Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2048 din 09 august 2016        Toate Articolele Autorului

IX. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
IX. CASA SUFLETULUI MEU  
 
Cum nu avusese nici măcar intenţia de a deschide manualul pe timpul vacanţei, cele câteva ore ce le avea la dispoziţie, până la susţinerea examenului, nu i-au fost de nici un folos. Uitase pur şi simplu totul legat de teorie, avea memoria încărcată cu formule de calcul a rezistenţei materialelor: rezistenţa la încovoiere, rezistenţa la alungire, rezistenţa la torsionare, rezistenţa la forfecare, rezistenţa la….  
Ce s-ar fi întâmplat oare dacă iniţial, această corijenţa ar fi privit-o nu ca pe o posibilitate de a se îndepărta de dl. Constantin ci ca pe o dramă? Cât ar fi rezistat oare?  
Dl. Bâlea nu ştia cum să facă să pună întrebări cât mai uşoare; întrebări care, în cursul anului şcolar, nu le pusese vreodată. Exagera chiar cu simplitatea acestora dar Albert, în puţinul timp disponibil de care avusese parte, nu făcuse decât complicate calcule de rezistenţă. Dacă i-ar fi dat să facă ceva calcule de rezistenţă, situaţia ar fi putut fi salvată de ridicol. Profesorii din comisie erau de-a dreptul stânjeniţi. În sinea lor îl compătimeau pe dl. Bâlea care se străduia, din răsputeri, să scoată un răspuns de la împricinat. Scos din fire, în cele din urmă a izbucnit:  
- Uite ce este! Te trec mă, te trec. Dar să ştii că la anul adică ce, anul ăsta dacă nu-mi ştii, eu te las…. să ştii că te las!  
Feţele membrilor comisiei s-au destins. Dl. Bâlea găsise soluţia salvatoare împăcându-le conştiinţa.  
*  
A dat să treacă la locul său, lângă prietenul şi colegul de bancă, Florin. Stânjenit, a priceput că nu mai puteau fi colegi de bancă, cel puţin o vreme, locul lui fiind ocupat. Nu putea învinui pe nimeni. Nici chiar el nu îşi putuse închipui revenirea în această clasă. Darul acesta, primit datorită străduinţei d-nei Iacobini, nu va putea fi egalat nicicând, de nici un altul, în tot restul vieţii. S-a gândit să se aşeze în una din băncile goale din fundul clasei. Înainte de a face asta a sesizat privirile băieţilor; toate erau îndreptate în aceeaşi direcţie. S-a conformat spiritului de echipă. Aveai într-adevăr la ce privi; la fiinţa de a cărei apariţie a fost plăcut surprins. Chiar dacă se simţea vizibil stânjenită, degaja o anumită distincţie nefirească parcă la o elevă. Sarafanul, menit să estompeze personalitaţile fetelor, să le reducă la simple eleve, nu se putea împotrivi formelor trupului. Suviţele de păr ondulate îi încadrau faţa ce te făcea să te duci cu gândul la statuile Greciei antice sau la fata Morgana.  
- Cum te cheamă?  
- Paula. Furtună Paula.  
- Deocamdată nu se simte decât liniştea dinaintea furtunii...Locul de lângă tine este liber?  
- Desigur, te poţi aşeza dacă vrei...  
- Cu siguranţă că vreau, chiar de ar fi să fie în centrul ciclonului!  
- Să nu exagerăm!  
- Nu se ştie niciodată; de acum, eu sunt cel care te va privi cel mai îndeaproape.  
- Da, ai dreptate, până cum nu am avut parte decât de priviri, nu mi-a adresat nimeni nici o vorbă, de parcă aş fi ciumată!  
- Pune-o te rog pe seama timidităţii şi vei fi mult mai aproape de adevăr. Ce-i cu tine aici?  
- Repet anul.  
- Iartă-mă, trebuia să mă prezint şi eu; Albert. Şi eu sunt tot un fel de repetent.  
- Ştiu, o ştie toata lumea....  
- Datorită cărei materii?  
- A fizicii; de fapt a doamnei profesoare de fizică.  
- Presupun că are ceva împotriva femeilor frumoase. Am auzit că este un sindrom destul de des întâlnit la profesoare!  
- Mulţumesc pentru compliment dar nu sunt încă femeie.  
- Aş vrea să spun doar că la tine natura a lucrat mai repede, te-a îndrăgit şi a zăbovit mai mult asupra ta, cu hărnicie şi cu tandreţe.  
- Cred că m-ai făcut să roşesc toată...  
- Asta înseamnă că pot continua. Ce zici de expresia “dragoste la prima vedere”?  
- Zic că ar trebui să amânăm discuţia până după ore.  
- De acord; te voi conduce până acasă. O plimbare este oricând binevenită.  
- Numai că locuiesc foarte departe!  
- Singurul lucru de care mă tem, este că vom ajunge prea repede.  
*  
- Albert te rog, înţelege că nu se poate, este imposibil!  
- Jumătate din câţi sunt aici susţin cu toată fiinţa că este posibil. Mai rămâne ca o părticică din fiinţa ta să cedeze şi întrunim majoritatea după care, în mod democratic, putem trece la fapte.  
- Bine dar nu înţelegi că eu sunt mai mare decât tine?  
- Şi cu asta îmi eşti superioară?  
Încurcătura în care a pus-o l-a făcut să regrete cele spuse:  
- Recunoaşte măcar că ţi-a făcut plăcere aceasta plimbare!  
- Pot spune că mi-a făcut o plăcere deosebită!  
- Atunci, rămâne să ne mai plimbăm împreună, promiţând că voi lăsa deoparte insistenţele.  
- Sunt de acord.  
*  
Dacă a fost sau nu furtună în sufletul său, mult nu a durat. S-a declanşat însă o mare zăpăceala, de lungă durată, poate chiar incurabilă pricopsindu-se cu o stare aproape imposibil de descris; un amestec de culpabilitate, dorinţă şi sfârşeală, nevoia de a iubi şi a fi iubit, îndrăzneală şi stinghereală, nevoia de a înţelege pe alţii, nevoia de a se înţelege pe sine. Fără să ştie în ce fel, părea că ceva dinlăuntrul său îi şoptea: ”privirea inimii mi s-a oprit / asupra Sânzienei din poveste / şi nu ştiu de am mai iubit / dar îndoială acum nu este / am să-ngenuchi în faţa ei / şi zău, de n-am să-i fiu pe plac / sutană de călugăr am să-mbrac.”  
*  
- Albert, de ce nu înveţi pentru bursă? Sunt convinsă că tu, cu un pic de efort, ai putea obţine medie de bursă; ar fi un sprijin binevenit pentru familia ta.  
Întrebarea doamnei Iacobini părea să-l fi luat pe nepregătite. În fapt însă, altele erau motivele pentru care ezita să dea un răspuns. Avea ce-i drept, din punct de vedere material, mai puţin decât unii dar mai mult decât alţii, oricum mai mult decât îi trebuia pentru modul de viaţă pe care şi-l dorea. Pentru ce, pentru cine să înveţe mai mult?  
- Doamnă, sunt convins că alţii au mult mai multă nevoie de această bursă decât mine; dacă eu obţin bursă, un altul o va pierde întrucât bursele sunt limitate...  
- Altruismul este uneori păgubos, eu te-aş ruga totuşi să te ocupi mai serios de învăţătură.  
- Am să încerc dar nu pot promite...  
- M-aş bucura să reuşeşti.  
*  
- Ai învăţat la fizică?  
- Am citit ceva...  
- Este clar, hai să ne uităm împreună peste lecţie.  
Spre surprinderea lui, Paula prindea cu uşurinţă aproape tot ce-i explica. Surprinsă era şi profesoara de fizică - o femeie rigidă, cu afinitaţi faţă de esenţa de lămâie - atunci când o scotea la tablă. Privea însă chiondorâş rezovarea bine făcută a problemei, fapt ce o deruta pe eleva proaspăt scoasă la tablă.  
- Eşti cam nesigură după cum văd; nu meriţi mai mult decât cinci!  
*  
Dimineţile îi erau dragi, avea să petreacă o noua zi la şcoală, după amiezile şi le petrecea în lungi plimbări împreună cu Paula iar către seară catadicsea să se îndrepte către propria casă. Dintr-un singuratic şi un hoinar, firea îi devenise brusc sociabilă, era cu totul altul. În schimb se izola sufleteşte tot mai mult faţă de propria familie fară să simtă nici un fel de remuşcare. Prin firea lucrurilor îi rămăsese însă undeva, în străfunduri, sentimentele care îl legau faţă de propria mamă. Îi simţea apropierea numai atunci când o vizita la spital, acolo unde aceasta lucra; un loc încărcat de suferinţă şi de speranţe.  
Dacă puţin îi păsa că cei din jur sesizaseră cât de mult se simţea legat de şcoală, nicicând, nici în ruptul capului nu ar fi vrut ca cineva să sesizeze că într-un anume fel, se simtea mai breaz decât ceilalţi. Avea convingerea că supliciul pe care îl îndurase îi dezvăluise o tărie de caracter care nu se afla la îndemâna oricui; se simţea puternic, capabil să înfrunte viaţa, să facă faţă oricăror situaţii. Căpătase însă şi o oarecare agresivitate, numai mentală ce-i drept, cât şi plăcerea de a simţi gustul răzbunării, al unei răzbunări parşive. Ori de câte ori era întrebat de tatăl sau ce note a mai luat avea acelaşi răspuns molcom dar tăios în expresivitate şi întodeauna neadevărat: ”un trei, un patru şi un cinci!” Existau şi excepţii. Când era în toane mai bune răspundea doar: “am luat un şase...” chiar dacă luase o notă cu mult mai bună. Simţea amărăciunea şi reproşul din glasul Mitrului după ce îi aducea la cunoştinţă notele “luate”, acesta punând punct de fiecare dată:  
- Eşti prost, du-te în p..... mătii; ai vrut la liceu!  
Discuţia se oprea aici dar fiecare continua cu un monolog nesfârşit al gândurilor. El, Albert ştia că nu este prost. Chiar dacă ar fi fost prost nu ar fi recunoscut-o. Nu o face nimeni, de parcă prostia este numai un atribut al altora. De fapt, dacă eşti prost şi ai realizat cât de cât câtă prostie duci în spate, s-ar putea zice că ieşi oarecum din categoria proştilor. Dar pe bune, avea să-şi folosească nonprostia ceva mai târziu, când va hotărî să-şi folosească energia stocată. Deocamdată nu avea chef să iasă în evidenţă. Planurile ambiţioase pe care şi le făcuse anterior vizau cu totul un alt context. Dacă în primul an de liceu fusese un observator “la rece”, acum începea să înţeleagă ceea ce observa iar ceea ce înţelegea îi crea o stare de lehamite. În ceea ce priveşte acordare notelor de către profesori, a spune că subiectivismul predomină, este mult prea puţin. Multe din notele din catalog nu reflectau atât cunoştinţele elevilor cât toanele profesorilor. Cum de putuse dl. Bâlea să-i pună cele două note? Le pusese de parcă omorâse două muşte pe catalog, aşezate acolo unde trebuie şi în momentul cel mai potrivit. Nu îi putea ierta asta. Acum avea grijă ca prezenţa la orele dumnealui să pară cât mai anostă; nimeni nu ar fi zis că şi-ar fi aruncat măcar o privire asupra notiţelor. Surpriza venea atunci când, la câte o întrebare a d-lui Bâlea se lăsa o linişte apăsătoare. Ridica încet mâna, de parcă avea ceva cu aerul de deasupra; răspunsul îl da molcom ştiind că este cel corect. Nu falsă modestie dorea să afişeze; avea în minte cu totul altceva. A simţit o imensă satisfacţie când dl. Bâlea, în naivitatea lui, l-a dat exemplu clasei:  
- Vedeţi, ca ăsta se învaţă!  
“Ăsta”, nu a primit însă niciodată note mai mari de şapte... dar nu notele de acum îl interesau, nu pentru ele îi purta pică; aştepta răbdător ca timpul să lucreze în favoarea lui. După două trimestre încheiate situaţia era cu totul alta; avea media şapte pe primul trimestru, şapte pe al doilea iar pe trimestrul al treilea nu îl interesa decât să obţină media unu. Nota zero nu avea cum să i se pună deşi poate ar fi meritat-o, la purtare. Nu a mai ridicat mâna niciodată. Ori de câte ori era scos la tablă sau era întrebat din bancă răspundea semeţ:  
- Nu ştiu!  
Dl. Bâlea mustăcea, îşi înfunda nasul în catalog încurcat, trecând cu greu de fiecare dată de impas, simţea că i-a venit vremea să plătească, îşi îndura chinul în tăcere fără a face vreun reproş elevului. În schimb, Albert nu mai simţea satisfacţie ci milă, fără să se lase însă dominat de aceasta; i se părea drept chiar dacă se înfiora uneori la gândul că depăşea anumite limite.  
*  
Îşi avea porţia lui de suferinţă; Paula nu mai căpăta salvatorul cinci de la profesoara de fizică. Nu mai stătea cu el în bancă, se mutase; nici nu mai făceau acele plimbări nici nu mai avea cum să o ajute. Era chinuit de remuşcări bănuind că totul se întâmplase datorită insistenţelor sale prosteşti. Surprinzător, Dinu l-a ghicit cât de tare se implicase sufleteşte:  
- Ce zici gaşpere, dacă tot nu ai şanse, ne laşi să ne încercăm şi noi norocul?  
- Nu aveţi decât! Mai mult nu putuse să spună; expresia feţei completa însă cu mult acest răspuns evaziv.  
- Te lăsăm pe tine amice, eşti mult mai înfierbântat decât noi; mai mult, vom încerca să te susţinem pe cât ne va sta în putinţă.  
- Băieţi, sunteţi mari; şansele mele sunt însă nule.  
- Asta credem şi noi dar îţi dorim din suflet succes. Ne bucurăm că eşti lucid.  
- Lucid pe naiba...  
*  
Sunt unele perioade în viaţă când pur şi simplu nu ştii ce să faci cu tine. Privit din afară, în astfel de perioade, sugerezi ideea întâlnirii unui indicator pe care, fără nici o altă explicaţie, stă scris sec: “OCOLIŢI!”  
Cei apropiaţi încearcă să priceapă ce se întâmplă cu tine, insistă dar în cele din urmă cedează şi te lasă în apele tale. Nu realizezi dacă îţi pasă sau nu şi uite aşa, timpul scurgându-se, te trezeşti anost într-un început anost de vacanţă. Dacă ar fi fost în starea lui obişnuită, mai mult ca sigur că paşii l-ar fi purtat spre raiul lui, în singurătăţile dintre malurile Dâmboviţei. Acum însă, acele locuri i-ar fi învolburat tristeţile din sufletu-i anonim, sedimentate parcă de picuri mărunţi şi deşi ai unei ploi nesfârşite de toamnă. În dragoste, ca şi în toate cele, teoria este una iar practica cu totul alta.  
*  
Anonimatul şi superficialitatea fac casă bună chiar dacă nu se condiţionează reciproc. Fără să-şi dea seama cum, Anna a ajuns să fie atracţia din acea vară. Nu era o anonimă, era cunoscută în cartier şi în împrejurimi. Scundă, şatenă, cu sânii împliniţi la cei şaisprezece ani neîmpliniţi, cu trupul firav dar plin de senzualitate, dăruia plăceri fără să se implice sufleteşte. Nu amesteca una cu alta. El unul a avut parte de ceea ce îşi dorea mai puţin. Jinduia la trupul ei, având mintea plină de fantasme erotice, dar greşise enorm, fără de voie. Se lipise de sufletul ei; un suflet plin de amărăciune. Nu se lăsa sărutată, nici măcar fugar dar zilnic îl aştepta ca pe o tămăduire. Fiecare rămânea, cu o încăpăţânare de neclintit, în ale sale. Îl purta până în preajma locurilor unde avea întâlniri numai de ea ştiute, îl lăsa la câte un colţ de stradă după care revenea senină spunându-i:  
- Să mergem!  
Dacă era curios şi o urmărea pe furiş, o vedea stând de vorba cu vreun băiat de cartier, niciodată acelaşi. Nu primea nici un fel de explicaţii şi dealtfel nu explicaţii dorea de la ea.  
Să fi fost o vară pierdută? Ei bine, nu a fost să fie aşa. După ceva timp, în împrejurări în care tot ceea ce este dincolo de “zidurile” cazărmii capătă o semnificaţie aparte, avea să înţeleagă, să simtă mai mult. Să întâlneşti, în această conjuctură, pe cineva care cunoaşte aceleaşi locuri ca şi tine, mai mult poate, să găsiţi chiar cunoştinţe comune, constituie o bucurie de nedescris.  
...............................................................................................................................  
- Cam pe unde stai?  
- Pe lângă cinematograf, în blocul de vizavi.  
- Nu că nu se poate. Imposibil să nu ne fi întâlnit vreodată pe acolo!  
- Posibil, cam pe acolo îmi făceam veacul.  
- Şi eu. Când eram mai mic, nu scăpam un film şi tot pe acolo m-am plimbat o vară întregă cu Anna.  
- Care Anna?  
- O puştoaică şatenă, firavă, cu sânii mari.  
- O cunosc! Nu este aia care se culca cu toţi?  
- Ba da. Cred că da, numai că nu se culca cu toţi; cu mine nu a făcut-o. Nici nu mă lăsa să o sărut măcar.  
- Zi bodaproste! Înseamnă că fata asta a simţit ceva aparte pentru tine.  
- Zău că nu înţeleg.  
- I-a umplut pe toţi de sifilis; avea sifilis şi nu a vrut să te procopsească şi pe tine cu el!  
În acea seară s-a gândit cu tandreţe la Anna, la zâmbetul ei enigmatic, la sufletul ei plin de amărăciune. In acea seară Anna i-a fost cu adevărat dragă.  
*  
Atunci când profesorul cercetează cu atenţie catalogul o linişte profundă se lasă asupra clasei. Emoţiile devin răscolitoare cu fiecare filă a catalogului dată înainte sau înapoi. Profesorii nehotărâţi fac ravagii. Îşi aruncă privirea lapidar asupra primelor pagini, mai răsfoiesc una, două, scrutează cu privirea pagina pe care eşti şi tu înscris, aştepţi cu sufletul la gură păstrând o rază de speranţă ce se pierde atunci când privirea îi este aţintită asupra numelui tău apoi îţi vine să înnebuneşti de bucurie nu alta; profesorul a mai dat două trei pagini, îi torturează acum pe cei de la sfârşitul catalogului, tu ai trecut de la agonie la extaz dar mult nu durează. Paginile sunt date înapoi, totul se prăbuşeşte atunci când eşti numit să ieşi la lecţie; bruma de cunoştinţe ce o aveai s-a încâlcit în trăirile intense pe care le-ai avut şi nu mai poţi spera nici măcar la un cinciulică, “pâinea elevului”.  
Florin, deşi are trăiri mult mai intense faţă de ceilalţi, nu se pierde cu firea, rămâne încrezător în steaua sa norocoasă. El unul, s-a adaptat perfect la viaţa de elev; şi-a perfecţionat auzul, a făcut intens exerciţii de citire de pe buze şi la fel cum profesorii îi pândesc pe elevi, tot aşa şi el îi pândeşte pe aceştia. Reuşeşte de obicei să răspundă la întrebările puse, ce-i drept cam nesigur.  
- Ei, ce notă crezi dumneata că meriţi?  
- Şap-....  
Privirea profesorului se încruntă nevenindu-i să creadă iar Florin sesizează pe dată:  
-- ...se.  
Profesorul şi clasa se destind în hohote de râs, capitolul de negocieri fiind încheiat.  
*  
Au fost aduse lucrările scrise la lb. Română. Profesoara îşi exprimă dezamăgirea:  
- Sunt cele mai proaste lucrări din câte mi-a fost dat să corectez!  
Florin s-a albit la faţă. Îşi face socotelile şoptit: “De-aş lua măcar un patru, cu şase pe care îl mai am,... trebuie să scot un cinci în teză..”  
- Am să încep cu cele mai mici note şi trebuie să spun, cu părere de rău, am fost nevoită să pun chiar şi note de trei.  
Socotelile lui Florin par să se năruie, a rămas mut, pare să fi renunţat la orice fel de calcule dar de fapt se află ca şi în transă. Este concentrat, dorindu-şi cu ardoare să-şi audă numele numai după primul val. Cântăreşte de departe fiecare lucrare ce se află în faţa profesoarei, înainte ca aceasta să rostească numele, încercând să-şi dea seama dacă este sau nu este a lui. Cu fiecare strigare de nume speranţele îi cresc.  
- Acestea au fost notele de trei. Urmează cele de patru!  
Culoarea pare să revină în obrajii colegului de bancă. Răsuflă uşurat, despovărat de emoţiile trăite până acum; urmăreşte însă rostirea numelor cu acelaşi interes.  
- Urmează acum, să vă citesc numele celor care au reuşit să obţină un cinci tras de păr.  
“Am scăpat, am scăpat!” şopteşte Florin cuprins de bucurie dar încă nu s-a terminat totul. Realizează că nu a luat nici cinci, nici şase. Înseamnă că a luat şapte!, poate chiar să ducă lucrarea acasă. Fenomenal! Lucrurile iau însă o întorsătură neaşteptată:  
- Acum să trecem la cele mai bine notate lucrări. Nu pot spune cele mai bune, întrucât nu a existat nici o lucrare care să merite mai mult de opt!  
“Nu se poate, nu am cum să iau opt; să vezi că lucrarea mea a rămas rătăcită cu mult în urmă. Cine ştie ce notă am luat. M-am bucurat ca un prost, de pomană!”  
- .... Florin Stancu, ...îi citeşte profesoara numele, cu voce egală, între cei care au reuşit să ia nota opt la lucrare.  
*  
Nu a trecut prea mult timp de la recentele lucrări; Florin încă vede viaţa în roz. A uitat însă de “schema” de ascultare la lb. română. Este trezit la realitate atunci când este apelat Albert să răspundă la lecţie. O realitate crudă. Profesoara ascultă de regulă câte trei elevi în fiecare oră. Până acum a fost ascultat unul singur. De fiecare dată când Albert este ascultat, invariabil urmează el. O parte din fiinţa lui este distrusă; mintea însă îi lucrează găsind o idee salvatoare:  
- Trage de timp, trage de timp!  
Albert a înţeles. Se ridică greoi, cu privirea împrăştiată pe cărţile şi caietele aflate pe pupitru, părând a încerca să afle care este lecţia ce trebuia pregătită pentru astăzi. Se joacă cu răbdarea profesoarei, pândind momentul în care aceasta se metamorfozează în nerăbdare:  
- Pentru azi, am avut de pregătit.... După oarece timp spune, cu voce tărăgănată, titlul lecţiei după care, bineînţeles pauză.  
- Ştiţi,... doamna profesoară,.... eu... nu m-am pregătit pentru astăzi!  
Florin se simte trădat. La orice numai la asta nu se aştepta. Profesoara însă este întruchiparea răbdării, în plus nu poate pune cu uşurinţă o notă proastă:  
- Ei, hai că ştiu prea bine; la ora mea tu nu vii niciodată nepregătit.  
Albert este surprins de această afirmaţie; nu prea se omoară cu învăţătura, cu atât mai puţin la lb. română. Lecturile însă îi încălzesc de fiecare dată sufletul, ca atunci când se afla împreună cu vechiul, uitatul lui prieten George. Îşi îndreaptă umerii gârboviţi, de elev surprins cu lecţia neînvăţată, îşi limpezeşte privirea şi glasul şi începe să caracterizeze personajele, aşa cum le-a simţit lecturând opera, fără să pomenească părerile criticilor întrucât puţin îl interesa ce şi cum au lecturat aceştia opera, ce judecăţi de valoare au emis după aceea. Glasul acum nu îi mai este tărăgănat ci ar vrea să-i sune a rugă de a nu fi întrerupt. Când peniţa stiloului se apropie de catalog, atacă alt personaj surprinzând cu o trăsătură de caracter mai puţin subliniată, astfel încât profesoara este nevoită să îl întrerupă în cele din urmă pentru a putea preda mai departe. Alături, Florin simte acel sentiment cald de prietenie pe care Albert l-a simţit prima dată când era împreună cu George.  
Trăirile anilor de liceu au o mare complexitate, nu apucăm să realizăm ceea ce simţim că îndată totul este redirecţionat:  
- Vă reamintesc că, peste două săptămâni, aveţi programată teza la lb. română. Aveţi de pregătit dramaturgia contemporană şi critica lui Tudor Vianu.  
- Vă rugăm, nu ne mai daţi şi critica...  
- Nu, nu se poate, este în programă...  
- Vă rugăm, vă rugăm....  
- Vă repet, nu se poate!  
- Nu o să-l învăţăm şi gata!  
- O faceţi pe riscul vostru!  
*  
A fost surprins să afle despre Vianu că, după ce debutase în critica literară, a renunţat să-şi continue activitatea în acest domeniu, din respect pentru munca altora: “Să ne aplecăm unul asupra altuia, nu pentru a ne judeca, ci pentru a ne înţelege; pentru a ne bucura de umanitatea fiecăruia dintre noi”. Aproape că nu-i venea să creadă că un asemenea om a existat vreodată. Un asemenea om ar putea înţelege că operele literare au devenit instrumente de tortură în şcoli, ori, cei care le-au scris nu şi-au dorit decât să fie citite, să aducă lumină în mintea şi sufletul cititorilor şi nu să fie analizaţi, disecaţi în sălile de clase, la orele de lb. română. De altfel, pentru mintea şi sufletul lui, Vianu a fost întru totul surprinzător, răscolitor. A descoperit că între valorile umane, încă nedefinite clar în mintea lui, mai exista o valoare pe care, până acum, nu o percepuse; valoarea religioasă. Totuşi, dacă ar fi fost avizat, ar fi prins înţelesul comportamentului domnului Diţă: “un punct sus, unul jos / cât îi doamne de frumos..”... ar fi înţeles semnificaţia îndemnului acestuia ca pe data de “30 noiembrie” să pună grâu într-o farfurioară cu apă “pentru a vedea cum se formează rădăcinile şi tulpinile”, ar fi înţeles de ce a înainte de paşti învoia grupuri mici de elevi să meargă la biserică, pe rând, el continuindu-şi netulburat orele în vreme ce copii aşteptau nerăbdători întoarcerea celor învoiţi. A fost pus în încurcătură, neputându-se lămuri pe deplin, aflând pe de o parte că “sfera de provenienţă a unor elemente apărute în conştiinţa noastră nu garantează valoarea lor” şi pe de altă parte un “rest” rămâne întodeauna neexplicat, realizând totuşi că pentru a-l înţelege pe Vianu are nevoie de o cultură la care în parte, nici măcar nu avea acces. Mintea şi sufletul i-au fost prinse ca într-o capcană, totul era izvor de reflecţii astfel încât părea să fi intrat într-o nebuloasă din care cu greu ar mai fi putut ieşi. A putut evada datorită concluziilor lui C.I.Gulian: “în d. Vianu cititorul află o călăuză sigură şi un îndreptar antrenant, urmând ca pentru adâncirea sistematică a problemelor filozofice, cititorul să ostenească singur, în direcţia pe care şi-o va alege, după criteriile şi punctele de vedere proprii”. Indiferent deci de nivelul lui de cultură, avea dreptul la puncte de vedere proprii; în exprimarea lor, din respect pentru acest mare om, trebuia să se încadreze în limitele bunului simţ. Mintea a început să-i lucreze asupra unei nedumeriri care îl lăsase în ceaţă; balada meşterului Manole nu poate trata nicidecum geniul constructiv al poporului român. A răstălmăci textele întru slăvirea propriului popor nu echivalează decât cu un patriotism rânced, leşinat. Să ţi se dărâme noaptea tot ce zideşti ziua înseamnă cel puţin nepricepere. În fapt, ni se prezintă o stare a lucrurilor la un moment dat, moment ce pare să devină prezent continuu; starea de înapoiere faţă de civilizaţia avansată a occidentului. Principalul martor al acestui moment, meşterul Manole, are revelaţia ieşirii din impas: sacrificiul, sacrificiul care la români a ajuns cea de-a doua religie ori poate prima, hrănită din dorinţa de a nu fi mai prejos decât alţii, dorinţa de a fi în rândul lumii. Istoria, prezentul ba chiar şi viitorul nu fac decât să certifice faptul că românii sunt copii ai suferinţei; atunci când aceasta nu vine din afară, ei şi-o provoacă singuri ca într-o nevoie perpetuă....  
 
Referinţă Bibliografică:
IX. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2048, Anul VI, 09 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!