Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2022 din 14 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

IV. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
IV. CASA SUFLETULUI MEU  
 
Mopsu se masturbează! Chicotind o face cu neruşinare, în văzul cetei, că te apucă greaţa. Câte unul din cei mari, aflâd, îl îndeamnă:  
- Ia mă, cum o faci?  
- Nu fac eu aşa ceva…  
- Minte…  
- Minte…  
- Hai mă, arată.  
- Nu vreau!  
Pe Raşka îl îndeamnă momindu-l cu câte o monedă. Raşka e ditamai flăcăul. Când vede moneda îşi exprimă pe dată dorinţa de a o avea:  
- Raşka, Raşka, Raşka…  
Pricepe ce trebuie să facă ca să o capete. Îşi scoate membrul şi şi-l freacă în mână:  
- Raşka, Raşka, laba, laba…  
Femeile şi fetele zoresc pasul dispărând. Bătrânelor nu le rămâne decât să se închine, dacă sunt prin apropiere. Singura care rămâne impasibilă, ba chiar uneori se amuză, este Ţoapa. Impasibilă rămâne şi la faptul că deşi este vorbită de rău, în fapt, cele mai multe o invidiază.  
*  
Centrul este şi locul încăierărilor. Ca s-o încasezi nici nu este nevoie de vreo încăierare. Cioxe are o mulţime de veri şi de unchi. Cioxe este mai milos. El este oaia rătăcită a familiei. Ca să-l readucă pe calea cea bună îi batjocoresc şi îi pocnesc, măcar din când în când câte un prieten. Ştiu că asta îl doare.  
*  
Vulpe, vărul lui Cioxe, a rămas repetent. Nu poate suporta să fie în aceeaşi clasă cu vărul său mai mic. Putea să se străduiască şi el, acolo, să repete un an! Cioxe nu are de gând să repete nici anul acesta măcar. În familie, campionul repetenţiilor este Chio. Şme s-a descurcat însă. I-a dus de nas de fiecare dată pe profesori, reuşind să treacă clasele. Nu arareori râde de Chio. Acesta rămâne nepăsător. Vulpe nu poate rămâne nepăsător. Cioxe, şi nici altcineva, n-or să râdă niciodată de el. Îl snopeşte în bătaie ori de câte ori are ocazia. Trebuie însă să o facă din ce în ce mai rar; Cioxe îl pârăşte familiei. Vulpe a prins că între Cioxe şi Moşu s-a înfiripat o prietenie. Nimeni nu va avea nimic de zis dacă o să-l snopească din când în când pe Moşu. Doar Cioxe o să facă spume. Asta şi vrea.  
Vulpe se apropie întodeauna zâmbind prietenos. Nu apuci să-i cunoşti intenţiile. Eşti pleznit pur şi simplu şi nu numai odată:  
- Mă mai înjuri, mă?  
De uimire aproape că uiţi de usturimea palmelor primite. Asta îţi permite să mai încasezi măcar vreo două.  
*  
Ulise este fratele mai mic al lui Cioxe. Are veşnic mâinile îndesate în buzunare. Dacă ar prinde ideea, sigur ar fi pasionat de luptele cu cocoşi şi de pariuri. Îl are însă pe Giura. Îl poate asmuţi oricând împotriva oricui. Giura are curaj. Are spatele acoperit.  
- A zis Moşu că te bate oricând!  
- Pe mine?  
- Ai curaj să te baţi cu el?  
- Cu tăntălăul ăsta? Hai, mă, să ne batem!  
- Nu vreau!  
- Ţi-e frică, mă?  
- Treaba mea…  
- Tu eşti fricosul, Giura – intervine Ulise.  
- Ce, mă…  
- Aşa cum ai auzit!  
Giura se repede la trântă. Moşul nu are încotro. Bine totuşi că va fi o luptă dreaptă. În cele din urmă este cât pe ce să-l dovedească pe Giura. Când s-o facă însă, mâinile lui Ulise nu-i mai sunt în buzunare. Situaţia este răsturnată, Giura ridicându-se triumfător.  
*  
Cei răi nu sunt chiar atât de răi. Mult mai rău este faptul că sunt imitaţi. Cei care imită sunt mult mai periculoşi; sunt reguli pe care nu au de unde le şti. Cuţitul îl foloseşti doar ca să sperii, cu împunsături uşoare, numai dacă îi ghiceşti adversarului teama, altfel, trebuie să baţi în retragere, cu o uşoară zeflemea.  
Nu există copil care să nu aibă asupra lui un cuţit sau măcar un cutiţas, cât de mic, bineînţeles cu excepţia fetelor care au cu totul alte jocuri. Băieţii joacă “ţările”.  
Două fâşii de pământ, egale, alipite, sunt în război. Cel care atacă primul îşi face planul de atac. Stabileşte fâşia de pământ pe care şi-o doreşte. Trebuie să fie cât mai plină de pietre; cuţitul adversarului trebuie să aibă cât mai puţine şanse să se înfigă acolo. Ca s-o obţină, fâşia trebuie să fie relativ mică; altfel, adversarul va prefera să-ţi cedeze teritorii mult mai mari dar cu mai puţine locuri strategice. Trebuie găsit locul vulnerabil; dacă lama cuţitului nu se înfige, nu obţii nimic, fiind rândul adversarului să atace. Împărţirea teritoriului se face după cum este orientată lama cuţitului înfipt. Teritoriul alăturat este “cotârcit” până ce adversarului îi este practic imposibil să mai încapă în ceea ce i-a mai rămas din ţărişoara sa. Se fac exerciţii de stat pe vârfurile picioarelor; s-a descoperit că poţi sta într-un călcâi pe o suprafaţă mult mai mică; totul ca să rezişti cât mai mult, doar, doar o greşi adversarul. Când ai nevoie de spaţiu vital şi ţi-e râdul să ataci, stratagema este cu totul alta. Ţinteşti inima teritoriilor inamicului pentru a-i lua jumătate din ce are; abia după asta ţinteşti locurile strategice. Mai nou, arma de atac, cuţitul, a cărei lamă decidea noua linie a frontului a fost înlocuită. Un piron confecţionat dintr-o scoabă îndreptată se înfige fără milă în teritoriul advers. Orice muchie a fost rotunjită cu pila. Inamicul hotărăşte de capul lui noua linie a frontului. Se încalcă convenţiile internaţionale! Dumnezeule mare, fereşte pământul acesta de războaie!  
*  
Până şi cei mai răi sunt impresionaţi, zguduiţi. De fapt s-a dovedit că nu ei sunt cei mai răi. Un tânăr, ca să dovedească că este bărbat, în urma unei insulte a luat viaţa altui tânăr, înjunghiindu-l. Regula nu este aceasta când te baţi cu cuţitul; cei care se bat frecvent o ştiu. Cei care imită nu o cunosc însă….  
*  
Când înjuri te simţi grozav! Nu credeţi? Vi-o poate spune orice tânăr sau puştan, până la ţâncii de cinci ani. Bineînţeles, copiii ai căror părinţi sunteţi nu înjură şi nici nu au făcut-o vreodată.  
- Cine?! Copilul meu?! Nu face copilul meu aşa ceva….  
Când porţi uniformă, cu cât te simţi mai frustat de libertate, cu atât simţi nevoia să înjuri; înjurăturile ajung să facă parte din modul de viaţă. Nu credeţi? Întrebaţi-i pe cei ale căror izmene, în care dorm, fac parte din uniformă.  
*  
- ……… mătii!  
- Ba într-a mătii!  
Replică incorectă! Copiii respectă dreptul la replică dar nu suportă depăşirea unui anumit prag de intimitate. Moşu nu mai are timp să îndemne la reconciliere. Pietrele încep să zboare. A devenit şi el ţinta atacului, fără să aibă vreo vină. Aliaţii ţi-i alegi forţat de împrejurări! Ca un făcut, se pare că alţii, chiar dacă ar dori, nu pot să intre în bucluc; nu mai au loc de el. Şi doar abia s-a întâmplat să se întâlnească cu Gini, cel vinovat de încălcarea regulilor replicii.  
- S-o ştergem spre casă!  
Gini îl urmează.  
Chiftea este însă prea înverşunat. Se avântă în urmărire găsind timp să adune pietre pe care, din păcate, le ţine prea puţin timp în mâini. Ciracii îl urmează imitându-l. Moşu speră ca Gini să se oprească la casa lui, să se ascundă, el să se ascundă în propria curte şi totul să se liniştească. Ţi-ai găsit! Gini se ţine scai de el; Chiftea şi ai lui, la fel. Gluma se îngroaşă prea tare. Pietrele care sunt aruncate cresc în mărime, forţa cu care sunt aruncate deasemenea. Nea Radu, vecinul de peste drum se amuză. Moşu se pregăteşte să arunce la rându-i cu o piatră în adversari. Brusc se răzgândeşte. Se întoarce cu osutăoptzeci de grade reluând mişcarea de aruncare a pietrei. Nedumerit Gini întreabă:  
- Ce faci..?  
Piatra, de o mărime deloc neglijabilă, zboară în direcţia casei lui nea Radu.  
- Taci! Nu are de unde să ştie că noi am aruncat-o.  
Zgomotul făcut de căderea pietrei pe propria-i casă îi strică lui nea Radu buna dispoziţie.  
- Aoleo, care dăduşi mâncaţi-aş ficăţeii?! Pricepe că piatra a venit din direcţia cetei lui Chiftea. Înjură şi ameninţă, fără să îl intereseze dreptul la replică.  
Moşu şi Gini răsuflă uşuraţi, jubilând apoi.  
*  
Dacă s-ar întâmpla vreodată să dea mâna cu vreun preşedinte american, ar însemna mai puţin decât amintirea lui nea Mitică, operatorul de cinema. Mereu la costum, cu ţinuta impecabilă, cu pălăria şi pardesiul identice cu cele purtate de Al Capone, purta degajat aparatele şi rolele de film, părând a purta arme şi muniţii cărora nu numai celor tineri le era drag să le cadă victime, chiar dacă pentru asta trebuia să plăteşti biletul de intrare. Filmele se terminau aproape de miezul nopţii aprinzându-le imaginaţia. Cel mai distructiv a fost filmul “În genunchi mă întorc la tine” cu Giani Morandi. După terminarea filmului puhoiul de lume ce a ieşit din sala de cinematograf s-a despărţit în grupuri mari, fiecare apucând-o în direcţii diferite. La fiecare răspântie grupurile mari se răsfiră în grupuri mai mici, unele întârziind înainte de a-şi alege direcţia. Astfel s-a întâmplat ca pe ulicioare lui dragă, în miez de noapte, să păşească împreună cu Doina, vecina lui blondă, a cărei frumuseţe o ignorase pur şi simplu până în acel moment. Încărcătura emoţională o aveau amândoi, datorită filmului recent vizionat. Mai lipsea un pic de curaj pe care el, Albert, a avut neşansa să-l găsească cine ştie de unde şi cum. A oprit-o în dreptul porţii, cu glas şoptit, care s-a pierdut repede în întunericul nopţii:  
- Doina…  
- Ce este?.. Şoapta de răspuns, chiar dacă exprima o întrebare, avea aceeaşi tonalitate, astfel încât lui Albert i-a venit la îndemână să continue:  
- Te iubesc…  
O palmă a răsunat pe obrazul lui şi dintr-o dată s-a făcut lumină datorită stelelor verzi pe care le-a văzut. A fost o noapte indecentă.  
*  
- De ispravă-s băieţii ăştia vecine!  
- Ce vrei să spui?  
- Vino la mine şi ai să vezi…  
Mitru îşi urmează vecinul, oarecum nedumerit, mai mult sub stăpânirea gândurilor neplăcute. Gândeşte că dacă fiul lui s-a înhăitat cu cel al vecinului, merită să-şi dea palme. O amintire fugară îi umbreşte sufletul; un copil nedat încă la şcoală, bătut fără vină…  
- Uite, vecine, cât de multe vişine au cules băieţii noştri!  
- Le-au furat, vrei să zici..  
- Sunt copii, vecine, au luat şi ei câteva fructe, doar şi noi am fost ca ei.  
- Mie nu-mi trebuie.  
- Ia vecine că nu-ţi cer bani pe ele!  
- Nu, mulţumesc.  
- Atunci am să te chem la o vişinată..  
- Hai Albert, să mergem acasă!  
Crispat, Albert îl urmează. Întâmplător, gândurile îi sunt pe aproape cu ale Mitrului. De această dată va fi însă altfel; îşi va privi tatăl în ochi, va răbda fără să scoată un scâncet. Ce va fi în mintea lui însă numai el va şti. O mână i se aşează pe umăr; mâna Mitrului. Nu pare deloc grea:  
- Să nu mai furi niciodată!  
*  
Un pom cu coaja lucioasă, cu fructe mici, negre, amare, creşte cu îndârjire pe malul râului. Nu-i pasă prea mult de coroană – nu seamană nici pe departe cu arţarul – nu se îngrijeşte nici de mărimea fructelor şi cu atât mai puţin de gustul lor. Copiii îi ignoră prezenţa. Sau poate se tem. De el sunt prinse rânduri, rânduri de sârmă ghimpată. Aproape că se află în curtea şcolii; “ şcoala vagaboandelor”, care, în mod oficial, se numeşte şcoala de corecţie. Pe Albert l-au trecut fiorii când a auzit voci jos, lângă tulpina copacului. Erau voci limpezi, tinereşti, copilăreşti chiar, marcate de timbrul surprizei:  
- Ei !… Este un băieţel acolo sus în copac!  
- Vă rog, vă rog… Să nu-l speriem!  
Fetele, ţinute dincolo de gardul de sârmă ghimpată, îl vedeau atât de liber încât poate că nici nu s-ar fi mirat dacă şi-ar fi luat zborul, părăsindu-le. Prezenţa lui, pentru ele, însemna prezenţa libertăţii; libertate pe care şi-ar fi dorit cu ardoare măcar să o atingă, să se convingă că mai există, să-şi întărească convingerea că libertatea le aşteaptă răbdătoare să crească, ca apoi să le primească cu braţele deschise.  
- Ne dai şi nouă cireşe? Te rugăm…  
Ajuns jos, Albert s-a simţit ca o jucărie, mult prea scumpă, aşezată în vitrină, în faţa unor copii, în vreme ce fetele păreau pe cât de emoţionate pe atât de timide.  
- Seamănă cu fratele meu, despre care vă povestesc mereu. Doamne, ce dor mi-e de el!  
Albert avea să-şi amintească deseori de gustul acelor cireşe; gustul vieţii…  
*  
* *  
Holurile Spitalului Municipal erau străbătute de un bărbat şi o femeie; o pereche. Femeii i se păreau nesfârşite, cu fiecare pas umilinţa devenind din ce în ce mai apăsătoare. Loviturile care le îndurase nu însemnau nimic. Privea în stănga şi în dreapta. Nu mai ştia la ce etaj se află. Spera să fie ultimul. Spera să găsească o fereastră deschisă spre eliberarea de umilinţă. Bărbatul în schimb, era furios; dacă femeia i s-ar fi împotrivit, ar fi ridicat-o şi ar fi purtat-o ca pe un fulg. Furia nu-i trecuse nici după ce o lovise. Trebuia să se convingă cum stau lucrurile, îi trebuia o certitudine. Totul pornise de la un telefon. O voce mascată îi descria, folosind cuvinte obscene, ce-i face soţia şi cu cine. Lovitura nimerise în plin. Se aştepta de prea mult timp la asta; pândea de atâta amar de vreme cel mai mic semn că soţia îl înşeală. De când el însuşi fusese surprins de către ea în această postură. Jurase că se va răzbuna în acelaşi mod. O credea în stare. Nu putea, însă, să admită aşa ceva. Trecuse ceva timp de atunci. Numai el ştia cât de chinuitor era gândul că îl înşeală şi că nici măcar nu era în stare să perceapă cel mai mic semn. Acum îi venea să urle de furie şi de bucurie în acelaşi timp.  
Asistenta medicală îl cunoştea bine, dar n-ar fi bănuit niciodată că s-ar putea să-l vadă în această stare. Maşinal a deschis uşa cabinetului Brătescu, părândui-se parcă normal nici să fie salutată, nici să-l anunţe.  
Surprins, la rândul lui, doctorul Brătescu a rămas mut, întrebător.  
- D-le doctor, am mare nevoie de discreţia dumneavoastră totală. Soţia mea a fost atacată, lovită… şi-a pierdut cunoştinţa… aş vrea… v-aş ruga să-i faceţi un control ginecologic.  
Cum nici macăr bună ziua nu i se dăduse, doctorul Brătescu a găsit de cuviinţă să-şi pregătească singur, fără a scoate nici un cuvânt, aparatura de care dispunea.  
Tot în tăcere, în acelaşi timp, femeia se dezbrăca.  
Controlul nu a durat mult.  
- Nu sunt urme de viol. Nici de vătămări corporale, cu excepţia feţei…..  
*  
* *  
În clipele în care se gândea la Iuria credea că alături de ea va putea fi un om bun, zâmbitor mai tot timpul, atent şi săritor. Cărţile pe care le citea îl făceau tot mai mult să creadă că fiecare om are ascunsă o comoară, adânc în fundul sufletului şi nu dorea decât să-şi descopere acea comoară şi s-o aşeze la picioarele Iuriei. Întrebarea era dacă Iuria ar primi-o. În această privinţă avea oarece speranţe. Când rămâneau singuri în clasă – şi nu puţin se străduia să prindă asemenea situaţii – Iuria i se adresa cald, prietenos, cu interes. Avea însă şi îndoieli. Fiindcă se întâmpla mult prea rar să fie singuri, simţea după un timp nevoia să o audă adresându-i-se. Nepriceput, recurgea la mici şicane. Atunci ochii Iuriei îl străfulgerau căpătând luciri verzi, trimiţându-l la mii de ani lumină depărtări. Îndoielile şi le risipea amintindu-şi că se întâmplase, în câteva rânduri, ca Iuria să primească flori de la el;… o făcuse însă numai şi numai fiindcă îi plăceau florile?  
Trecuseră aproape opt ani de când începuse şcoala; de aproape tot atâta timp, fără să ştie, Iuria îi stăpânea mintea şi sufletul, excepţie făcând acel incident petrecut la miez de noapte cu Doina. Să fi fost acesta începutul unui lung şir de infidelităţi sau oare începutul sfârşitului?….  
*  
Reacţia doamnei Stănescu, diriginta clasei a opta a căzut ca un trăznet:  
- Ăsta?! … La liceu?  
- El doreşte… a îngăimat ca o scuză Mitru, simţindu-se umilit.  
- De unde şi până unde? La “profesională” cu el, să înveţe o meserie …  
- Ai auzit mă.. şi-n glasul Mitrului se simţea cât de colo amărăciunea. Încercase şi el să-l convingă că mult mai bună este o meserie, fără succes însă lovindu-se de încăpăţânarea lui.  
- De ce ne mai întrebaţi pe noi ce dorim să facem dacă tot voi hotărâţi în cele din urmă? Dacă este să mă lipsesc de ceea ce doresc eu, atunci mă lipsesc şi de ceea ce doresc alţii!  
- Şi ce vei face?  
- Mă descurc eu…  
- Eu, acasă, degeaba nu pot să te ţin, să ştii de la mine asta; să-ţi fie clar, ca lumina zilei.  
- Nici nu am de gând să rămân acasă!  
Diriginta şi Mitru păreau descumpăniţi; niciodată nu şi-l închipuiseră pe Albert ca rebel. Pedagogic, trebuiau să bată deocamdată în retragere.  
- Face-ţi cum doriţi, eu mi-am spus părerea.  
A rămas în seama Mitrului să se descurce în faţa situaţiei.  
- Hai acasă…Mai discutam noi.  
*  
Sala în care susţinea examenul îi părea ostilă: toate chipurile îi erau străine. Dădea examen la liceu. Nu însă la liceul la care bănuia că dă Iuria; alternativa aceasta nu fusese inclusă nici pe departe în oferta Mitrului: un liceu în care să înveţi şi o meserie! Ii era indiferent rezultatul. Le-au dat două subiecte; la alegere. Nici măcar nu a sesizat că avea de tratat numai unul.  
La oral i-a picat cel mai tâmpit subiect posibil. Să găseşti poezie în “florile răului” sau în “flori de mucigai” este una, dar să găseşti poezie într-un partid, îi era de neînţeles; întreaga-i fiinţa refuzase să reţină măcar un singur vers. A fost mai mult decât un vis urât; un contracandidat, al carui chip părea să fie aidoma cu cel al lui George – aşa cum îi rămăsese lui în minte – îi şoptea cu repeziciune acele versuri tâmpite, torturându-l. L-a salvat, pare-se, gramatica, în ale cărei rosturi, politicul nu găsise încă de cuviinţă să-şi vâre coada.  
*  
 
Referinţă Bibliografică:
IV. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2022, Anul VI, 14 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!