Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2041 din 02 august 2016        Toate Articolele Autorului

VII. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VII. CASA SUFLETULUI MEU  
 
A trebuit să se despartă de colegul lui de bancă, de Florin. Doar că nu au jelit amândoi. Pentru întărirea disciplinei, dirigintele a hotărât ca în bănci să stea perechi de elevi. Mare chestie a devenit şi întărirea asta. Se întăreşte disciplina, se întăreşte vigilenţa, totul se întăreşte şi nivelul de trai creşte. Pentru menţinerea ordinei sociale, – care şi-a dovedit superioritatea, bineînţeles – trebuie să vină la şcoală în uniforme, trebuie să poarte numere matricole, trebuie să fie tunşi regulamentar.. Obligatoriu, uniforma fetelor nu trebuie să fie mai sus de genunchi. Cum sarafanul are cordon, lungimea lui se poate regla cu uşurinţă şi dragi le mai sunt doamne băieţilor, fetele cu uniforme ajustate. Dl. Constantin, dirigintele lor, era cel mai exigent, dintre profesori, în privinţa tinuţei. De cum apărea dinspre cancelarie băieţii, săritori din fire, şopteau repezit; “şase, şase.. Bran!” fiindu-le peste mână să transmită mesajul: “şase, şase.. dl. Constantin” astfel că acesta din urmă nu putea decât să constate că mai toate fetele, mai tot timpul, se ocupau cu legatul cordoanelor la sarafane. Cum regulamentul nu permitea elevelor nici să poarte podoabe, dl. Constantin se mulţumea chiar şi numai cu satisfacţia confiscării câte unui obiect pe care, ce-i drept, îl restituia la sfârşitul anului şcolar dacă eleva se străduia să-i tot aducă aminte. Acum însă era prea ocupat de a avea o clasă model, de a reveni pe primul loc. După ce purtase, măgulit, steguleţul de clasă fruntaşă atâta timp acesta revenisei clasei IA, clasă alcătuită aproape exclusiv din fete, unicul elev din această clasă fiind pe cale de a-şi pierde identitatea. Ideea lui, cu separarea băieţilor începea să dea rezultate; punctele adunate până acum reprezentau un început mai mult decât promiţător doar că, cel puţin unele dintre eleve păreau a fi, în unele momente, mai îmbujorate decât ar fi permis regulamentul şcolar dacă, cei care l-au elaborat s-ar fi gândit şi la acest aspect. Simţea o fierbere interioară, intuind că vina nu pute fi decât a băieţilor. Avea ceva bănuieli şi plănuia să pedepseacă în mod exemplar primul prins atentând la pudoare. Va dovedi că este în stare să stăpânesca o mână de derbedei, ba încă mai mult de atât. De când ajunsese să predea la Ministerul de Interne aspiraţiile sale începuseră să crească. În sfârşit, se afla la un început de drum şi gândindu-se ce l-ar aştepta la capătul acestuia simţea o plăcută ameţeală. Deocamdată însă trebuia să obţină rezultatele cele mai bune din liceu cu această clasă . Faptul că în vacanţă colindase pe bicicleta sa “Thompson” ajungând la mai toţi elevii la domiciliu îi sporise autoritatea în faţa acestora, mai ales în faţa băieţilor.  
 
Iorgu se înmuia ori de câte ori îi pomenea de tatăl său. Avea ceva absenţe nemotivate, ba îl mai prinsese şi fumând, dar părinţii nu trebuie să ştie chiar totul despre odraslele lor. Este îndeajuns ca tatăl lui Iorgu să ştie că are un băiat bun, că el, ca diriginte, îl ţine în mână şi în schimb, va fi o gazdă bună la vară când va merge la băi la Amara.  
 
Mitică este cel mai mic de statură dintre băieţi dar acest fapt îl ambiţionează să obţină notele cele mai bune. Dacă toţi ar fi ca el, steguleţul de clasă fruntaşă ar ajunge să se lipească de la sine de această catedră.  
 
Aurel cam are veleităţi de vedetă, doar taică-său este tare-mare la el în comună. Dacă ar avea mai multă ambiţie, băiatul ăsta ar putea ajunge departe. Era cât pe ce să şi-l rupă de la suflet, căci prea s-a uitat de sus când ai lui l-au cadorisit cu ouăle alea proaspete de găină, de-a fost nevoit, numai ca să nu-i refuze, să le ceară şi-o trăistuţă cu făină ori mălai, pentru a fi protejate la drum. Parcă ar fi fost ouă de aur, aşa privise Aurel. L-a iertat însă, atunci când, ajuns acasă, s-a înfruptat dintr-o omletă cu mărar cum demult nu mai gustase. Nu se cădea, faţă de nişte părinţi de treabă, să nu le ierte odrasla.  
 
Minel este stăpân pe el în orice situaţie, fapt uimitor pentru vârsta lui, cei mai mulţi profesori neavând scăpare şi trebuind să-l noteze cu nota maximă sau să renunţe pur şi simplu la a-i mai acorda o notă pe moment.  
 
Dacă Minel este caracterizat de ambiţie, Dorel, prietenul lui, întruchipează echilibrul şi pare stăpânit de dorinţa de a ajunge un om integru şi ferm, pe poziţii principiale.  
 
Dinu, crează impresia unui copil cu o gravitate nefirescă, de care dau dovadă chiar puţini adulţi.  
 
Florin este un zgubiliu, plăcut de fete, cam superficial la învăţătură dar tatăl său lucrează în Minister, în cel de interne, şi oricând se poate întâmpla să ai nevoie fie de un punct de sprijin, fie de o pârghie…  
 
Mihai este iscoditor din fire, săritor, poate chiar prea săritor faţă de colegi. Încercase să şi-l apropie, să-l facă omul lui însă nu reuşise. Băiatul ăsta ştie pre multe dar nu vrea să-i divulge nimic. Poate că ar fi mai bine să fie prudent faţă de el.  
 
Dar tot îşi găsise spionul. Gândindu-se că i-a picat “de sus”, îi venea să râdă în hohote. Picase din rândurile celor care acum sunt în anul III B. Deci cineva acolo sus îl iubeşte, chiar dacă în fişa personală de la Ministerul de Interne declarase că este ateu. Era încântat că îl chema tot Mihai, de parcă eşecul său cu celălalt elev se transformase în victorie.  
 
Din informaţiile pe care le avea de la acesta din urmă, era uşor de înţeles că Gigi şi Cristian nu vor mai zăbovi mult în şcoală. Povăţuise părinţii acestora să-i transfere la profesională, dându-le de înţeles că el unul ar fi dispus să facă un mic efort în acest sens.  
 
Firea lui Albert nu reuşise încă să o descifreze. Prindea câte un capăt de aţă, dar, pe măsură ce înainta pe firul acesteia, totul devenea încâlcit. Recent îl surprinsese scriind versuri în timpul orei şi regreta că îi trecuse cu uşurinţă cu vederea acest fapt, dar trebuia să recunoască; versurile îl amuzaseră :  
 
”Vamă astăzi ţi-am cerut  
Mândro, când te-oprii din drum,  
Vamă numai un sărut  
Şi ţi-l cer şi-acum.  
Vamă numai un sărut  
Să ştii mândro, eu mă jur,  
De nu-mi dai,  
Am să ţi-l fur.”  
 
Nu, categoric nu are o fire poetică ci mai curând una asemănătoare mamei lui Ştefan cel Mare “văzută” de Bolintineanu. Pare să nu-l recunoască drept diriginte, să nu-i recunoască autoritatea dar nu-i poate reproşa nimic din comportament, doar că prea se întâmplă ca, în prezenţa lui, de undeva din memorie să-i revină, sâcâitor în gând replica: “Ştefan e departe…” Ceva îl face să simtă că îi poate influenţa în acest sens, în bună măsură şi pe ceilalţi mai ales pe Florin şi Dinu.  
 
Începu să zâmbească în sinea lui gândindu-se că îl luase din ultima bancă, de lângă Florin, mutându-l în faţă, alături de Cati, eleva cea mai sobră din clasă şi poate din tot liceul.  
 
*  
Cati nu mai înţelegea nimic şi pe deasupra se simţea destul de tulburată. Simţise doar că poalele sarafanului îi sunt trase, constatase ca pulpele îi fuseseră dezgolite, era cât pe ce să scoată un strigăt dar nu o făcuse deoarece nimeni, nici măcar colegul de bancă, nu observase situaţia jenantă în care se afla. Îşi frământa mintea să descopere cum de putuse să se întâmple aşa ceva. A înţeles doar cu o secundă-două înainte de a se repeta aceeaşi situaţie, fără a mai avea timp să o împiedice. Şi de această dată colegul părea impasibil, de parcă ar fi avut alături o bucată de lemn şi nu o fată cu poalele ridicate. Cu toate acestea, bănuia ca o face înadins. Cu genunchiul îi apăsa colţul sarafanului ce dădea peste marginea scaunului. Sub pretextul că ia sau restituie ceva colegului din bancă din spate, se întorcea brusc, aproape cu tot corpul către acesta, iar genunchiul care apăsa sarafanul glisa pe marginea curbată a scaunului trăgâdu-i poalele în sus. Nu-i mai rămânea decât să fie ipocrit, făcând pe nepăsătorul ceea ce, trebuia să recunoască, reuşea cu brio.  
Seara, colegele de cameră au rămas perplex când li s-a adresat:  
- Fetelor, ajutaţi-mă, vă rog, să-mi scurtez sarafanul….  
Câtă vreme a durat operaţiunea colegele de cameră au sporovăit destăinuind micile şicane făcute de noii colegi de bancă. Singura care a tăcut a fost Neti; pur şi simplu îi era peste putiinţă să spună ceea ce făcea în bancă colegul ei, Gigi Chican.  
*  
Să i se fi părut doar? Chipul Iuriei se luminase parcă, atunci când s-au întâlnit. Îi venea s-o îmbrăţişeze şi să o sărute. Amintirea Olgăi i-a înfrânt pornirea, umbrindu-l. Nu mai merita iubirea Iuriei. Păcatele se plătesc şi este mai bine ca scadenţa să fie cât mai devreme, cât le mai ţii încă minte, altfel te vei simţi încontinuu nedreptăţit. Şi-a prelungit, totuşi, în mod voit, traseul coborând din tramvai tocmai la Unirii; din tramvaiul 13; tramvaiul fericirii. Era într-adevăr fericit. Niciodată nu sporovăiseră atât de mult.  
 
A sărit aproape din mers în tramvaiul 24 care, abia că a prins viteză şi a deraiat de pe şine. Mersul pe jos i-a prins bine. Plutea parcă. Totuşi a pierdut prima oră cu dirigintele, ora de franceză. Aveau în continuare ora de dirigenţie şi nici prin minte nu-i trecea să-şi formuleze obişnuita scuză pentru proaspăta absenţă. Aştepta pe hol, într-o visare desăvârşită. Uşa clasei s-a deschis brusc, înainte de a se suna de recreaţie. De dincolo de ea şi-a făcut apariţia statura înaltă, voinică, a profesorului:  
- Ce-i cu tine Albert?  
- Am întârziat domn’ profesor.  
- De ce n-ai intrat în sala de clasă? Ştii doar că eu vă permit.  
- De fapt, abia am sosit…  
- Aha, deci ai chiulit!  
- N-am chiulit domn’ profesor; am lipsit. A deraiat tramvaiul..  
Ultimele cuvinte nu-i fuseseră însă auzite. Faptul că îndrăznise să-l contrazică îl înfuriase prea tare pe dl. Constantin:  
- Derbedeule, mai eşti şi obraznic! Vei fi primul pe care am să-l dau la gazeta de perete.  
- Dar…. pentru ce?  
- Mai şi întrebi?; l-a apostrofat, pornind către cancelarie…  
Albert a rămas singur, înlemnit, pe hol. Din nefericire sunetul clopoţelului i-a stârnit furia, nesimţindu-se vinovat cu nimic. A intrat pe uşă tot aşa cum ieşise dl. Constantin, trântind-o. Nu i-a fost îndeajuns. De la intrare şi-a aruncat servieta în zbor rotit, pe propriul pupitru, apoi a luat un scaun răzleţ drept minge de fotbal. Colegii îl priveau cu stupefacţie:  
- Ai înebunit stimabile?  
- Lăsaţi-mă. Bran mă dă la gazetă…  
- Pentru ce?  
- Fiindcă am lipsit. Adică, am chiulit. În plus, mai sunt şi derbedeu. Acum am aflat-o de la el. Ce vreţi? Mă comport doar ca atare!  
- Potoleşte-te. Nu poate face una ca asta!  
Era însă prea departe de a se potoli. Atenţia i-a fost atrasă de grafica desfăşurată pe banca unui coleg:  
- Neicuşorule, nu asta este gazeta?  
- Îhî, o colorez; i-a răspuns Mihai al doilea mestecând gumă.  
- Mă talentatule, culorile astea nu-s ale mele?  
- Ba da.  
- Şi cum au ajuns la tine?  
- Mi le-a dat Maria.  
- Păi pentru gazetă crezi că i le-am împrumutat eu?  
- Mai am un pic şi termin; ţi le restitui îndată.  
- Îmi pare cu regret, nu vei termina acum, eu îmi iau culorile. Într-adevăr, a strâns culorile cu toată furia ce o simţea le-ar fi rupt chiar, dacă ar fi avut forţa necesară să le strângă atât de tare.  
- Te spun domnului diriginte!  
- Spune-mă şi mumă-ti!  
 
A venit hotărat, congestionat la faţă, l-a fixat cu privirea ameninţător:  
- Dă cariocile!  
Au rămas surprinşi cu toţii vizavi de modul de exprimare, mulţi neputându-se stăpâni, au izbucnit în hohote de râs.  
Dl. Constantin se simţea de parcă ar fi fost tăvălit prin noroi. Nicicând nu îndurase ruşine mai mare. Elevul acesta îi submina autoritatea. Totuşi, tonul i-a devenit împăciuitor oarecum:  
- Te rog dă-ne creioanele!  
- Nu vreau!  
- Nu înţeleg; cum adică nu vrei?  
- Odată ce îmi aparţin, nu se mai poate pune problema înţelegerii.  
- Nu le cer pentru mine ci pentru clasă.  
- Clasa are un fond la care am contribuit şi mai putem contribui cu toţii dacă mai este nevoie!  
 
Cu toate că negocierile se desfăşurau aparent paşnic, atmosfera devenise tensionată. Mulţi dintre colegi, gândindu-se la urmări, îl îndemnau pe Albert să cedeze. Mulţi care se bucurau să-l vadă pe dl. Constantin înfruntat direct îi şopteau să nu cedeze.  
- Te rog, pentru ultima oară, le dai?  
- Nicidecum.  
- Te iau şi te duc acasă la părinţii tăi!  
- Şi ce dacă? În cel mai rău caz, mă aleg cu o bătaie bună!  
- Îmbracă-te. Să mergem!  
A fost gata în mai puţin de un minut, vreme în care cei ce-l susţineau în încăpăţânarea sa au trecut în tabăra adversă. Cu toţii îl sfătuiau acum să cedeze. Mănuşa fusese aruncată însă. Făcându-şi calculele, ajunsese la concluzia că la ora la care urmau să sosească la el acasă, nu ar mai fi fost nimeni de găsit. Dacă tot era atât de absurd, dl. Constantin nu avea decât să bată drumul de pomană.  
Pe drum, a rămas cât mai în urma posibil; trebuia să tragă cât mai mult de timp. A rămas în staţia de tramvai. Dl. Constantin, care avea un avans considerabil, dăduse colţul îndreptându-se către staţia autobuzului 73. Au trecut două tramvaie pe care le-ar fi putut lua. A aşteptat însă. Nu avea de ce să fugă. Dl. Constantin s-a întors gâfâind. A fost surprins să-l găsească rezemat de stâlpul staţiei:  
- De ce te-ai oprit aici?  
- Am abonament la tramvai.  
- Hai cu maşina!  
- Nu am bani de bilet; am doar abonament…  
- Îţi plătesc eu biletul.  
- N-aş vrea să vă bag la cheltuieli.  
- Hai totuşi!  
L-a urmat fără chef. Prin buzunare avea un leu, costul biletului de călătorie până la capătul traseului. Deşi ştia că face un gest lipsit de politeţe, şi-a călcat pe inimă, grăbindu-se să urce primul şi a cerut cu glas tare, să fie auzit:  
- Un bilet de un leu!  
- Ziceai că nu ai bani; l-a apostrofat prompt dl. Constantin.  
În loc de răspuns l-a privit doar, gândind: “ De parcă ăştia sunt bani; şi-apoi îi aveam să-mi cumpăr un pachet de biscuiţi ori o eugenia.” Îi convenea. Autobuzul avea un traseu mai ocolit; gropile înfrânau dorinţa şoferului de a călca pedala de acceleraţie. În plus, pentru a ajunge la autobuzul cu care urmau să continue drumul, mai era o bucată bună de mers pe jos. Oricum însă, chiar dacă nimeni nu va fi acasă – aşa cum era mai mult decât sigur – lucrurile nu se vor opri aici. O astfel de întâmplare, care alungă monotonia multor zile de acum înainte, nu poate să nu aibă şi alte consecinţe; ceea ce iese din tiparele societăţii trebuie aspru amendat.  
O zgâlţâială zdravănă poate i-ar prinde chiar bine. Prea se lăsase dus de ape: Un licăr de speranţă îi încolţise în suflet în privinţa Iuriei, deşi mintea îi spunea cu totul altceva. Fetele se maturizează mult mai repede decât băieţii, natura le grăbeşte să ajungă la adolescenţă femei, în vreme ce colegii de clasă devin doar adolescenţi care, chipurile se comportă bărbăteşte. Ici colo din capriciu, natura maturizează înainte de vreme câte un băiat. În ce-l priveşte pe el, mintea şi sufletul şi le mai tăbăcise în avans faţă de ceilalţi dar pentru restul nu avea decât să se ia de piept cu Dumnezeu, fără nici o şansă de izbândă.  
Simţindu-se privit de dl. Constantin, a lăsat fără voie să-i fluture un zâmbet pe buze. Al naibii şi orgoliul ăsta, cineva ar trebui să descopere că este o formă de infantilism şi purtătorii de aşa ceva să fie convinşi să se trateze. Dar nu cumva tot din orgoliu nu cedase nici el prăpăditele alea de creioane?  
*  
Aşteptau celălalt autobuz, fiecare cu gândurile lui. Dacă până acum orice întârziere era binevenită, de această dată întârzierea autobuzului a devenit o adevarată tortură pentru Albert. De partea cealaltă a caldarâmului, oarecum în diagonală, la mai puţin de treizeci de metri Mitru, tatăl său, aştepta tramvaiul în staţie, pentru a merge în direcţie opusă. Ar fi acceptat să se întâmple orice pe lume numai să nu provoace întârzierea tatălui său de la slujbă; punctualitatea însemna prea mult pentru el şi astfel l-ar fi atins unde-l durea mai tare. Clipele de chin s-au intensificat când, în depărtare, s-a conturat silueta tramvaiului înaintând într-o legănare dojenitoare. A închis ochii şi a început să numere de la o mie, în sens invers. Când uruitul tramvaiului a trecut prin dreptu-i, a încetat să mai numere, uitând numărul la care ajunsese. A răsuflat uşurat; îi venea să chiuie, să danseze; să meargă pe bolta cerească……….  
*  
- Parcă nu pe strada asta locuieşti; l-a repezit dl. Constantin pe Albert.  
Ziele de martie de până atunci fuseseră ploioase; pământul devenit noroios îi amintea lui Albert spaima pe care o trăise atunci când, mic fiind, îşi simţise picioarele imobilizate. Pe ulicioara lui cărase şi înşirase, atât cât putuse, pietre pe ici pe colo. Lui unuia, îi erau suficiente pentru a sări din piatră în piatră dar masivitatea domnului Constantin impunea căi ocolite. S-a gândit să-i explice motivul ocolului dar ajunsese deja să se îndoiască de capacitatea domniei sale de a înţelege astfel că, a zâmbit în sinea lui, aşa cum făcea ori de câte ori cocheta cu ideile trăznite, spunându-şi: “ apoi no domnule dragă, om mere pe unde voieşti!”.  
Abia când a început să înoate prin noroi a priceput dl. Constantin ce-a fost cu licărul din ochii lui Albert. Furia l-a împiedicat însă să priceapă bunele intenţii pe care acesta le avusese iniţial. Uşor fiind, Albert sărea din piatră în piatră în vreme ce dl. Constantin gâfâia în urmă trăgându-şi sufletul şi pantofii din noroi. Privirile-i aprinse încercau să extermine fiinţa ce se afla înainte. Pe măsură ce înaintau însă către punctul terminus drumul devenea practicabil. Un bărbat, rezemat în coate de gard privea calm, mascându-şi curiozitatea. Dl. Constantin avea, în sfârşit, cui împărtăşi năduful:  
- Bună ziua, mă numesc Constantin.  
- Nedelcu mă numesc, bună ziua.  
- Sunt profesor la liceul unde învaţă băiatul ăsta.  
- Am şi eu un băiat la şcoala asta!  
- Mă bucur, mă bucur mult dar, spuneţi-mi dl. Nedelcu; ca să se ajungă aici, numai prin noroaiele astea se putea lua?  
- Ba cum nu, strada din spate abia a fost amenajată cu pietriş iar cea din faţă are o fâşie pavată; pe-aici de-abia s-au aşezat oamenii pe la casele lor.  
Bucurându-se că avea cine să-l înţeleagă, dl. Constantin i s-a adresat cu glas jalnic, încercând să redea tot ce era în sufletul lui:  
- Uitaţi-vă dl. Nedelcu în ce hal mi-au ajuns pantofii!…iar tu - a continuat, întorcându-se către Albert - tu derbedeule, să pui mâna să mi-i lustruieşti…  
- Nu mă pricep domn’ profesor, uitaţi-vă şi la ai mei cum arată!  
- Nu mă interesează derbedeule, să-i faci să arate ca noi!  
- Dacă eram bun de lustragiu nu mai veneam la liceu să mă omor cu învăţătura şi cu atâtea altele…  
- Ei bine, am să-ţi arăt eu ţie derbedeule!  
- Am să vi-i fac totuşi, să nu ziceţi că sunt băiat rău …  
Părea să se fi încheiat un armistiţiu. Prezenţa d-lui Nedelcu avea un efect calmant asupra d-lui Constantin. Simţea în el un aliat. De aceea nu s-a pierdut cu firea când, alături, în casa în care locuia Albert nu a găsit pe nimeni. L-a poftit în casă pe dl. Nedelcu. Avea să aştearnă totul pe hârtie şi bineînţeles că mesajul va ajunge unde trebuie, prin intermediul acestuia. Îndată ce a trecut pragul casei dl. Constantin şi-a scos încălţările reamintind:  
- Derbedeule, poate nu vor arăta ca noi!  
Bunele intenţii declarate ceva mai devreme s-au risipit din mintea lui Albert. Dacă d-l. Constantin ar fi venit ca oaspete şi s-ar fi plâns de noroiul de pe străduţa lor, cu dragă inimă s-ar fi oferit să-i facă pantofii, iar aceştia ar fi arătat ca noi. Venise însă cu gânduri duşmănoase iar duşmanii…”cum veniră se făcură tot o apă şi-un pământ.” Zis şi făcut. Fără să mai stea o clipă pe gânduri înşfacă peria şi pantofii, înlătură noroiul care prisosea şi se apucă cu sârg să lustruiască, scuipând precum cei mai buni dintre lustragii. Se dezlănţui în îndeletnicirea acesta simţind cum sufletul i se eliberează de toate poverile. Posibil să fi avut, în acelaşi timp cu dl. Constantin, aceleaşi trăiri, acesta din urmă despovărându-şi sufletul pe coala de hârtie care, iniţial fusese imaculată.  
Ca să pună punct, Albert, după ce îşi contemplă opera, luă o mână de pietriş, din cel mai zgrunţuros, strecură jumătate într-unul din pantofi iar cealaltă jumătate în celălalt şi îi aşeză să-şi aştepte cuminţi stăpânul. Un gând îi şopti că a cam exagerat, se aplecă cu intenţia de a goli, totuşi, unul din pantofi dar era prea târziu. În prag apăruse dl. Constantin. Părea mulţumit de sine dar, la vederea pantofilor, s-a înnegrit la faţă:  
- Derbedeule…ţi-ai bătut joc de pantofii mei, mi i-ai distrus!  
- V-am spus că nu sunt lustragiu de meserie…  
Ceea ce a urmat este greu de descris. Un urlet tragi-comic a făcut dovada predilecţiei d-lui Constantin pentru vocala “O”, fie în asociaţie cu vocala “a”, fie cu vocala”u”, fie asociindu-le pe toate trei în asemenea împrejurări. Reacţia în lanţ fusese declanşată de pietrişul zgrunţuros din pantofi. Dl. Nedelcu încerca, fără succes, să-şi ascundă zâmbetul ori, mai bine zis, reuşise cu brio să-şi stăpânească hohotele de râs, ajutat fiind şi de lacrimile ce mijiseră în ochiii d-lui Constantin.  
- Vedeţi, vedeţi dl. Nedelcu, ce mi-a făcut?..  
Întrebarea a rămas însă fără răspuns. Dacă cel căruia îi fusese adresată ar fi încercat să-şi descleşteze maxilarul, pentru a da un răspuns, dezastrul ar fi fost total, hohote de râs ar fi pornit în cascadă. Drept urmare, singurul interlocutor disponibil a rămas Albert:  
- Derbedeule, te-am exmatriculat trei zile…  
- Dar, mâine avem de dat teză…  
- Nu mă interesează!  
- Trebuie să merg totuşi la ore…  
- Dacă în astea trei zile dai pe la şcoală, te zbor din liceu, te elimin!  
Nedumerirea tâmpă a lui Albert l-a reconfortat pe dl. Constantin. A considerat că se putea retrage cu demnitate de pe câmpul de luptă. Pentru a-şi umili adversarul, pentru a-i înfrânge totalmente orice urmă de voinţă, i-a mai repetat:  
- Te zbor din şcoală, dacă îndrăzneşti să dai pe acolo astea trei zile!  
.........................................................................  
Referinţă Bibliografică:
VII. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2041, Anul VI, 02 august 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!