise să-şi însuşească ceva cunoştinţe pentru a-i da note de trecere. Simţea că are o datorie morală faţă de această profesoară. Cu matematica o va lua de la capăt, va munci din greu zi şi noapte pentru a ajunge cu materia la zi. La bacalaureat va fi cu totul altul, spinarea nu îi va mai fi încovoiată, umerii îi vor fi drepţi. Legat de învăţătură mai avea un gând tainic pe care încă nu îndrăznea să-l ducă până la capăt. Era convins că îşi va putea mobiliza toate resursele şi în plus putea conta pe sprijinul colegilor mai bine pregătiţi: Dinu, Minel, Dorel, Mitică. Cel din urmă ajunsese să-i privească de sus. Crescuse neînchipuit de mult, acesta era singurul motiv. S-a întâmplat după ce Geta, pe atunci în anul III C, l-a lăsat să o sărute cu o singură condiţie; să se urce pe scaun. Dacă nu ar fi făcut-o nu s-ar mai fi întâmplat poate să mai crească.  
Hotărâseră “in corpore” să profite de cele trei luni de practică şi să lucreze cât mai mult la matematică. Profitau şi de prezenţa fetelor din Sibiu aflate deasemenea în practică. Doar că ele şi-au terminat practica din Roman cu mult înaintea lor. Au sosit însă alte Sânziene; gălăţencele, având parcă menirea să le sucească minţile. El unul devenise imun la farmece sau cel puţin asta simţea. Nimic nu durează însă la nesfârşit.  
*  
Dinu l-a convins să meargă să danseze. Ar fi vrut să rămână în cameră, să lucreze la matematică. Exerciţiile şi problemele sunt mult mai uşor de descifrat... ultima dată dansase cu Any....  
- Gaşpere nu poţi face una ca asta. Suntem şi aşa prea puţini băieţi şi apoi te învârţi toată ziua printre ele, le drăgălăşeşti iar acum dai bir cu fugiţii...  
Avea dreptate, era nevoie de el. Trebuia să continue ceea ce începuse; să convertească sufletele la bună dispoziţie. Va dansa dar îşi va struni gândurile ca nu cumva să se trezească pus pe şotii sau şi mai rău, să se implice sentimental.  
A fost nevoit să-şi redirecţioneze bunele intenţii. Muzica şi spiritul celor prezenţi erau departe să denote buna dispoziţie având impresia că pătrunsese parcă într-un sanctuar. Nici măcar nu era nevoie să mai rostească invitaţia la dans. Îndreptându-se către parteneră aceasta îşi ridica uşor braţele predându-se cu un gest de abandon. În ritmurile lente ale muzicii simţea sânii moi lipindu-i-se de trup. Ofranda însă nu îi era destinată; gândurile partenerelor păreau să fie îndreptate către iubirile trecute ori vii încă dar îndepărtate făcându-l pe Albert să se simtă ca într-o galerie cu opere de artă, copleşindu-l. Un ciudat sentiment de culpabilitate îi completa starea sufletească. A încercat apoi un nostalgic sentiment de regret. Ce face să sece aceste izvoare de iubire şi dăruire? Oricum, ceva tot dinlăuntrul nostru. Ceva ce aşteaptă la pândă, cu o răbdare inimaginabilă să apară condiţii prielnice pentru a nimici totul. Ceva ce doare când iubim.  
În comparaţie cu celelalte, una din partenere i s-a părut a fi scorţoasă, simţind o anume provocare. Avea ceva ce ieşea din context, ceva ce ar fi vrut să descopere ori, pentru asta nu îi era suficientă legănarea dansului:  
- Cum te cheamă?  
- M-ai mai întrebat odată şi ţi-am spus. Ar trebui să ştii.  
- Sincer îmi pare rău, nu-mi amintesc.  
- La ce bun să-ţi mai spun, oricum ai să uiţi din nou.  
- Mai spune-mi odată. Promit că nu voi uita toată viaţa!  
- Maria.  
- Mă surprinde că am putut uita, oricum mai ai două-trei colege care au acest nume.  
- Într-adevăr şi constatând că îţi aminteşti acest fapt înclin să cred că îţi vei ţine promisiunea.  
- Care promisiune?  
- Ai şi uitat!?  
- Nu. Am glumit.  
- Aş vrea să te întreb ceva...  
- Orice.  
- Cineva, o bună prietenă doreşte să te cunoască.  
- Aş fi crezut că mă cunoaşte toată lumea.  
- Nu cred că eşti atât de superficial pe cât vrei să afişezi!  
- Foarte probabil, numai că pur şi simplu nu mă interesează.  
În fapt, începuse să-l intereseze însăşi Maria uitându-şi parcă promisiunea de a nu se implica sufleteşte. Aceasta însă părea pornită să susţină o altă cauză.  
- În acest caz îmi cer scuze.  
- În acest caz ar trebui să mă simt flatat; în loc de scuze rogu-te spune-mi totuşi cum arată respectiva persoană.  
- Nu cred că mai are vreun rost.  
- Oricum, nu putem rămâne fără subiect de conversaţie. O fi arătând aşa!... Cu un gest uşor amuzant şi provocator totodată îşi dechisese larg braţele închipuind un imens butoi. Exagera bineînţeles, cu bună ştiinţă aducând zâmbetul pe buzele Mariei:  
- Nicidecum, are cam aceeaşi talie ca şi mine....  
- Brunetă, blondă, şatenă?  
- Blondă, de fapt şaten spre blond.  
- Ochii?  
- Albaştri.  
- Spune-mi la ce înălţime să mă opresc. Braţul îi pendulează ridicând şi coborând palma orientată către sol.  
- A, nu, în nici un caz. Am spus şi aşa destul. Mă ierţi! Cu o uşoară desprindere s-a îndepărtat evaporându-se parcă în întunericul nopţii.  
*  
Liniştea mea/ şi liniştea ta/ s-au contopit/ şi-a reieşit/ neliniştea noastră... Încercase probabil vreodată să definească sentimentele unui cuplu. Când s-a întâmplat asta, în condiţiile de acum acest amănunt este lipsit de importanţă.  
*  
Drumul i s-a întretăiat cu cel al unei blonde cu ochi albaştri ca două peruzele:  
- Dă-mi voie să te ating, să mă conving că exişti!  
Surâzătoare s-a apropiat. Atingerile au fost decente.  
- Exişti, deci trebuie să ai şi un nume...  
- Frosa.  
- Cum!? Nu cred că am înţeles prea bine.  
- Frosa, aşa mă numesc.  
A rămas interzis. Nu putea să exprime ceea ce gândea: “o lebădă nu poate purta nume de răţuşcă...” Ca să iasă din încurcătură a apelat la spontaneitate:  
- Ce ai aici?  
Cele două degete strecurate cu repeziciune între sâni scoseseră deja lănţişorul.  
- Un medalion.  
- Este frumos. Cum de-l porţi?  
- Îl port pur şi simplu.  
- Adică, vreau să spun... l-ai purtat şi în liceu?  
- Desigur.  
- La noi în liceu ţi-ar fi fost confiscat. Avem un profesor care se ocupă cu aşa ceva.  
- La noi nu se întâmplă una ca asta.  
- Chiar că este frumos; frumoasă este şi stăpâna! Ce program ai în după amiaza asta?  
- Nici unul.  
- Ba ai unul; vom ieşi împreună în oraş la plimbare, vedem noi pe unde ne vor purta paşii... Ce zici?  
- De acord.  
Propunerea o făcuse instantaneu fără să fie influenţat de discuţia avuta cu Maria. Aparent bunele intenţii ale acesteia avuseseră un efect neaşteptat, departe de cel dorit.  
*  
În urmă nu cu mult timp tristeţea unei fete îi atrăsese atenţia. Avea un uşor bandaj la mâna stângă.  
- Ce ai aici, ce ai păţit?  
- M-am ars...  
- Doare?  
- Un pic. Tonalitatea glasului reflecta însă mult mai multă durere faţă de cea recunoscută. Dar care să fi fost cauza acestei dureri profunde?  
I-a luat mâna cu blândeţe şoptindu-i cu o tonalitate încurajatoare:  
- Ştiu ceva ce te va face să uiţi durerea.  
- Serios?  
I-a sărutat prelung buzele având convingerea efectului binefăcător al gestului. Şi-a îndepărtat apoi capul pentru a o privi, pentru a se convinge că avusese dreptate:  
- Măi să ştii că-mi place! Mai vreau....  
De această dată Erica a părut să uite cu totul de dureri, de tulburări, de apăsări. Vraja acestui sărut l-a ţintuit o vreme lângă ea până ce câmpurile bioenergetice s-au epuizat datorită absorţiei sufletelor.  
*  
Uitase însă complet de Erica datorită legământului său de a nu se mai implica sufleteşte. Părea să fie cât pe ce să şi-l încalce datorită Frosei dar relaţia lor era molcomă, nu îl îndepărta nicidecum de obiectivele pe care şi le propusese. Învolburase însă sufletul Ericăi întristându-le totodată pe cele câteva prietene ale acesteia. Prin diverse tertipuri îl atrăgeau către grupul lor fără a reuşi să-l reţină decât preţ de câteva secunde. Maria îndrăznise mai mult dar eşuase lamentabil, mai mult, prietenele ei erau convinse că datorită zgârceniei în a da detalii i-o descrisese lui Albert pe Frosa. Ceva trebuia făcut şi aveau într-adevăr să prindă momentul propice. Frosa plecase în excursie la mânăstirile din nordul Moldovei. El, Albert a preferat să rămână cu zilele lui de trudă, convins că asta trebuie să facă şi nu altfel. După o zi de excepţie urma duminica, zi în care nu avea de gând să se cruţe. L-a ademenit însă Dinu, prietenul lui cel de toate zilele:  
- Ce zici gaşpere, vii cu noi?  
- Unde?  
- Am organizat o excursie. Mâine mergem în pădure la Gâdinţi. Chiar şi drumul până acolo este tentant, vom coborâ pe malul stâng al Siretului.  
Nu a putut rezista ispitei promiţând că va merge. Numai că, realizând ceva anume, a dat înapoi:  
- Nu, îmi pare rău dar nu pot să merg.  
- De ce? Spuneai doar că ţi-ar place să mergi, ai şi promis...  
- Vezi tu, voi veţi merge... voi sunteţi deja aranjaţi pe cupluri. Momentan eu sunt solo, aş fi a cincea roată la căruţă.  
- Hai că le întreci pe toate, ai vrea acum să-ţi găsesc eu perechea! Cred că o poţi face şi singur; hai străduieşte-te!  
- Cheam-o puţin pe prietena ta, te rog.  
Una dintre Marii a apărut îndată dornică să sară în ajutorul aproapelui.  
- Maria, tu ai o prietenă, Erica, ea nu merge cu voi în excursie?  
- Nu.  
- Perfect. Ştii ce vei face? Te vei duce la ea să o convingi să meargă împreună cu mine. Dacă nu reuşeşti, vino cu ea aici şi-ţi garantez că o voi convinge eu.  
- Promit că voi face tot ce este posibil.  
- Mulţumesc mult. Aştept aici răspunsul.  
Nu a aşteptat prea mult. De fapt, dacă nu ar fi existat convenienţele, nu ar fi trebuit să aştepte de loc. Erica a fost uluită; după atâtea eşecuri aproape că nu-i venea să creadă că este posibil aşa ceva:  
- Mai rămâi Maria, altfel îşi poate închipui că de-abia aştept să-i cad în braţe!  
*  
Duminica a început cu o uşoară dezamăgire. Albert era nerăbdător să exploreze noile ţinuturi:  
- Merg să văd cât de întinsă este pădurea, să văd dacă ţine şi dincolo de deal. Vii cu mine? - i s-a adresat Ericăi.  
- Eu mai rămân; a răspuns ea şoptit părândui-se indecentă o plecare în doi, precipitată.  
- Cum vrei, ne vedem mai târziu.  
Şi-a stabilit repere apoi s-a afundat în ţinuturi necunoscute având convingerea că va fi mai norocos decât Alain Fournir în căutare cărării pierdute. Într-adevăr şi-a regăsit emoţiile din copilărie. Aproape că se aştepta ca dincolo de deal să zărească lacul copilăriei sale. Nu a fost să fie aşa însă a fost uluit de frumuseţea de octombrie a pădurii de foioase. De unde atâtea nuanţe, de unde atâta frumuseţe la o pădure pe cale de a fi despuiată, dezgolită de veşmântul ei, urmând să rămână pradă gerurilor iernii? Oare acestea să fie nuanţele regretelor, ale durerii?  
A revenit la locul de tabără dar nu a apucat să se aşeze.  
- Îmi arăţi şi mie locurile care te-au încântat atât de mult?  
- Desigur, cu cea mai mare plăcere...  
Obosită în cele din urmă Erica s-a rezemat de un copac. S-a aplecat asupra ei să o sărute. Şi-a ferit capul. Acesta a fost începutul.  
Peste câţiva ani acelaşi gest se va repeta, marcând sfârşitul.  
În aceşti ani, datorită Ericăi ajunsese să înţeleagă minunea de a fi, durerea de a iubi cu o intensitate inimaginabilă.  
Uneori îşi reproşa amarnic slăbiciunea de a fi ajuns să iubească nefiresc de mult. Trăind în oraşe diferite îi simţea totuşi vibraţia gândurilor realizând atunci când intensitatea acestora cobora vertiginos.  
Referinţă Bibliografică:
X. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2053, Anul VI, 14 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!