Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2027 din 19 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

V. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
V. CASA SUFLETULUI MEU  
 
Muncea. De cum a terminat examenul de admitere, fără să mai aştepte rezultatul, s-a dus la muncă. Muncea cu năduf. Să muncească cu năduf, se va pricepe toată viaţa; altele nu le va pricepe; le-or pricepe alţii, în folosul lor… el unul, nu va fi în stare. Rezultatul la examen l-a aflat într-o pauză de masă:  
- Felicitări, ai luat examenul la liceu.  
- Bine…  
- Nu te bucuri?  
- Ba da….  
Nu se bucura. Se bucurau alţii pentru el. Pentru el, reuşita nu conta câtuşi de puţin; Iuria absolvise admiterea la liceul economic.  
*  
* *  
A fi nepăsător, într-un colectiv de adolescenţi dornici de afirmare, poate fi un avantaj. Poţi judeca totul la rece, nu-ţi doreşti nimic, poţi fi obiectiv, poţi câştiga oarece simpatie chiar şi fără să-ţi doreşti aşa ceva sau poţi fi privit cu invidie ca unul care are toate atuurile în mână. Ce importanţă are o notă mică atunci când o împerechezi cu una mare?; astfel împerecheate, notele parcă au mai mult haz şi apoi, cei mari şi puternici îşi dovedesc adevărata valoare atunci când îi ajută pe cei mici şi slabi!  
*  
Liceul este tărâmul descoperirilor. Încetul cu încetul profesorii devin obiectul de studiu al adolescenţilor. Oare îşi dau seama de acest lucru?  
*  
Când profesoara explică elevilor anului întâi de liceu diagrama fier-carbon, oftează amintindu-şi cât de mult şi-a bătut capul în facultate pentru a pricepe rosturile acestei diagrame.  
*  
Profesoara de limba română este de-a dreptul consternată; constată că mai nimeni nu s-a pregătit deşi clasa are destui elevi. “Parcă s-ar fi vorbit între ei”- gândeşte, “iar cei doi, care par a fi pregătiţi, au figuri de tocilari.” Acestora le va pune întodeauna note bune, le va trece cu vederea dacă vreodată se vor prezenta nepregătiţi. Îi întreabă care este motivul pentru care s-au prezentat nepregătiţi.  
- Am avut de învăţat diagrama fier-carbon!  
Profesoara răsuflă uşurată, simte că îi iubeşte pe aceşti copii, pe toţi care s-au prezentat nepregătiţi la ora ei, amintindu-şi materiile pe care nu le putea suferi pe vremea când era elevă.  
*  
Profesorul de franceză mormăie nemulţumit, apoi îi îndeamnă;  
- Ei, hai că doar la franceză nu aţi avut mult de învăţat! Îi ascultă pe tocilari după care îşi predă lecţia mai departe.  
*  
Profesorul de engleză rămâne grav, calm, părând a nu fi auzit scuzele elevilor. Îi ascultă la lecţie fără a le pune note; fiecare cuvânt neştiut de elev va fi scris de o sută de ori pe caiet, pentru data viitoare.  
*  
Profesoara de fizică rămâne senină de parcă acest fapt s-ar fi întâmplat conform legilor fizicii, de parcă ar fi ştiut dinainte ce se va întâmpla.  
- Bine, să trecem mai departe, dar promiteţi-mi că veţi învăţa şi lecţia de azi.  
*  
Profesoara de matematică nu-i iartă. Îi scoate la tablă, atât cât îi permite timpul. Între cei scoşi la tablă, unul este adus de spate de parcă ar purta o povară imaginară de care, după expresia chipului, s-ar părea că nu-i pasă. Elevul acesta ori că nu ştie nimic ori că nu-şi doreşte decât ca încă o notă proastă să-i împovăreze umerii. Profesoara înclină să creadă a doua variantă. Dacă-i aşa, nu-i va pune nici o notă sau cel mult îi va da un şase ori un cinci. Băiatul acesta trebuie să-şi îndrepte umerii. Gândeşte asta cu convingere amintindu-şi poverile pe care le-a purtat, pe ascuns, în suflet.  
*  
- Chiar nu s-a pregătit nimeni?; întreabă profesoara de chimie.  
Tocilarii ezită să-şi ridice mâinile; ar putea să se prezinte ora următoare cu lecţia mult mai bine învăţată. Un singur elev zâmbeşte uşor, de parcă ar gândi: “mare chestie şi lecţia asta!…” Este reperat şi scos la tablă. Răspunde în mod egal, aparent indiferent, la toate întrebările, părând parcă a rosti: “n-am nevoie de nici o notă…” În fapt, el şi-a bătut capul mai puţin cu diagrama fier-carbon. A preferat să înveţe la chimie. Profesoara îi aminteşte foarte mult de Iuria.  
*  
La ora de “Studiul materialelor” profesoara le mai explică încă odată elevilor, cu răbdare, diagrama fier-carbon.  
*  
* *  
Oricât de mare nevoie am avea, limpezirile nu se petrec în momentele de cumpănă; vin abia mai târziu şi nu rareori sunt dureroase iar durerea ne poate înrăi, ne poate măcina sau ne poate înnobila sufletele. Ne înrăim atunci când ne urlăm durerea, ne lăsăm măcinaţi când ne individualizăm durerea, când nu mai credem în nimic altceva, când ne-o ascundem de teamă că durerea noastră va fi izvor de bucurie pentru alţii, ne călim atunci când ne tăinuim durerea, din pudoare, din înţelegerea că fiecare are durerile lui tăinuite, sedimentate oarecum şi fără voia noastră le-am putea învolbura.  
*  
* *  
Primul an a trecut ca şi când nu ar fi fost. În vacanţă s-a întors la muncă, la fermă. Îi plăcea mai mult să muncească decât să înveţe; ba încă, se obişnuise într-atât să muncească încât găsea chiar că este distractiv.  
- Ce zici, punem şase lăzi pe targă?  
- Punem şi opt dacă vrei.  
- Hai să punem opt!  
- Rezişti?  
- Numai gândindu-mă ce figură va face Soare îmi sporesc puterile…  
- Ai grijă mare pe unde calci!  
Cei doi băieţi firavi ridică targa încărcată cu lăzi pline cu roşii. Amândoi sunt încordaţi datorită efortului. Primii paşi sunt dificili, cel din spate nu vede nimic datorită stivei de lăzi. Totul merge însă bine. Soare, mare sportiv, la lupte, priveşte nevenindu-i să creadă. Aceeaşi reacţie o au toţi ceilalţi. Babele care culeg roşiile sunt primele care îşi revin:  
- Ce aveţi maică, aţi înebunit?  
- Vreţi să ajungeţi la spital?  
- Când să vă culegem maică atâtea roşii?  
Zurlii ăştia dacă trec la cules, cât timp se odihnesc între două transporturi, vor face prezenţa lor inutilă. Situaţia nu-i convine nici şefului de echipă care aranjează pontajele.  
- Punem şi noi tot opt; i se adresează Soare hotărât colegului cu care face pereche.  
- Eu nu pot să ridic atât.  
- Atunci te schimb. Îmi găsesc altul.  
- Ba veţi căra numai câte patru, -îl contrazice şeful de echipă. Cine pune mai mult, îl dau afară.  
Ceilalţi doi savurează momentul. Ştiu că pe Soare îl roade gândul că ei sunt deţinătorii recordului; prea îşi dădea ifose cu muşchii şi cu luptele lui.  
*  
- Moşule, a întrebat de tine un băiat din echipa lui nea Bebe.  
Albert a rămas surprins. De aproape un an de zile nimeni nu i s-a mai adresat astfel; colegii de liceu nu-i cunosc porecla iar pentru foştii colegi de “generală” a redevenit Albert, după ce i-a surprins cu reuşita la examenul de admitere. Avea senzaţia că este cu totul altă persoană decât cel de dinainte. Totuşi amintirea ochilor scăpărători ai Iuriei şi a nădufului cu care îi trântea în faţă “Moşule!” atunci când o şicana începuse să-i fie dragă.  
- Ce băiat mă caută?; a întrebat într-o doară datorită gândurilor sale.  
- Unul George….  
George?!… Elena…Iuria…., gândurile au început să-l tulbure.  
*  
De- abia aştepta să-l întâlnească, să-l îmbrăţişeze, să se bucure, să plângă. “George, prietene, în adâncul sufletului meu m-am simţit atât de singur…”  
Către grupul lui venea un băiat mai înalt, mai bine legat decât el; un amestec ciudat de fermitate şi nesiguranţă i se putea citi pe faţă, ori poate era numai o părere. Oricum, părea că piciorul stâng îl stânjenea uşor la mers. Fiecare aştepta ca celalalt să-şi desfacă braţele pentru a da frâu liber propriilor porniri; fiecare privea forma nouă a celuilalt, negândind că ceea ce era mai important se afla în sufletele lor. Şi-au strâns mâinile simbolic, fără căldură, ca la o cunoştinţă nouă, impusă de împrejurări.  
- Tu la ce şcoală eşti acum?  
- Eu, la un liceu..  
- La “Tudor Vladimirescu”?  
- Nu, la unul industrial, dar tu?  
- La profesională.  
Imaginea pe care fiecare o avea, în minte, faţă de celalălt îi împiedica până să şi continue conversaţia:  
- Trebuie să mă întorc la muncă.  
- Şi eu.  
A fost cea mai stupidă revedere din câte s-au petrecut pe planetă. Seara, Albert s-a retras într-un colţ întunecat din podul casei, suferind în tăcere. Poate că ar fi trebuit să sesizeze că în lumea asta totul era altfel decât percepţiile lui de până acum.  
*  
Umezeala şi căldura acelei veri au făcut ca recolta de legume să sporească simţitor. Ferma a încheiat un contract cu penitenciarul. Ferma va livra legume proaspete penitenciarului iar acesta va asigura fermei forţă de muncă feminină. Atât cât a mai putut rămâne feminină.  
Un mic amănunt a fost omis în acel contract – cine va căra găleţile cu apă printre deţinute, pentru ca acestea să-şi potolească setea. După lungi discuţii, conducerea fermei este convinsă să îşi asume rezolvarea acestei probleme. Şefii mai mici primesc dispoziţii în acest sens. În câmp, discuţiile se reiau. Reprezentanţii penitenciarului refuză din capul locului ca de această treabă să se ocupe un bărbat. Cei ai fermei nu pot concepe să lase o femeie şi defel nici una nu vrea să audă despre aşa ceva. Rămân puştanii. Nici între ei nu se găsesc amatori. Unul însă a insistat mult să fie angajat. Şeful de echipă este mulţumit că până la urmă a cedat rugăminţilor acestuia; acum îşi are omul. Pare firav.  
- Poate ăsta să care două găleţi pline cu apă?  
- Ăsta?…nu stiţi cât duce pe targă!….  
*  
A rămas surprins văzând turtele care se dădeau în loc de pâine deţinutelor; nu erau departe de hrana pe care Mitru o dădea porcilor.  
- Chiar mâncaţi aşa ceva?  
- Asta ni se dă. Gustă să vezi cum este!  
- Nici nu mă gândesc. De ce nu vă dau pâine ca la toată lumea?  
- Nu este grâu destul…  
Era contrariul a tot ce fusese pus să înveţe până acum. Nu mai ştia ce să creadă. Care erau adevărurile? În ce te puteai încrede? Nu cumva cel mai nimerit era să-şi clădească singur adevăruri, în interiorul fiinţei lui, să şi le protejeze, să le ferească de întinare? Dar nu cumva există o pornire lăuntrică de a accepta ca adevăruri numai ceea ce este convenabil..?  
*  
În orice grup sau colectivitate te-ai afla, dacă nu chiar din primul moment, atunci în următorul, scrutezi cu privirea feţele din jur, compari fizionomiile, găseşti ceva care să te atragă, redevii discret dar pur şi simplu nu te mai simţi singur. Bineînţeles, asta numai dacă ai o fire sociabilă. Dacă acea prezenţă devine repetabilă ceva te îmboldeşte să ţi-o apropii. Uneori imboldul este reciproc.  
*  
Albert şi Tamara schimbau două-trei vorbe ori de câte ori aveau ocazia. Ceva instinctiv îi reţinea să facă mai mult. Se plăceau însă şi fiecare simţea asta din tonalitatea vocii celuilalt. Împrejurările erau nefireşti. Acest simplu sentiment de simpatie dacă ar fi devenit făţiş ar fi fost terfelit. Aşa cum se manifesta era împărtăşit de toate celelalte. Cele câteva înrăite nu o puteau lua peste picior pe Tamara nici măcar în legătura cu alte subiecte fiindcă devenise preferata tuturor. O singură persoană se mai bucurase şi se mai bucura încă de un statut aparte: Olga. Oricâte îi spuseseră, oricât de mult încercaseră să o jignească, nu reuşiseră să o afecteze cu nimic. Olga trăia numai pentru sex şi se comporta ca atare; fiecare se aprinde de dorinţă din când în când dar Olga era o flacără vie. Nu se putea să nu-l tulbure şi pe Albert, ba mai mult, îl răscolea pur şi simplu, atât la propriu cât şi la figurat. Dimineaţa când erau aduse, în remorca pentru care normele rutiere interziceau transportul persoanelor, Albert le ajuta să coboare. De fiecare dată mâna Olgăi făcea ravagii. La început roşea, ruşinându-se mai ales de prezenţa celorlalte. Celelalte însă creau un zid viu, din trupurile lor, ferindu-i de ochii gardienilor. Făcea acest lucru chiar şi Tamara. Simţurile îl îndemnau să facă ceva.  
- De ce pui mâna pe mine? Dacă o pun şi eu?  
- Pune-o! Olga i-a luat mâna şi i-a purtat-o cu repeziciune pe propiul ei trup.  
Chiar în acea zi detaşamentul de deţinute avea o nouă sarcină. Mai în jos de moară, langă locul de scăldat botezat “La doi nuci” era un mic lan de porumb cuprins în potcoava formată de deal. Ştiuleţii erau numai buni de cules pentru fiert.  
- Ce zici o punem în scurt?  
- O punem. Cum facem?  
- Ai răbdare.  
Nu-i venea să creadă că acceptase propunerea Olgăi, datorită împrejurărilor. Dacă gardienii îi vor surprinde asupra faptului?  
Mai întâi a fost organizată autopaza formată din posturi ocupate de deţinute de încredere, posturile cheie fiind ocupate apoi de gardieni.  
- Te aştept la jumătatea celui de-al doisprezecelea rând.  
- Bine, voi veni.  
Încercând să facă un mic ocol, Albert a dat peste Tamara. Nu era singură.  
- Olga te aşteaptă în partea cealaltă!  
Nu a apucat să răspundă. Nu ştia cum să-şi stăpânească tremurul picioarelor care-l apucase. Dacă totul nu este decât o farsă? Credea că ştie numai el şi Olga. Chemarea şoptită a acesteia l-a făcut să uite orice temeri.  
Mişcările au fost rapide. Olga l-a tras peste ea. Părea a fi un magnet cu o forţă de atracţie irezistibilă. Apoi a devenit o adevărată tornadă. Senzaţia că era absorbit în străfunduri se împletea cu aceea de plutire deasupra norilor. Nu ştie cât a durat. A auzit numai “gata!” şi s-a simţit stors de vlagă, părăsit pe o insulă pustie.  
Viaţa pare acum cu totul alta. Oare nevoia de dragoste să aibă vreo legătură cu acest act?  
*  
Mâncase în grabă chemat fiind de hăndrălăi la fotbal. Le păsa lor că el abia venise de la muncă? Dar nici nu le putea rezista deşi ştia că va urma o cotonogeală în toată legea. În fond, se afla în vacanţă şi nu trebuia doar să muncească. Mamă-sa l-a rechemat însă la scurt timp. Aveau un musafir neaşteptat. Sosise dirigintele clasei lui, profesorul de franceză, care se interesa de condiţiile în care trăiesc elevii săi. Avea vocea gravă, susţinută şi de înfăţişare. Un gând i-a fulgerat prin minte:”Dacă ar şti ceva de aventura lui cu Olga?” Aproape că se aştepta să-l audă:”Derbedeule, am aflat tot ce ai făcut! Eşti eliminat din şcoală!” L-a îndemnat însă:  
- Întoarce-te la fotbal! Vacanţa este şi aşa destul de scurtă…  
În jocul cu mingea nu i-a mai ieşit nimic însă.  
*  
* *  
Mult mai târziu va înţelege situaţia de acum. Duruma era un produs al societăţii. Aveau destule puncte comune. Amândoi avuseseră îndârjirea de a se ridica prin propriile forţe, de a depăşi ceea ce le fusese ursit. Amândoi refuzaseră să creadă că destinul este implacabil, se crezuseră titani şi acţionaseră în consecinţă. Îi deosebea vârsta şi mai ales felul cum îşi priveau, cum îşi acceptau trecutul, acest fapt determinându-le comportamentul.  
Albert se simţea legat de trecutul său, amintirile, fie dureroase fie înălţătoare, îi erau dragi, erau nestematele lui, propria lui bogăţie sufletească la care nu ar fi renunţat pentru nimic în lume.  
Duruma era apăsat de amintirile din trecut, de condiţia socială din care se desprinsese; îşi ura trecutul, mediocritatea din care se ridicase. Simţea că prea a pornit de jos, că ar fi fost acum cu mult deasupra, la cât s-a zbătut, dacă iniţial ar fi avut altă condiţie socială. Această ură îi dădea totuşi un sentiment de superioritate faţă de ceilalţi, sentiment ce trebuia întreţinut în continuare.  
Atunci când eşti hotărât să-ţi depăşeşti condiţia socială îţi dezlănţui o parte amorţita din propria fiinţă iar atunci când obiectivul este realizat, acea parte pare să ţi se întoarcă împotrivă creându-ţi o stare de nemulţumire. Ar trebui să fii mulţumit de ceea ce ai realizat dar simţi că totuşi ceva încă lipseşte de vină fiind, poate, principiile dinamicii.  
Duruma avea nevoie de recunoaşterea superiorităţii fiinţei lui iar ceilalţi, preocupaţi de propria lor viaţă, îi ignorau noua sa dramă sufletească. Acţiona în consecinţă, umilindu-i ori de câte ori se ivea ocazia, mai mult chiar îşi făcuse un scop din a crea astfel de situaţii. Cu tinerelul ăsta, cu Albert avea să se joace de-a şoarecele şi pisica, o vreme, după care, dacă va mai rămâne ceva din personalitatea lui, îl va strivi, îl va transforma în rebut social. Îndrăznise să îl înfrunte şi fusese atras de provocare, chiar dacă îi era inferior. Nu era în stare nici măcar să înţeleagă un desen tehnic, ar fi vrut să vadă, să pipăie piesele, să le înţeleagă rostul. Auzi la el, ce-i replicase atunci când i-a dat dispoziţie să înţeleagă din cataloage, din pozele reperelor:  
- Dacă era să-mi ajungă pozele nu mă mai însuram; poze cu femei sunt destule…  
Râsese ca de o glumă bună; nu îi ardea de râs dar în sinea lui chiar se bucura. Îşi găsise omul, şi-o făcuse cu mâna lui, el se putea disculpa, conştiinţa îi va fi liniştită.  
*  
* *  
Are febră. De când a început liceul jinduieşte după o scutire medicală. Temperatură făcea însă numai seara. Dimineaţa, când se prezenta la cabinetul medical, mercurul din termometru se încăpăţâna de fiecare dată să urce pe scara gradată. Încetul cu încetul a început să fie privit cu suspiciune. Refuza să asculte sfatul colegilor şi să înghită cretă sau să frece termometrul atunci când rămânea singur în cabinet. La ce bun să trişeze? Sinceritatea era şi va rămâne punctul lui forte, dar şi punctul lui vulnerabil. Adaptarea la mediu îi va conferi, în timp, soluţia: va spune adevărul în aşa fel încât să nu fie crezut. În fapt, în viaţa de toate zilele, adevărul este ca o glumă perpetuă, ca un umor negru.  
De această dată are febră aici, în acest cabinet în care constatase că unii elevi doar deschideau uşa cabinetului şi erau întrebaţi dacă au nevoie de scutire. Pe el însă nici acum, că o dovedea, nu îl credeau. Le întinsese termometrul mulţumit, zâmbind. De această dată mercurul urcase grăbit de parcă la punctul în care se oprise ar fi avut o întâlnire mult mai importantă faţă de toate cele. Asistentei şi generalistei nu le venea să creadă. Băiatul ăsta ar trebui să fie în comă, după temperatura arătată de termometru. Le zâmbea însă şi ele ştiau că bolnavii suferă, nu zâmbesc. I-au dat scutirea ca şi când i-ar fi făcut un hatâr. A primit-o cu amărăciune.  
*  
După o zi de stat acasă s-a plictisit. În ziua următoare colegii, colegele au sărit cu gura pe el:  
- Ce cauţi la şcoală? Doar eşti bolnav!  
A zâmbit numai, încuviinţând.  
- Vezi că te simţi mai bine cu noi?!…  
Aveau dreptate.  
*  
* *  
Subconştientul lui Albert era o încleştare de amintiri, limpeziri şi năluciri în încercarea de a găsi sensul vieţii pentru trupul chinuit, slăbit, neînsemnat. Nicicând nu încercase să se aplece asupra înţelesurilor vieţii să-şi înţeleagă rostul lui în lume, să înţeleagă lumea rosturilor tuturor, lipsindu-i probabil motivaţia. Ceea ce se întâmpla acum depăşea însă raţiunea, era însăşi necesitatea, cu sugestii nebănuite vreodată. Pentru ca trupul să accepte viaţa era necesar să fie învinsă starea creată de raţiune, o stare de lehamite, având drept cauză aparenţa unei vieţi de neacceptat.  
*  
* *  
 
Referinţă Bibliografică:
V. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2027, Anul VI, 19 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!