Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2012 din 04 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

II. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
II. CASA SUFLETULUI MEU  
 
Nu înţelesese nici primele cunoştinţe despre valoare, care i se administraseră. În acea zi spre seară, fusese poftit cu glas poruncitor în casă.  
- Scoate banii! – i-a cerut scurt, milităreşte, Mitru, tatăl său.  
Neobservând gravitatea situaţiei a întrebat cu un zâmbet aparent vinovat:  
- Care bani!  
- Moneda de trei lei!  
- Nu am nici o monedă! – a răspuns păstrând, spre nenorocul lui, acelaşi zâmbet.  
Ce a urmat, nici acum nu poate înţelege. A adormit plângâd, cu toată fiinţa. Şi mai de neînţeles a fost situaţia în care a fost trezit, în miez de noapte, acoperit de sărutări. În fapt, nu putea decât să înţeleagă că era supus unei noi torturi, ţepii bărbii nerase a tatălui său împiedicându-l să perceapă realitatea. A primit moneda găsită în timp ce el dormea suspinând. Adoua zi a fost certat că i-a cheltuit împreună cu Titi Lipiciuc.  
*  
- Ehehei, lasă că începi tu şcoala!  
- Încapi tu pe mâinile lui Surdu!…  
……………………………………………………………………………………  
În loc să se înspăimânte simţea o ciudată curiozitate. Orice s-ar fi întâmplat, trebuia neapărat să-l cunoască pe acest Surd. Prea se temeau toţi cei din jur de el! Oare cât de fioros putea fi?  
În ziua în care l-a cunoscut pe domnul Diţă s-a simţit solemn şi îmbăţoşat. Abia a doua zi s-a întrebat dacă nu cumva el era Surdul, numai că întrebarea nu a persistat prea mult. Începeau să înveţe să scrie şi în vreme ce le arăta primele semne, domnul Diţă a început să le cânte:  
“Un punct sus, unul jos  
Cât îi Doamne de frumos!”  
*  
- Albert, vino cu mine! – i-a zis George în grabă, alergând spre ieşire, fără să se mai uite dacă acesta îl urmează sau nu.  
Au alergat într-un suflet, printre nămeţi până la căsuţa lui George.  
- De ce am venit la tine?  
- Să mâncăm pâine prăjită!  
- Ai ? …  
- Prăjesc îndată!  
- Nu cred că este timp …  
- Ba da; suntem în recreaţia mare ….  
Acea pâine prăjită, având zahăr presărat deasupra, avea să rămână cea mai bună prăjitura mâncată vreodată de Albert. Aburii ce se ridicau din pâinea fierbinte se împleteau cu un sentiment cald, plăcut, nemaiîncercat, de prietenie.  
*  
Figura severă a domnului Diţă i-a pironit în cadrul uşii. Într-o fracţiune de secundă însă, copiii şi-au dat seama că sunt împreună; restul nu mai conta, puteau să îndure orice.  
- Poftiţi la locurile voastre! – le-a zis cu duritate domnul Diţă, numai că, văzându-le zahărul rămas pe la colţurile gurii, s-a întors cu spatele, spre a nu i se vedea zâmbetul, a luat un lemn, a deschis gura sobei stârnind jăratecul din care s-a ridicat o flacără vie, după care a continuat blând:  
- Să ne vedem de lecţii, mai departe…  
*  
Se simţeau bine hoinărind împreună. Albert afla cu încântare că George avea orizontul mai larg, cunoscând mai multe locuri. Se gândea la locurile lui preferate când, împins de păcat, George începu:  
- Ţie care fată îţi place mai mult?  
- Iuria, bineînţeles!  
- Mie, Elena; nu crezi că este mult mai frumoasă?  
- Nici pe departe!  
- Elena are tenul mai frumos, mai alb …  
- Ca brânza!  
S-au despărţit supăraţi că nu iubesc aceeaşi fată. Ajuns la marginea pădurii, Albert s-a căţărat în copacul din care se vedea casa Iuriei. A coborât , afundându-se apoi în pădure, înaintând cu grijă pentru a nu călca vreun şarpe încolăcit, nemişcat, încălzindu-se la soare. Desişul pădurii se termina la marginea unui amfiteatru natural. Totul se deschidea larg, dintr-o dată. Lacul de la baza amfiteatrului îţi dădea senzaţia că te afli undeva, între două părţi de cer.  
Albert s-a grăbit să coboare spre marginea lacului, din care un şuvoi de apă se avânta spre râu, bănuind probabil că acesta nu poate fi prea departe. Odată ajuns, a pătruns în păpuriş, apa urcândui-se ceva mai sus de genunchi. Avea nevoie de papură, iar aceasta nu se lăsa smulsă cu una cu două. După ce a smuls o legătură bună, a tras la mal ieşind din apă. Şi-a desprins cu grijă lipitorile de pe picioare. Două, trei avuseseră timp să sugă cu lăcomie şi acum, din acele locuri, se prelingeau firişoare de sânge.  
Pe malul râului şi-a legat papura în snopi, snopii i-a legat între ei, , şi-a scos hainele făcându-le bocceluţă, şi-a tras pluta de pe nisip pe apa râului, s-a aşezat pe spate neuitând să-şi ia bocceluţa şi s-a lăsat în voia apei.  
Încetul cu încetul malurile deveneau tot mai înalte iar coroanele arborilor tot mai îndrăzneţe. Iedera, găsind loc prielnic, încerca să devină atotstăpânitoare. Ici colo, pe malul înalt se puteau vedea firicele de apă desenând urme ruginii pe argila galbenă. Din loc în loc, înciudat, soarele încerca să străpungă acest tunel de verdeaţă şi tăcere dar nu făcea decât să-i sporească şi mai mult farmecul. Pe aici curgea numai apa; timpul stătea în loc.  
În cele din urmă încărcătura de linişte agonisită de întreaga fiinţă a fost străpunsă, ca de un ţipăt, de lumina soarelui. Sufletul despresurat de uitare se apropie de cer, fiinţa devine cutezătoare. Albert se agaţă de rădăcinile spălate de apă, ce-l ademenesc într-o nouă lume tainică, se saltă, nu înainte de a-şi lua bocceluţa, lasă pluta în voia apei după care se caţără pe malul încă abrupt. La doi, trei metri de mal se înalţă un arţar, cel mai înalt copac cunoscut de el. Se apropie de trunchiul pe care nicicum nu îl poate cuprinde, îl mângâie şi priveşte în sus, spre tulpina inaccesibilă lui de aici. Îşi îmbracă hainele şi revine la mal, măsurându-şi parcă fiecare pas, cântărindu-şi parcă de fiecare dată greutatea trupului. Una din ramurile ce au privilegiul oglindirii în apa râului se apleacă mai mult decât celelalte. Albert îşi ia avânt, păşind energic şi calculat, apoi, într-o fracţiuna de secundă, îşi comprimă forţele şi totodată le destinde, rezultatul fiind o plutire deasupra apei; mâinile se înalţă parcă a rugă, creanga prinsă se scutură surprinsă, potolindu-se apoi, parcă recunoscându-l. Aici, în acest loc, mai mult ca oriunde Albert simţea şi va simţi întodeauna că dragostea îi este împărtăşită. Pentru a ajunge cât mai sus, în vârf, era nevoit să îmbrăţişeze de nenumărate ori trunchiul copacului. Motoceii iviţi pe ramuri, de după frunze, îl făceau să se simtă învăluit de duioşie. Ajuns sus, era convins că îşi putea mărturisi dragostea: “Iuria, te iubesc!”. Deşi coaja netedă a copacului, sărutată fierbinte, rămânea rece, el oricum se simţea într-al nouălea cer şi era convins că fericire mai mare de atât nu poate cuprinde.  
*  
Noua propunere a lui George era de-a dreptul şocantă; să meargă să-i vadă noua casă.  
- Vrei să spui că te muţi de aici?  
- Da, într-o casă nouă!  
Zâmbetul misterios al lui George i-a provocat o strângere de inimă:  
- De ce trebuie să pleci de aici?  
- Ştii, trebuie să-ţi spun mai multe – continuă George , bucuros că are cui s-o spună – eu am doi taţi!  
- Doi?…  
- Unul bun şi unul pe care-l vrea mama şi care ne vrea pe amândoi.  
- Adică,… nu sunt buni amândoi? De ce nu rămâi cu cel bun?  
- Ba sunt buni amândoi. Mi-a explicat mama; eu nu ştiu să te fac să înţelegi. Să ştii că este grozav să ai doi taţi; amândoi mă răsfaţă cu dulciuri!  
- Oricum, dacă te muţi înseamnă că renunţi la unul!  
- Ba am să mai vin şi pe la celălalt!  
- Te muţi departe de aici?  
- Da, în oraş, am să merg la şcoală cu tramvaiul!  
- Înseamnă că nu o să mai alergăm la tine acasă în recreaţia mare?….  
- Voi învăţa la altă şcoală.  
- Adică nu o să mai fim prieteni?  
- Ba vom rămâne prieteni!  
- Fără să ne mai vedem?  
- Ne putem vedea la Palat; ne înscriem amândoi la cercul de tipografie, o să-ţi placă, vei vedea...  
*  
Începutul următorului an şcolar nu avea nici un haz. Albert se simţea singur, părăsit. Suferea. Cineva ar mai fi trebuit să sufere. Elena, dacă ar fi ştiut că George, cel care a plecat, a iubit-o. Albert, însă, s-a gândit că nu-i va spune niciodată. Era îndeajuns că suferă el.  
*  
Aproape zilnic pleca de la şcoală cu o oră mai târziu. Nu-i păsa de batjocura celor întâlniţi în cale:  
- Moşule, iar vii de la arest?  
La început încercase să protesteze:  
- Ba vin de la meditaţie.  
- Ba de la arest. Ai fost ţinut că nu ţi-ai făcut temele!  
În fond şi la urma urmelor cam aveau dreptate. Lui însă îi lipsea George. Altceva nu mai conta.  
*  
La “arest” rămâneau cei mai zăbăuci copii. Domnul Diţă îi ţinea încuiaţi o oră în sala de clasă, pentru a-şi scrie temele nefăcute. În vremea asta el îşi cumpăra pâinea, o ducea acasă, sorbea liniştit zeama unui borş, citea câteva rânduri după care petrecea drumul înapoi către şcoală să-şi elibereze “prizonierii” îndărătnici în ale învăţăturii.  
Zăbăucii, însă, pe cât se îndărătniceau acasă în a-şi face temele, pe atât zoreau acum să-şi scrie, fără să mai conteze cum şi în ce fel, căci clasa toată rămânea pe mâna lor. Singura grijă ce o aveau, era să fie găsiţi aşezaţi în bănci, preocupaţi chipurile de cărţi şi caiete, astfel că fiecare întoarcere era anunţată:  
- Şase, şase! Vine Surdu!  
În ziua în care Albert i-a anunţat întoarcerea ; “Şase, şase! Vine domnul Diţă!” zăbăucii, surprinşi într-un anume fel, au reacţionat bumbăcindu-şi colegul. Ocazia să o mai facă s-a repetat şi nici nu au lăsat-o scăpată, până când “Cioxe”, cel mai înrăit dintre ei, dorind să fie el cel care anunţă întoarcerea învăţătorului, a strigat:  
- Şase, şase! Vine domnul Diţă!  
Surprins, a izbucnit în râs şi a tăbărât cu pumnii pe Albert bumbăcindu-l, de astă dată în glumă.  
*  
Reîntâlnirea cu George a fost fenomenală. Prietenul lui era plin de surprize. L-a dus să vadă Palatul. Nu şi-ar fi putut închipui niciodată că va intra într-un palat. Emoţia era imensă, chiar dacă palatul nu mai era locuit de zâne şi de prinţi, chiar dacă trecuse multă vreme de când ursitoarele nu se mai abătuseră pe acolo. Felul cum arătau încăperile dovedea fără tăgadă trecuta lor prezenţă.  
Îmbrăcat în uniforma şcolară, cu care doar că nu dormea, cu pantofii stâlciţi, realiza ce-ar fi putut simţi voinicul sărac pătruns în palat fie pentru a cere mâna prinţesei, fie pentru alte rosturi.  
Ajunşi în faţa unei încăperi simple, George i s-a adresat:  
- Aici este cercul de tipografie; dacă vrei te poţi înscrie şi tu!  
- Sigur că vreau! Ar fi făcut orice, numai să fie împreună cu George.  
- Ştii, eu sunt înscris şi la cercul de literatură!  
- Mă înscriu şi acolo!  
La cercul de tipografie i-a fost uşor; încă din prima zi a dat dovadă de îndemânare. La cel de literatură a fost pus însă mai întâi să citească după care instructoarea i-a spus oarecum stânjenită:  
- Învaţă mai întâi să citeşti mai bine şi apoi revino să te înscriu.  
*  
“Soseşte un prinţ călare, călare..  
Ce caută prinţul aicea, aicea?  
El caută să se însoare, însoare..”  
Albert nu îndrăznise să se prindă în acest joc.Privea însă, fascinat, cu imaginaţia aprinsă. Iuria ar fi putut fi o prinţesă…  
“Şi pe cine o doreşte, o doreşte,  
Şi pe cine o iubeşte, o iubeşte?”  
Sub impulsul imaginaţiei înfierbântate, fără să-şi dea seama prea mult de ceea ce face, strecoară o mână în curtea vecină, prinde între doua degete un boboc de trandafir, abia desfăcut, încearcă să-l rupă, realizează că ar trebui să simtă durerea unei înţepături, reuşeşte în cele din urmă şi îl oferă Iuriei.  
Surprinzător, Iuria primeşte trandafirul roşind uşor şi îl apropie de buze, cu găndul la un prinţ; - de acum, Albert va iubi florile şi mai cu seamă trandafirii.  
Undeva, cândva, altcineva va cânta:  
“Iubito, trandafirii…  
În părul tău ca noaptea  
Sunt mai fermecători…”  
*  
La serbarea sfârşitului de an şcolar, nu mică i-a fost mirarea, când a fost chemat pe scenă, alături de premianţi: Sandu, Nelu, Elena, Iuria, Carmen, Gabi, Maria….  
Lipsea însă George. El îşi primea premiul undeva pe o altă scenă, la o şcoală la care ajungeai cu tramvaiul. Dacă nu ar fi simţit lipsa lui poate că s-ar fi simţit ca unul arestat pe nedrept, eliberat în sfârşit, primind daune morale, reabilitat; poate că s-ar fi aşteptat ca cei care l-au batjocorit să-şi ceară iertare sau poate că s-ar fi pierdut cu totul, realizând cât este de aproape de Iuria. George era însă departe, bucuros că are doi taţi, mergea la două cercuri la Palat şi poate că nici măcar nu şi-o mai amintea pe Elena, în vreme ce el, Albert, nici nu mai putea pătrunde în Palat. “Gărzile” primiseră straşnică poruncă să nu-i mai deschidă porţile. De vină erau pantofii care se stâlciseră şi mai tare cât şi uniforma ponosită, aşa cum numai Cioxe o avea. La ce bun să se mai omoare atât cu învăţătura?  
*  
Albert îşi simţi sufletul uşor încălzit şi mintea păru că i s-a mai limpezit. O urmase pe Arina fără convingere, dând urmare unui imbold lăuntric, de care ascultase, fără să-l perceapă însă în vreun fel. Prezenţa ei părea să fie pentru el ca un balsam. Începu să creadă că nu este singurul cu probleme; poate doar că ale lui erau mai acute, fie şi numai pentru faptul că îl priveau direct. O răbufnire de orgoliu puse subit stăpânire pe el: în definitiv mai tot timpul fie trecuse prin necazuri, fie fusese foarte aproape de ele. Hotărât lucru acum mai mult ca oricând avea nevoie să ştie pe ce coordonate se afla.  
*  
* *  
 
Referinţă Bibliografică:
II. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2012, Anul VI, 04 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!