Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2042 din 03 august 2016        Toate Articolele Autorului

VIII. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VIII. CASA SUFLETULUI MEU  
 
Ţi-ai găsit! Uneori îndărătnicia unui adolescent nu are margini. Trebuia să prindă macăr ultima oră din acea zi, mai ales că era ora d-nei Iacobini. De servietă nu mai avea nevoie. Trebuia să alerge degrabă, direct la tramvai, căci altfel ar fi putut avea neşansa unei noi confruntări cu dl. Constantin. Fugea ca un nebun, mâncând pământul. Îşi închipuia că picioarele îi sunt arcuri şi că fiecare atingere a acestora cu pământul îl va propulsa cu şi mai multă forţă spre înainte. Îşi închipuia că în timpul alergării îşi poate odihni câte un picior, pe rând, manevrând centrul de greutate al trupului după dorinţă. Fiecare fibră, fiecare părticică a corpului şi-o subordona deocamdată dorinţei arzătoare dea fugi cât mai repede. A ajuns în acelaşi timp cu tramvaiul în staţie. Poate că vatmanul, văzându-i de departe goana nebună i-a înţeles intenţia şi a încetinit. Cert este însă faptul că dacă nu ar fi fost ajutat să urce treptele înalte ale scării vagonului, s-ar fi prăbuşit pur şi simplu. A fost condus spre un scaun liber. Ar fi vrut ca măcar să îngaime un “mulţumesc” dar nu reuşea. Aerul, aerul atât de mult de care avea nevoie nu îl putea inspira decât în porţii mici şi asta numai după ce expira exploziv. Ritmul respiraţiei îi ajunsese la maximum iar tâmplele îi zvâcneau puternic. Reuşise! Avea să prindă ultima oră.  
*  
Unii oameni par imposibili. Ar vrea să trăiască într-o zi cât alţii într-o viaţă. La ce-i mai trebuia şi această ultimă oră? Dl. Constantin îi oferise cu generozitate o minivacanţă iar el, nici gând să profite.  
Adevărul era însă că în acea seară se aştepta ca d-na Iacobini să spună că făcuse cea mai bună lucrare scrisă din clasă. Nu ar fi suportat ca această recunoaştere să fie făcută în lipsa lui. Încetul cu încetul începea să se simtă bine în acest liceu.  
*  
Apariţia sa pe neaşteptate a fost o surpriză pentru colegi. Majoritatea nu făcuseră decât să discute pe marginea celor întâmplate. Fie că îl îndemnaseră să nu dea creioanele, fie ca îl îndemnaseră să le dea, pentru a nu intra la belele, toţi îl priveau pe Mihai al doi-lea cu acreală. Le părea rău că Albert alesese cu seninătate “o bătaie bună” după cum se exprimase. Dar iată-l în mijlocul lor, radiind parcă de bucuria revederii.  
A avut timp să le explice că fusese exmatriculat trei zile, că în acest timp, după cum i se impusese, nu avea voie să calce pe la şcoală, altfel….  
- Atunci ce cauţi aici?  
- Teza…uitasem. Mâine avem teză la română şi eu nu am cum să o dau, fiind exmatriculat.  
- Nu poţi sta însă nici la ora asta!  
- Am s-o rog pe d-na Iacobini să mă primească la oră ….  
Nu au mai avut timp de discuţii. D-na Iacobini apăruse în capătul holului având catalogul imens sub braţ. Au dispărut cu toţii în clasă, cu excepţia lui Albert, penibil surprins, fără să-şi fi pregătit cuvintele ce avea să i le adreseze. Abia a reuşit să îngaime un “bună seara” la care, d-na Iacobini i-a răspuns din obişnuinţă, intrând în clasă aproape fără să-l observe. Abia după ce a închis uşa clasei scena i s-a derulat din nou în minte, percepând existenţa unei anomalii:  
- Aveţi cumva un coleg rămas pe hol? – s-a adresat clasei.  
- Da, Albert. A rămas fiindcă dorea să vă roage ceva.  
- Chemaţi-l în clasă, vă rog.  
A intrat şovăielnic, încercând să pară hotărât, fapt ce a amuzat-o pe d-na Iacobini:  
- Am înţeles că vrei să mă rogi ceva. O poţi face în faţa clasei, sau este cazul să ies eu pe hol?  
- Nu,…doream doar…să vă rog…să mă primiţi la ora dumneavoastră.  
- Aaa…poftim te rog; eşti invitatul meu în seara asta. Ia loc te rog unde doreşti, chiar şi aici…- vorbele fiindu-i însoţite de tragerea uşoară a scaunului de la catedră.  
- Trebuie însă să vă mai rog ceva!  
Cu un aer de uşoară enervare, stăpânită totuşi în faţa musafirului, modelată în nerăbdare, oftând pentru a preveni că făcuse destule concesii, că nu prea mai este dispusă la un nou compromis, i s-a adresat:  
- Ei,…spune ce mai doreşti!  
- V-aş ruga să-mi puneţi şi absenţă.  
- Adică, să stai la oră şi să-ţi pun şi absenţă? Cum vine asta?!  
Că nu va fi înţeles, la asta Albert nu se gândise. În plus, realiza cu stupoare, că mintea părea să-i fie blocată. Nu putea decât să-i dea dreptate d-nei Iacobini. Era un nonsens să fii trecut cu absenţă când, de fapt, erai prezent, mai mult încă, doreai să fii prezent.  
Salvarea a venit din partea clasei. Cel puţin cei care mergeau la cor şi-au unit vocile şi în tot liceul, melodios sau nu au răsunat cuvintele:  
- Doamnă, a fost eliminat!  
Efectul a fost devastator. Scaunul, mai devreme tras, şi-a dovedit oportunitatea. În secundele următoare, firea energică a d-nei Iacobini şi-a spus cuvântul:  
- Treci imediat la loc şi povesteşte-mi totul!  
S-a executat pe loc, depănând întâmplările cu o sinceritate dezarmantă. A înţeles cât de boacănă o făcuse, după hohotele de râs ale ascultătorilor. Nu îi părea însă rău; era fericit să o vadă pe d-na Iacobini râzând cu lacrimi.  
- De fapt, nu am fost eliminat, ci doar exmatriculat trei zile. Dacă figurez prezent, mă va zbura din şcoală!  
- Aşa a spus?  
- Da. De aceea, vă rog să mă treceţi absent.  
- Nu sunt de acord cu asta.  
- Atunci….  
- Atunci, am să te prind eu, dacă o să te zboare din şcoală. Pe răspunderea mea, mâine te prezinţi la ore. De fapt, vei sta lângă elevul de serviciu până se va clarifica situaţia. Exmatricularea o poate hotărî numai consiliul profesoral. Pe timpul exmatriculării elevul nu are voie să se prezinte la ore dar trebuie să fie în şcoală, sub supraveghere, nu să vagabondeze pe străzi.  
- Ce se va întâmpla dacă nu voi da teză la română?  
- Când aveţi teza?  
- Mâine.  
- Cred că am să pot aranja s-o dai mâine. Vei fi anunţat înainte de ora tezei. Oricum, să te prezinţi pregătit.  
- Nu vă supăraţi, cumva aţi adus lucrările scrise?  
- Nu mă supăr de loc şi sper că n-o veţi face nici voi dacă le vom discuta ora următoare. Acum nu ne-a mai rămas timp suficient la dispoziţie.  
*  
A fost chemat la ora de teză, după care s-a întors lângă eleva de serviciu. Nu-i displăcea să-i ţină companie; din păcate profesoara de matematică a insistat s-o însoţească la oră:  
- Nu am voie doamnă ştiţi, eu sunt exmatriculat.  
- Ia te uită le el, leneşul…Poftim imediat la oră!  
Nu a avut încotro iar în pauza următoare i s-a comunicat că exmatricularea fusese suspendată. Totul părea să revină la normal.  
*  
Ceea ce avea să-l doară toata viaţa, urma să vină din partea tatălui sau, Mitru. Prima reacţie a acestuia a fost de totală nepăsare:  
- Dă-l în p….. măsii! - l-a auzit spunându-i d-lui Nedelcu.  
Albert era uşor contrariat. Nu ştia dacă era vorba despre el sau despre d-l Constantin. Oricum, ceea ce făcuse el, nu putea fi trecut aşa de uşor cu vederea. O ştia pre bine şi se aştepta să-şi primească ceea ce i se cuvenea, ca la orice schimb care a stat la baza evoluţiei omenirii. Momentul însă întârzâia inexplicabil, ştiut fiind că ceea ce nu este făcut la timpul său, poate avea efecte contradictorii.  
La câteva zile, mai către ora prânzului, Mitru s-a prezentat în faţa lui, având în mână o curea de transmisie, trapezoidală;  
- Hai să ţi-o încasezi!  
Deşi luat oarecum prin surprindere, aproape că îi venea să îl întrebe: “Jupâne, ţi-ai pierdut cumva cureaua de la pantaloni? Cam mult timp ţi-a trebuit până să-ţi găseşti alta!” La gândul că ar fi putut rosti totul cu voce tare, a zâmbit ca de o ghiduşie numai de el ştiută. Ca un făcut, de câte ori urma să o încaseze, măcar în parte pe nedrept, ceva îl făcea să zâmbească. Zâmbetul nu a durat prea mult. Prima lovitură a fost crâncenă. Nu şi-a dat seama cine a icnit. El, sau tatăl sau? Să-şi înfrângă durerea şi suferinţa era una din micile lui pasiuni tăinuite. Aşa că a reînceput să zâmbească, de astă dată provocator. I-a fost clar că cel care icnea la loviturile aplicate, era tatăl său. Ca într-un fel de nebunie, Albert îşi dorea să tot fie lovit. În schimb, pentru tatăl său bătaia asta, în surdină, devenea apăsătoare:  
- Nu plângi?! Tu-ţi dumnezeii mătii!  
- Nu plâng, mă! Dă că de-aia m-ai făcut, să ai pe cine bate! Hai dă, n-auzi!  
Ce a urmat, nu-i greu de închipuit. Din pricina usturimii loviturilor grele, date cu repeziciune, i-au dat lacrimile. Până atunci, după fiecare lovitură îşi îndemna tatăl scurt, cu ură: “dă! Hai, dă!” De ciudă, că nu a mai putut rezista, Albert a izbucnit în plâns. Mitru s-a oprit, satisfăcut. Satisfacţia asta avea să-l coste însă mult prea scump. Ani şi ani, Albert nu va scăpa nici o ocazie pentru a-l provoca. Peste timp, uitând totul, manifestându-şi cu sinceritate afecţiunea faţă de acesta, Albert îl va repezi:  
- Mai ţii minte mă, când m-ai bătut ca pe un câine turbat?  
Dacă i-ar fi răsucit cuţitul într-o rană poate l-ar fi durut mai puţin. Avea să uite vreodată; avea să-l ierte vreodată? Într-un târziu, avea să afle cât de dureroasă era iertarea acestuia, când i-a simţit îmbrăţişarea. Era o îmbrăţişare de compasiune, lipsind afecţiunea. Şi-a dat seama că Albert îl iertase din milă, realizând că ajunsese la neputinţa bătrâneţilor….  
*  
Ispita era prea mare. Trebuia să-şi dovedească măiestria în a face copiuţe. Pentru a scrie cât mai mărunt folosea dosul peniţei la uşoarele atingeri pe suprafaţa hârtiei. Dura mult dar dorea să dea clasă. În acest răstimp, bineînţeles că, vrând- nevrând memora şi lecţiile. Îi dădea dreptate d-lui Bâlea, profesorul de rezistenţă, care îi aviza înainte de orice lucrare scrisă:  
- Puteţi să mă copiaţi copii, dar nu care cumva să folosiţi cartea sau caietul de notiţe. Cartea este munca altora, notiţele le aveţi datorită muncii mele. Voi făceţi-vă copiuţe; asta este munca voastră, iar eu nu mă amestec, cu ele aveţi voie. Dacă vă prind că faceţi altfel, v-am ars!  
Ignora însă că urma să dea teza cu dl. Constantin. Într-adevăr i-a uimit pe toţi colegii cu copiuţele făcute; unul dintre ei însă, având spiritul practic mai dezvoltat decât ceilalţi l-a atenţionat pe dl. Constantin.  
Nu putea încălca regula jocului; copiuţele ca atare, fără a fi folosite, erau lipsite de orice valoare aşa că nu a dat înapoi să le şi folosească.  
Dl. Constantin părea absorbit de cu totul altele la catedră. Pe neaşteptate însă, surprinzător de sprinten pentru masivitatea lui, a ajuns în dreptul băncii lui Albert. Dorinţa lui de a-l surprinde copiind era atât de mare încât nici noroaiele cu care recent făcuse cunoştinţă nu i-ar fi putut încetini avântul:  
- Arată-mi ce ai în mână!  
A privit fiţuica cu admiraţie. Era de mărimea unui bilet de tramvai, iar pe ea era scrisă, cuvânt cu cuvânt, întreaga lecţie care o dăduse ca subiect pentru teză. Asta nu l-a împiedicat să se simtă triumfător:  
- Ai nota unu! Părăseşte te rog sala de clasă.  
*  
Îi păsa prea puţin de nota proastă proaspăt căpătată. Considera că nu avea cui să dea socoteală pentru asta. Încasase destul, cât pentru toate notele proaste pe care ar fi putut să le ia într-o viaţă, şi chiar dacă ar mai fi încasat ceva pe deasupra, nu mai conta. În faţa lui,pe hol, se desfăşura gazeta de perete. Îi fusese rezervat locul de frunte. Cele petrecute îi merseseră atât de tare la suflet d-lui Constantin încât nu avusese linişte pănă nu îi scrisese o poezie, cu dedicaţie:  
“Cine e-‘ncăpăţânat  
Prost crescut, neobrăzat  
Este prompt sancţionat  
De colegi e criticat  
De părinţi admonestat.  
Cine a păţit toate acestea  
Albert vă spune povestea!”  
Urmare acesteia, Albert fusese asaltat de creatori de versuri care de care mai deochiate la adresa d-lui Constantin. I-a dezamăgit pe toţi, refuzând să savureze înţelesurile; considera afacerea încheiată. Bine ar fi fost să fi avut mai multă minte, să nu se fi lăsat atras în porcăria asta, dar acum era prea târziu. Iniţial, avusese o deosebită consideraţie faţă de dirigintele său, în urma unei întâmplări, o întâmplare cu ghinion, din cele care îi ieşeau în cale mai la tot pasul.  
Iulian, unul dintre colegii săi, un zdrahon nătăfleţ cu ochelari, a ţinut să se dea mare caftangiu, iar dintre toţi, i-a convenit să-l aleagă tocmai pe el, să-şi arate forţa bicepşilor. Dacă tot şi-a căutat-o cu lumânarea, Albert i-a scăpat una la meclă. Necazul însă a fost că i-au sărit ochelarii, ba încă s-au mai şi spart. Cum cel care este măgar, persistă să rămână măgar până la capăt, Iulian şi-a adus părinţii la şcoală, reclamându-l d-lui diriginte. Avea ochelari de intelectual de rasă, cu lentile verzui, făcuţi pentru cei cu dare de mână. Aflând de la această parte a împricinaţilor cum că Albert ar trebui să plătească reparaţia ochelarilor cu pricina, în milostivenia lui, d-l. Constantin l-a chemat pe acesta din urmă zicându-i:  
- Ar fi bine să nu le spui încă părinţilor tăi că ai de plătit o pereche de ochelari. Mai lasă să trecă puţin timp.  
I-a mulţumit pentru răgazul primit, fără ca măcar să-i trecă prin minte că în fond nu prea avea vină faţă de cele întâmplate. Aşa diriginte înţelegător, să tot ai! La numai două zile însă, dl. Constantin l-a apostrofat:  
- Nu ai de gând să plăteşti odată ochelarii pe care i-ai spart?  
A avut senzaţia că pică cerul pe el. Mia şi Florin s-au oferit să-l sprijine material pentru a nu mai afla părinţii lui. I-a refuzat. Fără voie, a înspăimântat-o pe Mia; încerca degajat un număr de echilibristică…Mia s-a repezit şi l-a tras de mână atunci când se apropia un tramvai:  
- Albert, te rog! Nu…  
A izbucnit în râs când şi-a dat seama ce era în mintea acesteia, liniştind-o.  
Părinţii lui au făcut ce au făcut şi i-au dat patruzeci de lei pentru ochelari. Iulian a rămas repetent. Nu a putut trece de corijenţa la matematică. De cea de la fizică îl salvase el, Albert, fără să ştie de ce. A implorat-o pe profesoară să-i scoată medie de trecere, promiţându-i că în anul următor, el personal, va învăţa mult mai bine. A fost una din promisiunile pe care nu şi le-a respectat, motivând că de fapt Iulian rămăsese oricum repetent, surprins fiind şi de afirmaţia profesoarei de fizică, cum că era convinsă că Iulian oricum nu va trece de corijenţa de la matematică. Uneori, promisiunile neîndeplinite reapar ca regrete, regretele sunt însoţite de păreri de rău, părerile de rău devin dureri molcome.  
*  
După ce a avut imensa satisfacţie de a-l prinde copiind pe Albert, dl. Constantin s-a simţit ca o băşică ce răsuflă, în faţa catalogului deschis la numele acestuia. Notele obţinute de acesta erau parcă aranjate ca într-o apărare şahistă nepermiţând atacul la rege; cu nota din teză nu avea cum să-l lase corijent pe toamnă. Fusese ceva încântător să şi-l închipuie lăsându-l apoi repetent, umilindu-l aşa cum o făcuse şi el. Cu ochii ţintă pe tabla de şah îi încolţi o idee dătătoare de speranţe. Trebuia să atace cu nebunul….  
*  
- Albert, ai grijă că eşti în situaţie de corijenţa la “Rezistenţa materialelor”! Trebuie să-l rogi pe dl. profesor să te mai asculte. Îţi poţi îndrepta cu uşurinţă media.  
- Nu cred că este vorba de mine doamnă…  
- Ba da. Uite, ai aici unul după altul, doi de trei. Dacă te-ai fi străduit să iei măcar un patru în loc de trei, situaţia ar fi fost cu totul alta.  
- Dar nu sunt notele mele pentru că nu am fost ascultat!; trebuie să fie o greşeală!  
- Eşti sigur că în zilele datate nu ai fost ascultat?  
- Cred că sunt datele în care am dar extemporal. Am dat, ce-i drept, două extemporale dar nu ne-au fost aduse încă.  
- Atunci înseamnă că nu ai făcut nimic în extemporale!  
- Nu puteam avea lucrări atât de proaste; de altfel, dl. profesor le corectează şi pune notele în faţa noastră…  
- De data aceasta a procedat altfel şi nu i se poate imputa nimic.  
- Nu vă supăraţi, vreţi să verificaţi dacă şi ceilaţi colegi au note puse în aceeaşi dată?  
- Văd că…, numai puţin, să mă mai uit…Nu, nu au; eşti singurul cu notele puse. Clarifică-ţi situaţia!  
*  
Situaţia avea să se clarifice cât de curând. Două teancuri aşezate pe catedră înfiorau pe cei mai mulţi dintre cei prezenţi în clasă. Fiecare lucrare era judecată corect, cu autorul ei lângă profesor, la catedră. Albert aştepta liniştit; lucrările lui erau departe de nota trei. Lucrurile se vor limpezi. Şi-a auzit numele, a dat să se ridice dar lucrarea i-a fost pusă cu faţa în jos, aşa cum se pun oglinzile în casa în care un mort aşteaptă liniştit să fie condus pe ultimul drum. A fost strigat un alt nume iar cel apelat a fost aşteptat să ajungă la catedră. Cu răbdare, profesorul îi analiza fiecare punct după care îşi rostea verdictul sec, indiferent la reacţia elevului. Unii dintre colegi exaltau de bucurie, chiar dacă nota rostită era un amărât de cinci iar alţii, după ce păreau loviţi cu leuca îşi reveneau cât de cât privind plini de speranţă al doi-lea teanc de lucrări. Într-adevăr, la cea de-a doua lucrare avuseseră subiecte mai uşor de abordat. Albert însă nu avea de ce să mai spere; notele din catalog nu erau puse din greşeală ci voit. În momentul în care şi cea de-a doua lucrare a sa a avut soarta celei dintâi a realizat că, el unul, era un viitor repetent. Începând din 15 septembrie va vea alţi colegi, mai mici cu un an decât el, va avea un alt diriginte. Oricum, ar fi făcut orice numai să scape de cel actual. Domnul Bâlea, în fond, îi făcea un pustiu de bine. Dacă ar fi întrezărit mai devreme această posibilitate ar fi predat lucrările albe, fără răspunsuri, iar domnul Bâlea ar fi fost scutit de a crea o situaţie jenantă şi pentru dânsul.  
*  
Uneori nu este deloc uşor să ai prieteni. Deşi totul era mai mult decât evident, strigător la cer s-ar putea spune, totuşi Dinu, Florin şi Mia încercau să-l convingă că totul se va rezolva. Sigur, credea şi el că se va rezolva, dar totul trebuia răscroit. Va avea un alt drum, alte coordonate. Îşi va mobiliza fiecare părticică a fiinţei sale în aceeaşi direcţie dar numai şi numai după ce acest capitol se va încheia definitiv.  
*  
Când sufletul îţi este apăsat, povara muncii devine un adevărat balsam. Cu cât muncea mai mult, cu atât îşi simţea sufletul despovărat. Dacă nu ar fi avut această senzaţie cine ştie unde l-ar fi dus închistarea sufletească. Muncea ignorând totul. Ignora germenele urii şi al dorinţei de răzbunare ce-i încolţea uneori în suflet dar ignora şi iubirea ce o nutrise ani în şir faţa de Iuria. Muncea din zori până în seară, pe tăcute, refuzând să dea atenţie până şi propiilor gânduri. Avea doar senzaţia fortificării trupului şi sentimentul de tăbăcire a sufletului. Sfârşitul vacanţei a fost apăsător; trebuia să se prezinte la examenul de corijenţă la “Rezistenţa materialelor”. A trebuit să mintă; a fost prima dată când l-a minţit pe Mitru fără să simtă nici un fel de remuşcare, a fost începutul unui şir neîntrerupt de minciuni:  
- A fost greu, nu am făcut nimic….  
- Esti prost, du-te în p… mătii!  
În fapt, nici măcar nu se prezentase la examen; umblase aiurea simţindu-se eliberat din custodia d-lui Constantin.  
*  
Începutul primei zile de şcoală avea să fie un adevărat coşmar. Mihai atotştiutorul l-a luat în primire de cum l-a zărit:  
- Tâmpitule, de ce nu te-ai prezentat la corijenţă?  
- Nu am avut chef!  
- Nu eşti sănătos la cap!  
- Oricum, tot mă pica Moş Pendulă!  
- Ba avea sarcina să te treacă.  
- Dar eu unul, nu aveam chef să trec.  
- Mă, tu eşti zdravăn la cap?  
- Sigur că sunt, numai aşa puteam scăpa de dl. Constantin, ca diriginte.  
- Scăpai oricum tembelule! Ştii pe cine avem acum ca diriginte?  
- Pe cine aveţi, vrei să spui. Ei bine, pe dl. Constantin…  
- Ba nu! Pe doamna Iacobini!  
- Nu pot să cred aşa ceva. Este o minciună gogonată.  
- Ba este cât se poate de adevărat. Îţi dai seama ce ai ratat?  
Când s-a anunţat prin staţie dirigintele anului III B a simţit că picioarele i se înmoaie. Şi-o făcuse însă cu mâna lui. Dacă ar fi ştiut, ar fi fost în stare să mănânce, chiar, manualul de rezistenţă. Părea dar, să fie prins într-un carusel, caruselul nebuniei. Slavă domnului că avea o constitutie mentală destul de robustă altfel, nu ar fi fost de mirare să se trezească într-un ospiciu. Deci Mihai avea dreptate. La clasa lor, a foştilor lui colegi de clasă, profesor diriginte era d-na Iacobini. Înclina să creadă că avea dreptate întru totul. Nu ar fi trebuit decât să facă un simplu act de prezenţă la examenul de corijenţă. O dăduse în bară pur şi simplu. Totuşi, până să ajungă la etajul I, în sala de clasa a anului II B, şi-a revenit complet. Urma să aibă ca dirigintă o profesoara de fizică, plăcută la înfăţişare. S-a postat hotărât în faţa dânsei, luând-o prin surprindere:  
- Sărut mâna doamnă. Sunt noul dumneavoastră elev. Am rămas repetent. De fapt nu sunt de repetenţie. Voi fi cel mai bun elev al dumneavoastră în toate privinţele.  
Cum de înşira vorbele astea, fără suflare, împotriva firii lui domoale, ce-i venise aşa dintr-o dată să iasă în faţă, era greu de înţeles. A realizat nefirescul situaţiei abia când a terminat cele spuse. Îşi dorea să fie cel mai bun, dar în acest sens, o agresivitate de neînchipuit îi stăpânea sufletul. Dacă ar fi fost vizibil acest fapt, profesoara i-ar fi răspuns protocolar că se bucură să aibă un asemenea elev în clasă. Se bucura însă sincer.  
Dar ziua de-abia începuse.  
A fost primul care s-a oferit să coboare la bibliotecă, să ajute la căratul manualelor deşi el unul le avea pe cele de anul trecut. Angajamentul de a fi cel mai bun nu era câtuşi de puţin formal. Odată intrat în sala bibliotecii s-a trezit faţă în faţă cu d-na Iacobini. L-a scrutat cu privirea, făcându-l să se simtă ca un dezertor:  
- Albert, de ce nu te-ai prezentat la corijenţă!?  
Nu a reuşit să îngaime mare lucru deşi era vizibil că se străduia. Nu era în stare decât să se simtă un tâmpit, să-i dea dreptate lui Mihai. De la hotărârea de dinainte coborase, brusc, la starea de idioţenie:  
- Păi.., ştiţi,…să vedeţi că…  
- Lasă asta acum. Îmi vei spune altădată. Te duci urgent la secretariat, scrii o cerere să susţii examenul de corijenţă pe motiv că ai fost bolnav în data respectivă, aduci o scutire de la un medic; să nu-mi spui că nu te descurci tu fiindcă nu te cred şi te prezinţi la tine în clasă.  
A apărut în pragul clasei anului II transfigurat şi totodata jenat, ca unul care după ce face un cadou îi cere, persoanei căreia i l-a oferit, să îl restituie:  
- Ştiţi, doamnă,…vă rog frumos să mă iertaţi dar nu mai sunt anul II ci anul III, adică, de fapt se va rezolva totul în această privinţă.  
- Mă bucur mult pentru tine deşi trebuie să recunosc, simt o părere de rău că te pierd. Eşti liber; succes în noul an şcolar!  
- Vă mulţumesc mult.  
Înainte de a cobora la secretariat, a urcat la colegii lui, la dragii lui colegi, adevăraţii lui colegi. A deschis uşa cu grijă şi dându-şi seama că sunt singuri în clasă, fără nici un profesor, a strigat cu entuziasm:  
- Băieţi, sunt anul trei!  
- Urrraaa…! Au izbucnit în cor încercând apoi să-l năpădească cu întrebările.  
- De fapt mai am de susţinut examenul de corijenţă dar sunt convins că va fi o formalitate. Ne revedem în curând.  
*  
- Tu sigur nu ai avut încurcături cu poliţia?  
- Sigur, domn’ doctor.  
- Povestea asta a ta, mi se pare cusută cu aţă albă. Cum adică să nu te prezinţi să-ţi dai corijenţa?  
- Am fost lăsat corijent pe nedrept. Odată ce s-a întâmplat acest lucru, nu văd motivul pentru care aş fi fost trecut la acest examen.  
- Ai fi fost trecut dacă ai fi fost pregătit cât de cât, asta este motivul pe care îl poţi vedea.  
- Motiv care nu a funcţionat absolut deloc, atunci când mi-au fost puşi doi de trei absolut gratuit, în catalog, domnu’ doctor.  
- Mai că te-aş crede dar nu cumva să mă bagi într-o încurcătură…  
- Vă jur, dl. doctor, nu am făcut decât să mă plimb, în loc să mă prezint la corijenţă!  
- Bine, fie, îţi dau scutirea.  
 
Referinţă Bibliografică:
VIII. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2042, Anul VI, 03 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!