Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2030 din 22 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

VI. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VI. CASA SUFLETULUI MEU  
 
A înţelege durerile altcuiva înseamnă a pătrunde în intimitatea acestuia. Uneori, fără să ne dăm seama o facem cu brutalitate, datorită situaţiei conjuncturale ca mai apoi să realizăm pe ce tărâmb ne aflăm; se realizează o interacţiune sufletească pe termen scurt, mediu sau lung. Nu rareori negăm existenţa ei, trăirile interioare trec în plan secundar sau se afundă în străfundurile sufletului, în faţa trăirilor actuale nerumegate încă de mintea noastră, neacordate încă vibraţiilor sufletului nostru. Sensul şi semnificaţiile trăirilor prezente le putem percepe abia mult mai târziu şi numai dacă îndrăznim să ne aplecăm asupra lor.  
*  
- Ce ştiţi voi... nici nu aveţi habar cât ar trebui să apreciaţi ceea ce aveţi. Dacă aş fi avut norocul să am tată, ca voi, să nu fiu nevoit să duc grijile familiei, poate că aş fi ajuns departe...  
Mitru i se adresase pe un ton neutru, impersonal de parcă s-ar fi adresat întregii familiii. Era o încercare de reconciliere nădăjduind împăcarea, iertarea, înţelegerea. Ceva însă se răsucise în firea lui Albert, mecanismul de autoapărare căpătase primordialitate fiind gata oricând să atace:  
- Dacă ai fi avut tată, ai fi ştiut să te porţi ca un tată....  
- Mi-a fost frică.  
- De noi!?; de cine, de ce?  
- Pe voi am vrut să vă protejez....  
- Nu înţeleg.  
- Ţi-o mai aminteşti cât de cât pe mama?  
- Pe bunica... o mai ţin încă minte.  
- Când eram mic se sfătuia cu mine; nu avea cu cine altcineva, apoi de la o vârstă încoace, până ce i s-au sfârşit zilele, m-am sfătuit eu cu ea.  
- Pe mama ai dat-o deoparte?  
- Ea a apărut mai târziu în viaţa mea, când multe erau deja rostuite.  
- Crezi că i-a fost uşor să fie în planul al doilea?  
- Nu, nu cred asta dar atunci când eşti marcat de greutăţile vieţii, de lipsuri, multiplele aspecte ale personalităţii tale se răsfrâng asupra celor apropiaţi.  
- De ce îmi spui toate astea?  
- Datorită vremurilor pe care le-am trăit şi pe care le trăim.  
- Ce nu-ţi convine? Clasa muncitoare este la putere iar tu eşti muncitor...  
- Cu ăştia n-am fost niciodată!  
- Şi mă rog, cu cine ai fost?  
- Nu am făcut politică; doar am simpatizat cu ţărăniştii. Maniu a făcut România Mare şi doar eram ţăran...  
- Nu ştiu cât l-a durut pe Maniu de soarta ţăranilor dar acum nu mai eşti ţăran, eşti muncitor....  
- Nu am încredere în ăştia şi apoi a mai fost ceva.  
- Ce anume?  
- Am văzut pe front ce le făceau nemţii comuniştilor ruşi; îi puneau în genunchi şi îi împuşcau în ceafă, fără nici o judecată.  
- Pe front?  
- Eram în spatele liniei frontului; nemţii erau sabotaţi. De fiecare dată când se întâmpla răscoleau ţinutul.  
- Căutau partizani?  
- Erau sabotaţi de civili; îi luau din case ca din oală, aveau informatorii lor.  
- Cum de ai putut să laşi să se întâmple aşa ceva; să priveşti cum erau executaţi?...  
- As fi fost împuşcat şi eu. Erau duşmanii noştri.  
- Tu unul chiar îi duşmăneai?  
- Nu, atunci nu, dimpotrivă...  
- Dimpotrivă ce?  
- Viaţa mi-a fost salvată de două rusoaice.  
- ....... ?  
- M-au găsit în zăpadă îngheţat; ieşiseră după lemne. M-au dus acasă la ele, îngheţat cum eram. M-au dezbrăcat şi amândouă m-au frecat cu zăpadă, m-au învelit.... una din ele s-a dezbrăcat şi a intrat sub aşternut. După asta n-am mai împuşcat nici un rus; m-am rugat la Dumnezeu să mă ierte pentru ce făcusem până atunci.  
- Dacă înţeleg bine, i-ai duşmănit totuşi....  
- Da. Atunci când ne-au devenit aliaţi. Faţă de nemţi au fost nişte porci; au jefuit şi au siluit tot ce au prins.  
- Românii cum au fost?  
- .......?  
- Când aţi intrat în Ungaria; cum s-au purtat românii cu populaţia civilă?  
- Mai rău decât ruşii!  
- Adică...?  
- Ştiu doar că am împiedicat doi ticăloşi să împuşte două femei după ce le siluiseră.  
- Erau români?  
- Da.  
- Erai singur?  
- Da.  
- Cum ai putut să-i dovedeşti?  
- Ar fi putut să mă împuşte şi pe mine şi pe femei; m-au scuipat numai iar femeile au plăns şi cred că mi-au mulţumit pe limba lor. Poate şi rugăciunile lor m-au ajutat să rămân în viaţă.  
- Chiar crezi asta?  
- Da, mai ales că pe unul din cei doi l-am văzut sfârtecat de obuz; l-a pedepsit Dumnezeu.  
- Ce are bunica cu toate astea?  
- Nimic, doar că tot punând întrebări, am ajuns cu discuţia aiurea. Eu şi mama, adică bunică-ta, am hotărât să nu vă influenţăm în nici un fel, să va lăsăm să vă alegeţi singuri calea de urmat.  
- Adică?...  
- Vezi tu, vremurile sunt altele decât atunci când am crescut eu. V-am lăsat în ale voastre, nici la biserică nu m-am omorât să vă duc nici pe ăştia nu vi i-am vorbit de rău.  
- Aveai motive să o faci?  
- Ba bine că nu, dar trebuie să deschideţi bine ochii, să vă alegeţi calea de urmat.  
- Şi dacă alegem o cale greşită?  
- Atâta timp cât veţi munci cinstit şi veţi avea glagorie nu veţi greşi.  
- Ce este aia glagorie?  
- Minte; mintea de pe urmă a românului.  
*  
* *  
Florin, colegul lui de bancă este îndrăgostit. Îi patinează ochii în cap ori de câte ori o vede pe Mia de la I A. Tramvaiul este de vină. Adună zilnic elevi şi eleve care merg în aceeaşi direcţie cu nepăsarea unuia căruia i s-a acrit de viaţă. Lor însă abia li se deschid porţile vieţii şi cât de fantastică li se pare această trecere dincolo de ele!  
Mia este mai mult decât plăcută. Are zâmbetul Giocondei.  
- Gaşpere, abordeaz-o şi mărturiseşte-i dragostea! Era tare la teorie, uitase cu totul reacţia Doinei, vecina lui, din acea noapte indecentă…  
- Şi să mă ia drept tâmpit?  
- Atunci, îi spun eu.  
- Eşti nebun?  
- Mă gândesc la altă soluţie… Te scap eu de suferinţa asta!  
- Nu ai decât, dar nu cred să ai şanse.  
*  
Florin, Dinu şi Albert sunt cei trei gaşperi de la II B. Pentru ei, apelativul “gaşpere” este sinonim cu acela de “prietene” datorită tonalităţii cu care-l rostesc. La tonalităţi diferite cuvintele capătă înţelesuri diferite. În urmă cu câteva luni încă se mai salutau cu stângăcie, până când, desele întâlniri înainte de începerea orelor cât şi plecările împreună i-au apropiat. Dimineaţa Florin se grăbeşte să ajungă la “Răzoare”. Lasă tramvaiele să curgă până ce dintr-unul îi face semn Albert. După două staţii, la o oarecare distanţă, ca un veşnic întârzâiat, îl zăresc pe Dinu şi-i fac semne sau chiar scot strigate însufleţitoare la care acesta porneşte să alerge, ca o gazelă, reuşind în cele din urmă să se agaţe de scara tramvaiului. Ceea ce îl surprinde în mod plăcut pe Florin, în ultima vreme,este că în acelaşi tramvai se află şi Mia. Nu ştie că, în urmă cu cele câteva staţii Albert zi de zi desfăşoară operaţiunea de “scotocire”. Urcă în primul tramvai sosit o caută cu privirea pe Mia, dacă o află aşteaptă liniştit până la “Răzoare”, dacă nu, în staţia următoare aşteaptă următorul tramvai şi tot aşa până sorţii de izbândă devin “ cento a cento”.  
*  
- Gaşpere, astăzi este o zi mare!  
- Îţi cumperi “mergători” de ăia noi, care se poartă acum?  
- Lasă naiba pantofii, este ceva cu mult mai important.  
- Ce poate fi mai important?  
- Mia, zevzecule! Mia. Astăzi ne întâlnim cu Mia de la III A …  
- Ai greşit persoana. Eu o vreau pe Mia de la IA.  
- Ştiu prea bine ce vrei, dar “ocolite sunt căile Domnului”…  
- Vrei să spui că ai aranjat …  
- Exact. Ne întâlnim după ore.  
- Eu nu merg.  
- Eşti nebun? Te faci de râs în tot liceul.  
- Văd că nu am încotro…  
*  
* *  
Au înebunit cu toţii. Toţi vor să-i împace pe Mia şi pe Florin. O banală ceartă de îndrăgostiţi a luat proporţii deosebite. Dacă cu ceva timp în urmă Mia şi Florin treceau neobservaţi, de când au devenit un cuplu, au ajuns în centrul atenţiei. Mai toate fetele ar vrea să aibă un prieten ca Florin. Mai toţi băieţii ar vrea să aibă o prietenă ca Mia. Dacă tot s-au dovedit zadarnice eforturile de a-i împăca, au schimbat mai cu toţii tactica. Cuplul nu mai prezintă interes ci părţile acestuia. Florin este asaltat de fete, Mia este asaltată de băieţi. Prin antenele pe care le are întinse, Albert a aflat că duminică, şi cât de puţin timp a mai rămas până duminică, Băjenaru are întâlnire cu Mia în faţa Circului! Este printre puţinii care nu au renunţat la ideea împăcării celor doi şi aproape că îi vine să turbeze. Starea asta nu-i este însă deloc favorabilă. Îşi revine. Îşi trece în minte, în revistă, totul, în amănunt. Mintea i se luminează. A descoperit! Să-i împace pe Mia şi pe Florin nu mai este decât o problemă de timp, de puţine ore. Dansează, mai bine zis ţopaie, cu o bucurie nemărginită. Totul este atât de simplu! Face rost de fise şi aleargă la un telefon public. Îi răspunde Florin.  
- Salut gaşpere!  
- Oho, noroc gaşpere!  
- Ce mai faci? Eşti tot în oala cu melancolie blegoasă?  
- Păi altfel cum?  
- Înseamnă că ai nevoie de un prieten şi îţi stau la dispoziţie.  
- Pentru ce?  
- În seara asta te împac cu Mia.  
- Nu poţi.  
- Pariem?  
- Pariem.  
- Din câte ştiu, are “laborator” şi iese la ora 19.  
- Exact.  
- O vom aştepta împreună.  
- N-aş merge…  
- Ai pariat şi trebuie să accepţi.  
- Cum vrei…  
- Ne întâlnim la 18.30 la “Răzoare”?  
- Ne întâlnim.  
- Ura!  
- Ura!  
*  
Au scos-o pe Mia din grupul colegelor.  
- Ne scuzaţi, am vrea să discutăm puţin.  
- Nu face nimic. La revedere Mia!  
- La revedere!  
- Mergem un pic pe jos?  
- Este mai bine…  
Dacă nu ar fi făcut cei câţiva paşi împreună, ar fi fost penibil. O tăcere stânjenitoare se aşternuse. Albert însă nu venise degeaba:  
- Ia spuneţi drăgălaşilor, de ce nu vreţi să vă împăcaţi?  
- Păi.. dacă ea nu vrea…  
- Păi…  
- Ia nu vă mai prefaceţi atât, doar ştiu prea bine că nu sunteţi de loc certaţi! Siguranţa afirmaţiei i-a luat cu totul şi cu totul prin surprindere.  
- Florine!… de ce i-ai spus?  
- Eu!?.. Nu i-am spus nimic.  
- Atunci de unde ştie?  
- Vă explic eu de unde ştiu; vă mai amintiţi fotografia în care era Florin şi sora lui?  
- Da, cum să nu…  
- Cea arătată în tramvai, când ne aflam împreună tot grupul…  
- Ei bine, ieri tu Mia, ai cerut-o şi ai luat-o din mâna lui Florin cu naturaleţe, ca şi când între voi nu există nici o ranchiună, contrar străduinţelor voastre din ultimul timp de a părea altfel.  
- A fost o scăpare..  
- De ce întreţineţi tot circul ăsta?  
- Chiar am fost certaţi. Ne-am împăcat însă…  
- Şi aţi ascuns acest fapt…  
- Doream să vedem reacţia celorlalţi.  
- Nu credeţi că aţi împins lucrurile prea departe?  
- A fost doar o glumă.  
- Dar întâlnirea de duminică cu Băjenaru?  
- Am fi mers împreună şi i-am fi explicat că noi nu ne putem despărţi.  
- Nu vă daţi seama în ce situaţie i-aţi pus pe toţi?  
- Ne pare rău…  
- În ce mă priveşte, nu există nici o problemă.  
*  
* *  
Avea aşadar agenda vieţii încărcată cu chestiuni importante ce necesitau, întru rezolvare, mult cuget şi simţire. A luat poziţia “gânditorului”; stând în şezut, cu genunchii ridicaţi, cu coatele sprijinite de genunchi, cu mâinile sprijinindu-şi capul, cu faţa îngropată în palme, aşteptându-se să fie copleşit de înţelepciune. Nu s-a întâmplat una ca asta. S-a simţit copleşit de tristeţe, o tristeţe care parcă nu era a lui, o sumă a tristeţilor altora, intuite numai, neexprimate făţiş, mascate nu arareori de o veselie amară, de acel binecunoscut haz de necaz. Destăinuirile făcute cu fereală, trunchiate de teamă, îşi găseau acum semnificaţia în tristeţe. Înţelegea că ceva malefic, împotriva căruia nu i te puteai pune, se revărsase asupra oamenilor. Totuşi, acea dezlănţuire devastatoare părea să se fi potolit. Fusese răpus duşmanul de clasă sau exista o explicaţie mult mai plauzibilă?  
*  
“... desigur viaţa mea, desfăşurată în partea ei cea mai intensă într-o epocă de puternice contradicţii sociale, n-a fost lipsită de nesiguranţe ale orientării şi chiar greşeli. Dar a fost o viaţă de muncă, în timpul căreia am depus eforturi cinstite de cunoaştere şi limpezire. În noua orânduire am găsit condiţii superioare de muncă şi teme noi ale cercetării”  
Era aproape de necrezut. Îl credea pe Tudor Vianu plămădit din aluatul titanilor, aluatul din care fuseseră plămădiţi N.Titulescu, V.Madgearu, N.Iorga.... Ce îl determinase să se dea cu ăştia?; ambiţiile, nesiguranţa, teama sau altceva? Acest om, rămas necunoscut ca persoană, îi era drag; ar fi vrut să-l fi cunoscut mai îndeaproape, să-i descifreze durerile tăinuite. De ce nu alesese calea exilului ca alte valori ale culturii româneşti? Oare realizase că îşi putea păstra cu mai multă uşurinţă convingerile dacă aparent se ralia cu prigonitorii?  
El, Albert, dacă îl cunoscuse pe domnul Diţă, putea să creadă că, prin analogie, cunoştea o părticică a sufletului lui Vianu?  
Ce s-ar fi întâmplat oare dacă în rândurile partidului conducător, în rândurile “elitei sociale” ar fi dat buzna numai analfabeţi, numai oameni lipsiţi de scrupule?  
A greşit sau nu când şi-a ales calea de urmat a rămas o incertitudine, cert însă pentru Albert a fost convingerea că putea face ceva pentru rostul acestei ţări numai încercând să îmbunătăţească structura “elitei sociale” cu propria-i persoană, cu propriile-i convingeri, poate că vreodată se va reuşi cât de cât alinarea durerilor provocate de “aceia”.  
*  
O nu, în acest joc secund, la graniţa dintre viaţă şi moarte, această temă era mult prea dureroasă; în faţa acestei dureri fiinţa lui trebuia să se afunde cu mult mai mult în trecut, în trecutul plin de vitalitate, de semnificaţii ce trebuiau regăsite.  
 
Referinţă Bibliografică:
VI. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2030, Anul VI, 22 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!