Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2015 din 07 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

III. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
III. CASA SUFLETULUI MEU  
 
Atmosfera din cămăruţa casei lui Moş Cioran era încărcată de solemnitate; se hotărâse construirea unei case.  
*  
Nu-i mare lucru să faci o casă. Mai întâi o strici pe cea veche, părintească, alegând din ea tot ce poţi folosi. Dacă ai ceva salcâmi crescuţi în grădină îi tai, căci mare nevoie vei avea de lemn pentru stâlpi, grinzi, căpriori, laţuri. Te rogi apoi de ruda care are un cal şi o căruţă să te ajute; bucuroasă aceasta te va ajuta mai ales dacă îi rămâne ceva de pe urma plecării tale definitive. Fiecare îşi freacă mâinile gândind că a făcut o treabă bună. Tu unul ţi-ai adus grinzile, uşile, ferestrele, tocurile – lemnăria în general – şi te poţi apuca de treabă.  
Începi prin a săpa. Odată gropile înşirate, ştii unde vor fi uşile, ferestrele, poţi chiar să te gândeşti unde să aşezi patul şi unde şifonierul, pe care încă nu îl ai. Gropile te ajută să ridici stâlpii; de ei se prind grinzile; pe grinzi se ridică popii şi căpriorii; pe căpriori se bat scândurile, acestea din urmă învelindu-se cu carton. Aşa cum este acum, construcţia îţi sugerează un bărbat în pielea goală având numai pălăria bine aşezată pe cap, stând imperturbabil în văzul mulţimii. Tu însă te-ai apucat de o casă şi nu să desenezi caricaturi în spaţiu, aşa că îţi vezi de treabă în continuare. Baţi laţuri în cuie pe stâlpi, de jur împrejur, amintindu-ţi de locul ferestrelor şi al uşilor. Stâlpii par a se fi prins în horă şi chiar aşa şi este; rezistenţa construcţiei a sporit. Continui să baţi laţuri şi totul pare a deveni un schelet uriaş. Dacă ai neşansa ca prin apropiere să treacă cumva vreun academician doctor-inginer sau careva înhăitat cu acesta, visul de a avea propiul tău acoperiş deasupra capului îţi va fi spulberat căci, ei nu te-ar vedea decât reconstituind scheletul vreunui mamut şi categoric, de asta se ocupă numai specialiştii.  
Tu însă, care te-ai apucat de o casă, ai un dram de noroc, aşa că îţi vezi de treabă în continuare. Mulţumeşti cerului că a fost un an bun, fără secetă, că paiele s-au făcut din belşug şi ţi-ai putut strânge atât cât ai nevoie. O groapă îţi oferă lutul de care ai atât de mare nevoie să îmbraci scheletul. Grămada de pământ o tragi uşor cu sapa, o împrăştii, îi dai o nouă formă. Seamănă cu o uriaşă pâine neagră, hrănitoare, bogată în vitamine, care atunci când o mesteci te răsplăteşte cu gustul dulceag al tărâţei. Butoiul, care l-ai umplut din vreme cu apă de ploaie, rotofei ca o ordonanţă cum nu se poate mai mulţumită de starea sa, îţi stă la îndemână. Cu apa din el stropeşti bine pământul, deasupra presari paie tocate mărunt şi de acum cea mai bună treabă nu o pot face decât picioarele, mâinile odihnindu-se. Începi a juca cu adevărat ‘hora horelor” pe muzica ce o simţi înlăuntrul tău. Paşii îţi sunt apăsaţi. Paiele şi pământul sunt totuna. Este rândul mâinilor să îşi intre în rol. Ceea ce simţi acum, când frămânţi şi modelezi lutul, nu vei mai simţi niciodată. Bulgării frământaţi îi strecori între laţuri, îi îndeşi cât mai bine cu pumnii, scheletul descărnat îşi schimbă încetul cu încetul înfăţişarea; puţin câte puţin o părticică din sufletul tău devine al lui, găsindu-şi locul în vreun ungher, după ce vei fi terminat şi tavanul, alcătuit din şipci bătute mărunt pe grinzi, pământ şi pleavă.  
Odată puse uşile şi ferestrele începe să existe ceva drag, care te va aştepta mereu, chiar dacă acel ceva nu seamănă deocamdată decât cu un slăbănog căruia poţi să-i numeri coastele. Tu, care te-ai apucat de o casă, eşti ajutat de râul ce curge prin apropiere cu câteva căruţe de nisip, plătind, ce-i drept, cincisprezece lei de fiecare, cărăuşului. Nisipul, pământul şi apa bine dozate şi bine amestecate devin mortarul ce ţi-e la îndemână. Odată tencuită, casei nu i se mai văd coastele. Până să se usuce ca lumea te străduieşti să mai pui ceva bani deoparte şi dacă reuşeşti cumperi oarece var. Varul se stinge într-o groapă şi cum nu se stinge dintr-o dată, trebuie lăsat câteva zile uitării.  
Casa proaspăt văruită, oricum ar fi ea, te face să simţi că ai totuşi un rost pe acest pământ, trecutul este luminat de clipa prezentă, viitorul pare trandafiriu. Ce păcat că nu ne este la îndemână să ne văruim casele zilnic!  
Pentru ca totul să fie curat şi primitor îţi spoieşti pardoseala cu un amestec de pământ şi balegă de vacă, pentru că, oricât de ciudat ar părea, spoiala uscată are un miros de curat.  
Şi totuşi, casa nu îţi este de ajuns, aşa că, pe lângă ea, răsădeşti câteva flori.  
*  
Uneori poate că nu îţi pui casa în locul cel mai nimerit. Dacă se întâmplă asta şi dacă se mai întâmplă să şi întârzii cu plata ratei datorată proprietarului care ţi-a vândut locul de casă, atunci, cu siguranţă, vei da de bucluc. Buclucul poate veni de unde te aştepţi mai puţin, după cum cel căruia îi datorezi bani se pricepe la ţesături şi intrigi.  
În curtea vecinului – un fost “poliţist”- mare chef mare pornise a se desfăşura. Bică, vecinul, avea oaspeţi. Oaspeţii nu veniseră cu mâna goală. Aduseseră băutură dindestul şi mai ales năduf, de te-ai fi putut mira cum de poate fi cuprins. Şi una şi alta veneau din partea celui care nu mai putea suferi amânarea plăţii ratei ce i se cuvenea ca urmare a vânzării făcute. Deşi nu era de faţă, cele puse de el la cale se simţeau tot mai stăruitor. Bică, un bărbat viguros, paşnic de felul lui, devenea cu totul altul la beţie şi de parcă băutura nu ar fi fost suficientă, cei doi sosiţi în vizită îi otrăveau sufletul cu vorbe. Aveau, însă, grijă să potolească, deocamdată, micile răbufniri pentru ca totul să nu rămână doar un foc de paie.  
Mitru, - tatăl lui Albert- începuse să prindă câte ceva din răbufnirile din curtea vecină. Părea stăpânit de un calm imperturbabil, însă, în realitate, întreaga-i fiinţă devenise încordată. Ca să nu se trădeze luase câteva fire de rafie făcându-şi de lucru printre araci, legând chipurile roşiile pe ici pe colo. În urmă cu doua-trei zile se căznise să despice un par, să-i iasă măcar doi araci, în cele din urmă fusese nevoit să renunţe dar nu fară a rămâne înciudat. Acum era mai mult decât mulţumit de hotărârea luată.Se întreba ce ar putea să urmeze, se gândea la diferite moduri în care ar putea reacţiona vecinul în continuare şi cum ar trebui să reacţioneze el la rându-i. Ceva trebuia să se întâmple. Ca să nu fie luat prin surprindere încerca să înţeleagă tâlcul vorbelor rostite dincolo.  
- Noi trebuie să plecăm, i s-a adresat unul din cei doi lui Bică.  
- Ba mai rămâneţi; s-a ridicat Bică clătinându-se.  
- Mai rămâneam noi, dacă ar mai fi ceva de capul tău!  
- Acum, tare şi mare în cartier este veneticul ăsta – a completat cel de-al doilea cu o uşoară smucitură de cap către ograda Mitrului.  
Până să priceapă, Bică a rămas ca îndobitocit iar cei doi s-au dus, într-o plecare precipitată, jignitoare. Răcnetul care i-a ajuns din urmă i-a umplut de mulţumire. N-a fost doar atât. Întărâtat, înjurând, Bică a năvălit în curtea vecinului.  
*  
Emoţia amintirii acelor clipe îl transfigurase pe Albert.  
- Albert, cumva nu te simţi bine? – întrebă îngrijorată Arina.  
- Ba dimpotrivă… Nici nu mai ştiu de când nu m-am mai simţit atât de bine.  
- Spui asta doar ca să fii amabil. Am simţit ezitarea din vocea ta!  
- În privinţa ezitarii ai dreptate; dar numai în această privinţă.  
- Mă rog, care este motivul?  
- Motivul ezitării sau al faptului că mă simt bine?  
- Încearcă să spui măcar unul dintre ele!  
- Am ezitat fiindcă nu aş fi vrut să ajung să fiu întrebat care este motivul bunei dispoziţii…  
- Nu pari însă a fi binedispus.  
- În fapt, ai dreptate. Nu este totuna să fii binedispus cu a te simţi bine.  
- Lăsând acest aspect deoparte, permite-mi să remarc că nu păreai dispus să treci de la starea de dinainte la alta.  
- În şcoală am învăţat despre condiţiile în care un corp trece de la o stare de agregare la alta dar despre oameni şi stările lor nu ni s-a spus mai nimic!  
- Ce vrei să spui?  
- Că am fost crescuţi ca într-un incubator, că am fost îndopaţi artificial cu fel de fel de învăţături, că în numele unei copilării fericite ni s-au pus mâinile la ochi pentru a nu vedea relele pe lângă care trecem sau prin care trecem…  
- Cel puţin, nu ne-a fost “agresată” inocenţa copilăriei!  
- Bucură-te! Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu inocenţa adolescenţei.  
- Şi ce-i rău în asta?  
- La aşa întrebare, dă-mi voie să mă întristez.  
- De fapt, cred că ai dreptate. Ni se dă drumul în viaţă într-o lume pe care o credem cu totul altfel…  
- Destul de trist, nu?  
- Retrag totuşi întrebarea care te-a întristat.  
- Atunci, dă-mi voie să zâmbesc.  
*  
* *  
Neîndoielnic că Bică se aştepta ca potopul de înjurături să aibă acelaşi efect ca şi strigătele de război ale pieilor roşii asupra feţelor palide. Altfel, nu ar fi fost dezorientat de imobilitatea Mitrului. Pornise însă atacul şi nu mai putea găsi altceva de făcut decât să se avânte cu capul înainte. N-a apucat să vadă mişcarea iute a Mitrului. Plecase capul înainte de a-l lovi pe Mitru în piept pentru a-l doborâ. A simţit cu nedumerire, cum capul îi plezneşte. Leana, femeia lui Bică, a ţipat întâi scurt, apoi prelung, ca după aceea glasu-i ascuţit să nu-i mai contenească cu nici un chip. Mitru, nevenindu-i să creadă că înfăptuise ceea ce anticipase că ar fi posibil să facă, a lăsat jos parul crăpat în două şi nemaiputând suporta s-a îndreptat spre casă. Nu a intrat însă, ci a mers în spatele acesteia, loc unde obişnuia să-şi ducă tristeţea, atunci când aceasta îl cuprindea, loc în care îşi aduna curajul pentru a răzbate nevoile casei. Ţipetele Leanei ar fi trezit şi morţii din mormânt. Cu atât mai repede l-au trezit pe Bică. Aburii băuturii i s-au risipit, în parte datorită loviturii primite, în parte datorită efectului terapeutic al tratamentului aplicat de femeia lui. Leana a preluat comanda. Urmată de Bică a pornit să-l caute pe Mitru. L-au găsit şi oarecum l-au surprins; doar că acum, Bică ataca împins fiind doar de ţipetele Leanei. Mai aprigă, Leana şi-a înfipt adânc unghiile în spinarea Mitrului. Au început să apară martori. Alertaţi, vecinii au sărit să liniştească lucrurile.  
*  
Cum, mai ales între vecini, totul trebuie să se rezolve în mod civilizat, bineînţeles că nu puteau ajunge decât la tribunal, instituţie care – multă vreme, în mintea lui Albert – reprezenta locul de întâlnire al scursorilor societăţii.  
Cunoştinţele Mitrului l-au îndrumat către un avocat bun. Acesta, după ce l-a ascultat, l-a îndemnat:  
- Scoate-ţi cămaşa să-ţi văd zgârieturile!  
Mitru şi-a scos cămaşa.  
- Dute şi taie-te pe spinare!  
Privirea nedumerită a Mitrului l-a făcut să continue:  
- Taie-te cu o lamă, cu ceva, dar fă-o repede! Apoi scoţi certificat medico-legal. Aşa o să-l dăm mai repede gata. Reţine! Te-au atacat cu cuţitul.  
*  
Albert mai fusese trezit în miez de noapte. O făcuseră cu blândeţe. De această dată a fost smuls, pur şi simplu, din pat. Nu va şti niciodată când s-a speriat mai tare; atunci când a fost trezit sau după aceea. Cei mari nu s-au grăbit să-i explice ce se întâmplă. Erau mai speriaţi decât el. A adormit din nou, de această dată într-un hol fără ferestre, pe o saltea trasă la repezeală din dormitor. A doua zi a văzut prăpădul şi a aflat că Bică le bătuse casa cu pietre. Geamurile de la ferestre erau făcute ţăndări. O echipă de cercetare a poliţiei făcea măsurători. Urme vizibile de piatră erau deasupra patului în care dormiseră copiii, iar în pat erau două-trei pietre. Albert nu avea de unde şti că tatăl său avusese ideea urmelor de lovituri de piatră deasupra patului; poate că avocatul va fi fost mândru de clientul său.  
*  
* *  
În drum spre casă, picioarele păreau să-i devină ca de plumb. Sabina l-a primit rece. I-a convenit. Ştia că în prima fază, dacă nu are el iniţiativa împăcării, în afara faptului că va simţi o prezenţă rece, ostilă, nu va fi tulburat cu nimic. Îl uimea pur şi simplu ceea ce se petrecea cu el. După starea de “mulţumire” – se simţea sătul de toate, viaţa i se părea golită, lipsită de sens – redescoperise parcă, datorită torentului binefăcător de amintiri, cât este de plină dacă nu de farmec, măcar de trăiri. Oare se poate vorbi de greşelile făcute în copilărie? Se bănuieşte că nu, dar copilăria este nu arareori marcată de greşelile adulţilor – şi multe mai sunt Doamne! – iar atunci când greşelile părinţilor devin ale copiilor, îţi vine să te gândeşti că păcatele părinţilor se răsfrâng asupra copiilor.  
*  
Adulţii sunt superficiali atunci când privesc lumea copilăriei, ba chiar şi atunci când privesc lumea adolescenţei. Fără nici o exagerare, sunt lumi diferite. Copiii privesc cu mai mult interes lumea adulţilor. S-ar putea spune că acestora din urmă nu prea le-ar conveni acest fapt; au inventat poveştile, au inventat jucăriile sau pur şi simplu şi-au trimis copiii să ducă vitele la păscut. Copiii, însă, cresc, devin adolescenţi, se obrăznicesc să-i judece pe adulţi, pe nebăgate de seamă devin adulţi fară să aparţină lumii acestora, sunt priviţi cu indulgenţă de adulţii “maturi” dar timpul rezolvă încetul cu încetul totul. Zbuciumul, trăirile, devin amintiri ba chiar şi uităm că am trăit… încercând să trăim clipa.  
*  
* *  
La una din lecţiile ţinute de domnul Diţă, Albert s-a întristat. Domnul Diţă le vorbea despre regele Mihai. Le vorbea grav şi cu respect. Albert nu citise încă nici o poveste în care vreun rege să fie nevoit să-şi părăsească poporul. Regele fusese lăsat să plece. În spatele acestor vorbe rostite cu gravitate şi respect au rămas multe neînţelesuri. Pare-se că ar fi plecat într-un tren cu paisprezece vagoane. De câte ori a avut ocazia Albert a numărat cu deosebit interes numărul vagoanelor din care erau formate trenurile, fără să ştie că dacă ar fi fost posibil gândurile i-ar fi fost cenzurate.  
*  
Dumnezeu, în bunătatea lui nemărginită, s-a îndurat de copiii sărmani şi a lăsat pe acest pământ “vacanţa mare”. Fără pantofi sau alte încălţări arătând ca vai de ele, fără uniforma care să te umilească arătându-ţi starea materială, doar într-un pantalonaş scurt şi într-un maieu, te simţi egalul tuturor. Învăţătorii şi diriginţii nu vin la gârlă să întrebe copiii ce sunt părinţii lor, pentru ca la anumite răspunsuri să exclame admirativ, manifestându-şi interesul. Albert şi-ar fi dorit ca tatăl sau să fie măcar un tâmplar, fie el şi beţiv. Tâmplar, însă, era tatăl Mariei. Mitru, doar se născuse cam prin aceleaşi părţi cu domnul Diţă. O aflase doar Albert. Ehehehei, să fi spus asta domnul Diţă întregii clase, cât ar fi crescut în importanţă…  
*  
- Sări şi tu dacă ai curaj!  
- Curaj am, dar nu am chef.  
- N-am timp să te cred.  
Ceilalţi nici că-l îndeamnă, îşi văd de salturile lor chiuind cu o plăcere nebună. Pe rând; Cioxe, Broască, Ulise şi ceilalţi, pe care nu apucase încă să-i cunoască, de parcă nu le-ar ajunge înălţimea malului abrupt, îşi iau avânt, bătând cu hotărâre pragul imaginar, încearcă să se înalţe cât mai sus, se arcuiesc şi plonjează. Chiuitul lor este urmat de zgomotul căderii în apă, zgomot ce încântă auzul şi sufletul.  
- Sări Moşule!  
Albert nu se mai poate codi. Îşi ia avânt scurt, execută saltul fără să chiuie, plonjează, contactul cu apa este deosebit de plăcut dar simte că înţepeneşte subit, fruntea lovindui-se de nisip. Ca prin minune se ridică răcnind ca pentru a-şi arăta satisfacţia. Cioxe însă nu poate fi păcălit:  
- Te-ai turtit Moşule, aşa-i?  
- Puţin.  
- Dacă mureai?  
- Muream…  
- Mai sări?  
- Voi cum reuşiţi?  
- Mai aproape de mal apa este mult mai adâncă. Să încerci să te ridici cât mai repede la suprafaţa apei, arcuindu-te!  
- De ce nu mi-ai spus de la început?  
- Tu eşti premiant; eşti mai deştept decât noi!  
- Ţi-e ciudă?  
- Da de unde…De fel, am crezut că-ţi va fi frică să sari.  
- Ce te-a făcut să crezi una ca asta?  
- A fost şi Sandu pe aici. Lui i-am spus unde şi cum să sară.  
- Şi a sărit?  
- Nicicum; a plecat să se bălăcească în apa până la genunchi. Sărim?  
- Sărim!  
- Iuhuuuu…..  
*  
- Am obosit, eu mai stau la soare.  
- Mie mi-e foame! Merg să caut nişte corcoduşe.  
- Nu mai găseşti; le-am halit noi.  
- Poate în desiş, unde este mai greu de pătruns….  
- Pe acolo sunt şerpi!  
- Ţi-e teamă că am să vă descopăr cazemata?  
- Ştii de ea?  
- Sigur că ştiu.  
- Şi n-ai stricat-o?  
- Aţi găsit-o stricată?  
- Încă nu. Cineva ni le descoperă mereu şi ni le strică. Ai mai spus cuiva?  
- Nu.  
- Trebuie să găsim un alt loc.  
- Ştiu eu un loc foarte bun.  
- Este bine ascuns?  
- Este.  
- Se sapă pământul uşor?  
- Nu va trebui să săpăm.  
- Nu o facem în pământ?  
- Nu; o vom construi …  
- Unde?  
- Într-un copac.  
- Într-un copac?  
- Ştiu eu unul ca lumea. Are două ramuri groase, crescute una aproape de alta.  
- Unde?  
- Lângă livada lui Moş Toma, în partea în care creşte viţa de vie sălbatică…  
- Salcia aia bătrână?  
- Exact.  
- Dar o ştim cu toţii!  
- Atunci, ne vom juca cu toţii şi nu mai are cine să o strice.  
- Este o idee trăznet!  
- O am de ceva vreme…  
*  
- Ei, ce ziceţi, a ieşit ca lumea?  
- Babană!  
- Mişto, ce mai…  
- Îţi pică dinţii…  
- Trăznet…  
- Suntem cam înghesuiţi totuşi.  
- Păi ce, am făcut-o ca să stăm ca gucuştiucii?  
- Atunci dă-te tu jos!  
- Mă dau, dar o să vreţi şi voi.  
- S-o crezi tu!  
- O să o credeţi şi voi îndată. Daţi-mi cuţitul.  
- Devii periculos!  
- Nu fi prost. Mă duc să tai o coardă de viţă de vie; cea mai lungă.  
- La ce bun?  
- O legăm de aici şi putem coborâ pe ea ca pe o liană. Ne împărţim în două tabere; una atacă luând cu asalt trunchiul copacului iar cealaltă, în final, se retrage coborând şi este rândul ei să atace. În felul acesta va fi mult mai comod aicea sus.  
- Bună treabă!  
- Ei, ce ziceţi, cine vrea să coboare primul?  
- Eu.  
- Eu.  
- Eu…..  
*  
- Moşule, ai mai văzut până acum vreo ţigancă?  
- Cum adică?  
- Adică fără chiloţi.  
- Da. În piaţa Unirii.  
- Umbla în p..ielea goală?!  
- Da de unde! Furase ceva. Şi-a ridicat fustele ca să scape. S-a nimerit să fiu în dreptul ei. M-a prins flama!  
- Vrei să mai vezi?  
- Unde?  
- La Moară, sub pod. Ne uităm în sus, printre crăpături.  
*  
- Ah….a…ha…  
- Abţine-te că ne dăm de gol!  
- Ha…ah… nu pot; pra…pra…HAPCIUUU…!  
- Aoleo fa, ie cineva dădăsupt.  
- U… arză-v-ar focu să vă arză!  
- Dafto…bre… Nenorociţilor!  
- Hai Cioxe s-o roim!  
- Astea sunt pudice…Hi, hi, hi, hi, hi….!  
*  
 
Referinţă Bibliografică:
III. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2015, Anul VI, 07 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!