Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Beletristica > Mobil |   


Autor: Adrian Lițu         Publicat în: Ediţia nr. 2011 din 03 iulie 2016        Toate Articolele Autorului

I. CASA SUFLETULUI MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
I. CASA SUFLETULUI MEU  
 
Nimic nu este mai fascinant decât singurătatea deplină. Aceasta nu ţine atât de inexistenţa vreunei prezenţe cât de lăsarea simţurilor în voia lor, anihilarea oricărui gând ce ar putea să le direcţioneze în vreun fel. În acest fel ajungi la fericirea primară; poate simpla, suprema şi singura fericire, necondiţionată decât de existenţă. Fiinţa umană îşi iese din rol; devii o părticică din divinitate. Nu există cuvântul, nu s-a născut încă gândul. Eşti firul de iarbă ce se mişcă în adierea răcoroasă eşti chiar acea adiere, eşti răbdarea pietrelor ce aşteaptă neclintite dezlegarea tainelor universului, eşti nisipul clepsidrei acestui univers.  
*  
Starea atemporală în care se afla o datora sedativelor al căror efect se apropia de sfârşit. Urma să simtă durerea, o durere insuportabilă. Avea însă un pact cu el însuşi încă din vremea copilăriei, când, în naivitatea lui de atunci, era convins că rostul bărbaţilor este să meargă la războaie, unde, deseori sunt răniţi în lupte. Îşi promisese să nu se lase niciodată înfrânt de suferinţă, de propria lui suferinţă. Omisese să ia în calcul suferinţele altora. Atunci când prezentul îl copleşea prin evenimente, un băietan din trecut, cu un surâs încrezător în propriile forţe, îi venea în ajutor redându-i încrederea. Şi acum subconştientul lucra în favoarea lui, dar nu cu aceleaşi rezultate de până acum dată fiind starea gravă, fără de precedent în care se afla. Durerea se disipa în trecut, în retrăirea vechilor dureri. Acest prezent însă, cât şi trecutul foarte apropiat, nu-l va mai putea retrăi, în memoria, în fiinţa lui, neregăsindu-se niciodată. Va rămâne doar amintirea unei senzaţii, aceea de cădere în gol.  
*  
* *  
Poate că nu pentru prima dată în viaţă Albert se simţea dezorientat. Numai că de această dată nu reuşea să se agaţe de nimic. Lovitura de graţie o primise de acolo de unde se aştepta mai puţin; de la Sabina.  
- Eu cred că tu eşti vinovatul! Duruma este un om cumsecade. Au mai lucrat şi alţii împreună cu el şi s-au înţeles foarte bine.  
A tăcut. În suflet însă a simţit o ruptură, o prăbuşire. Ceea ce a simţit nu a dat pe faţă. A rămas o mocnire tăinuită.  
A rămas deosebit de surprins, când, într-o împrejurare banală, Arina i s-a adresat:  
- De ce nu mergi în audienţă la director?  
Reacţia lui a făcut-o să continue precipitat:  
- Vino la mine la o cafea, să discutăm.  
A urmat-o fără convingere. La dracu, se săturase de viaţa asta în care totul era pe dos faţă de cum îşi închipuise el şi chiar faţă de ce întâlnise până acum. Văzuse în fiecare om un prieten, el însuşi era gata oricând să ajute pe oricine; simţea că la nevoie, dacă prin asta ar fi fost de ajutor cuiva, ar fi putut exploda ca o bombă. Chiar fusese impresionat de colectivul de muncă în care lucrase mai înainte. Părea a fi o familie. Orele de muncă treceau pe nesimţite, uita de el verificând devizele, întocmind rapoartele de producţie. Închiderile lunare, cu un program de de muncă mai mult decât prelungit, ar fi fost infernale fără atmosfera colegială existentă. Dincolo de acest climat se afla durerea, încercările sedimentate de-a lungul anilor. Munca de şantier şi-a luat întodeauna tributul său de suferinţă. Dramele trăite de cei de dinaintea lor şi chiar de ei înşişi i-a făcut să preţuiască viaţa, să treacă peste greutăţi împreună.  
Aici însă nimerise parcă într-un iad. Fiecare căuta să-l arate cu degetul pe celălalt, să arate cât este celalat de incapabil, atribuindu-şi acest fapt ca pe un merit personal. Munca se desfăşura într-o atmosferă tensionată de preocupări pentru răfuieli personale şi, culmea perfidiei, totul se desfăşura sub masca amabilităţii. Nu de alta, dar situaţia se putea răsuci cu 180 de grade. Era lasătă oricând o portiţă pentru a dovedi contrariul atunci când puteai obţine un avantaj pe seama aproapelui. Îşi amintea cu amărăciune cu câtă naivitate se lăsase înşelat de aparenţe. Atâţia oameni cumsecade la un loc! Ar fi sărit de gâtul fiecăruia să-i sărute şi când colo, pentru ei, nu reuşise decât să personifice, cu o perfecţiune de neimaginat, ridicolul. Acum se afla în rândul neadaptaţilor. Câţi puteau fi? Oricum, numărul lor nu putea fi atât de mare încât să se impună. Dintre ei părea să facă parte şi Arina, bibliotecara instituţiei.  
Continua să rămână întunecat în faţa cafelei, pierdut în învălmăşeala de gânduri.  
- Albert, de ce nu mergi în audienţă …..?  
Zâmbetul ironic-amar şi privirea care ar fi vrut să desfiinţeze totul au determinat-o să nu mai continue.  
- Uiţi cine l-a readus aici? De el a avut nevoie şi nu de mine!  
- Dar există deja numeroase plângeri împotriva lui!  
- Şi fără nici un rezultat……  
- Numai că tu, ai putea fi picătura care să umple paharul!  
- Crezi că pot să accept? Crezi că pot să fiu acela care să distrugă un om?…  
Abia termină de rostit aceste cuvinte şi Albert se cutremură fiindcă îşi dădu seama că, de fapt, putea fi în stare de fapte mult mai grave. Cum de-a ajuns să decadă într-atât? Îşi aminti că în anumite momente ar fi fost în stare să răsucească un cuţit în măruntaiele lui Duruma. O, Doamne, să fie de vină mediul în care a crescut? Totuşi, până acum, nu s-ar fi putut spune că acesta îşi pusese amprenta asupra lui!  
*  
* *  
De locurile în care se născuse îl lega o singură amintire; noroiul. Noroiul cu care se juca făcând “plişcoace”. Era un noroi deosebit de grozav. Se lăsa modelat în turte mici, rotunjoare, apoi marginile puteau fi ridicate cu uşurinţă, prin frământare între degete, luând forma unei arme de temut. Încărcătura explozivă o constituia scuipatul. Arma era aeropurtată până deasupra obiectivului, în podul palmei. Cu un luping de excepţie arma era aruncată asupra ţintei. Urma explozia distrugătoare, apoi o alta şi încă alta. Poate că tocmai datorită acestui joc, mult mai târziu, războiul din Golf ori alte confruntări militare nu aveau să-l impresioneze prea mult.  
Când a înţeles, din discuţiile purtate în casă, că vor părăsi aceste locuri pentru a merge la oraş, s-a strecurat pe uşă. În tindă şi-a tras şoşonii în picioare şi a ieşit în uliţă. De ce a făcut asta nici nu avea habar. Nu a făcut însă prea mulţi paşi. Piciorele i-au devenit neputincioase. Sprijinindu-se pe un picior ca să şi-l tragă pe celălalt, se afunda şi mai mult în noroi. A început să strige cu disperare:  
- Mamăă … mamăă …  
A fost scos din noroi, dar fără şoşoni.  
*  
Autobuzul se deplasa fără grabă. Oricum, graba nu-şi avea rostul. Drumul era fără de sfârşit. Această convingere îi fusese întărită lui Albert încetul cu încetul de pomii înşiraţi de o parte şi de alta a drumului. Gândea că autobuzul se afla în puterea lui şi îl condamnase deja să meargă la nesfârşit. Acum începuse să urce pe drumul şerpuit. În afară de malurile râului ce se scurgea pe lângă sat, Albert nu mai văzuse nici o ridicătură de pământ. La un moment dat s-a speriat. Se aflau parcă pe marginea unei prăpăstii. Teama i-a fost alungată de uimire şi curiozitate. Jos departe de tot se aflau mulţi cai. Cum or fi ajuns acolo?  
- Sunt pentru salam …  
Această frântură prinsă din conversaţia celor maturi l-a făcut să fie mai atent. Nu a îndrăznit să întrebe ce este acela salam.  
- Nu mai este nevoie de ei la muncă!  
- Acum avem fabrică de tractoare!  
Faptul că nu pricepea o iotă din cele spuse de cei mari l-a înciudat dar oboseala drumului l-a făcut să adoarmă pe nesimţite.  
*  
S-a bucurat mult când au ajuns în oraş. Autobuzul descinsese parcă printr-o poartă a veseliei. Când a coborât, a constatat că mai toată lumea era pornită parcă pe glume. A gândit că acest oraş trebuia să fie nemaipomenit. Abia mult mai târziu, după ani şi ani, a descoperit izvorul acestei veselii. Zona era presărată cu cârciumi, una mai chiondorâie decât alta. Aici se bea vârtos, de la primele ore ale dimineţii până noaptea târziu, când cei împătimiţi de băutură puteau fi lesne asemuiţi cu un roi de muşte, supărător, care cu multă bătaie de cap poate fi constrâns să părăsească încăperea. Odată scoşi în stradă, cei care se mai puteau ţine pe picioare, nu arareori sprijinindu-i pe alţii, zoreau către cea mai apropiată cârciumă care nu-şi anunţase încă ora închiderii după care totul se repeta; roiul se forma la loc, din ce în ce mai împuţinat ce-i drept.  
Aici avea să-l cunoască pe “Bâzdoacă”, atunci când se va lăsa purtat de insistenţe, cât şi de curiozitate. Cu paharul de alcool în faţă – Doamne, ce mare i se va părea, - va trebui să dovedească că este pe cale de a deveni bărbat.  
Avea să asiste la o manifestare euforică, la întâlnirea a doi cunoscuţi, în cel mai potrivit loc de pe lume pentru asemenea împrejurări. Bucuriei avea să-i urmeze tristeţea. Bâzdoacă fusese eliminat din facultate ca apolitic:  
- Ce ştii tu băieţaş; ….i se va adresa acesta, sesizând absenţa lui din conversaţie.  
Va răspunde într-un târziu, în gând, când ochii îi vor fi împăienjeniţi de alcool şi de tristeţe.  
“Prea multe nu ştiu măi Bâzdoacă! Văd însă că voi v-aţi înveselit din nou. V-aţi lăsat duşi de nas de un lichid… Lichidul ia forma vasului în care este pus.”  
*  
Urma să locuiască în afara oraşului. Deşi mica localitate sau mai bine zis micul cartier se numea sat, niciodată nu va putea spune dacă locuitorii erau ţărani sau orăşeni. Niciodată nu va putea spune dacă a crescut la oraş sau la ţară. La atari întrebări nu va avea decât un răspuns care va face ca situaţia să devină stânjenitoare:  
- Am crescut la mahala! …  
*  
Călătoriei cu autobuzul i-a urmat drumul cu taximetrul. Albert a fost copleşit. O maşinărie care să te plimbe şi să-ţi mai şi cânte era prea de tot. O asemenea uimire avea s-o mai încerce peste câtva timp, când, în cămăruţa închiriată, doi lucrători vor instala un difuzor. Odată legătura făcută, o voce de bărbat o va striga pe mama lor:  
- “ Florica!…Florica! …”  
- Da! Aici sunt!; va răspunde mama involuntar şi cămăruţa se va umple de hohote de râs.  
*  
Trecând printre cele doua case aşezate spate în spate, ca dintr-o supărare, Albert şi-a închipuit că trece printr-un tunel. La capătul acestuia, o portiţă şantalie i-a lăsat să treacă numai cu preţul unui scârţâit sfâşietor. O haită de câini s-a repezit asupra lor cu lătrături asurzitoare. Dacă ar fi ştiut să numere, Albert ar fi constatat că nu sunt mai puţini de şapte, cifră impresionantă la acea vreme. Oricum însă, tot nu i-ar fi numărat deoarece fusese cuprins de spaimă. O bătrână a ieşit din casă şi i-a salvat. Câinii se aflau în puterea ei. Ceva mai greu a fost cu moşul care a ieşit îndată după babă. Acceptase să închirieze o cameră unei familii dar, locuind de amar de ani singur cu baba lui, nu gândise că într-o familie mai pot fi şi copii. Moş Cioran a fost în cele din urmă înduplecat, mulţumindu-se numai să bombăne, iar baba a ajuns pe dată “mama Leana”.  
*  
Când i-a zărit prima dată degetele de la picioare, Albert a fost convins că “mama Leana” este vrăjitoare. Erau lungi, răsucite, părând a fi folosite dintodeauna spre a struni mătura în noaptea de sabat ori în alte cazuri în care nu avea alt mijloc de transport. Cu timpul şi-a format convingerea că nu putea fi decât o vrăjitoare bună. La ea veneau femei frumoase, îmbrăcate şi mai frumos, însoţite de copii sfioşi pentru care fustele mamei erau metereze de netrecut; ceva ce Albert nu putea pricepe pe de-a întregul, se petrecea.  
Mama Leana îl alunga întodeauna din preajmă. Albert se îndepărta încercând să pară cât mai nepăsător. Constatase că ori de câte ori se holba mai tare, cu atât mai înverşunat era alungat. Dacă îşi făcea de joacă pe aproape, din timp, părând cât mai absorbit de aceasta, mai că trecea neobservat. Încetul cu încetul mama Leana s-a obişnuit cu prezenţa lui, ba încă a început să-i ceară câte un mic ajutor. Aşa a ajuns Albert să fie priceput la aprinsul focului; să deprindă gravitatea necesară desfăşurării ritualului; să scoată apa din fântână şi s-o aducă atunci când trebuie, cu sobrietatea unui ucenic vrăjitor, fără a lăsa să se vadă ce gândea despre toate acestea. Lemne pentru foc trebuiau aduse numai atât cât trebuie, iar dacă la sfârşit mai rămâneau tăciuni aprinşi, îi stingea iute cu apă punându-i apoi la uscat pentru a-i folosi atunci când o altă mămică venea cu odrasla să i se descânte de sperietură ori de te miri de ce altceva.  
 
Pentru descântece Mama Leana avea la îndemână o lingură de fier, o cană de tablă şi o bucată de cositor. Focul era aprins cu aşchii mărunte care, pe cât de repede se aprindeau, pe atât de repede se transformau în cenuşă. Cele mari sorbeau căldura, se aprindeau şi deveneau tăciuni încinşi, având puterea de a topi cositorul aşezat în lingură. Peste cositor Mama Leana arunca puţină cenuşă şi amesteca cu o baghetă mişcându-şi buzele mărunt. Din fântâna lângă care o salcie gârbovită îşi purta în tihnă bătrâneţile, Albert aducea îndată apa. Cana de tabla era umplută numai pe jumătate cu apă sălcie, urmând ca în ea, Mama Leana să toarne amestecul de cositor topit şi cenuşă. Sfârâitul şi aburul ce se ridica din cană părea să impresioneze întodeauna pe cei prezenţi. Copilul, căruia i se descânta, era în cele din urmă convins să soarbă trei înghiţituri din cană. Albert gândea că el unul nu s-ar fi lăsat convins nici în ruptul capului. Urmau alte mişcări mărunte, din buze, după care vrăjitoarea scotea din cană forma ciudată pe care o lua cositorul; în ea citea care este lighioana de care s-a speriat copilul, după care şoptea repezit descântecul de sperietură potrivit cu aceasta.  
Nu înainte de a strecura un ban în palma bătrânei, mama îşi lua odrasla şi pleca, cu uşurare în piept, convinsă că de acum încolo totul va fi bine. Aceeaşi convingere, ba mult mai întărită, avea s-o capete Albert de-a lungul timpului, văzând când şi când oameni sus-puşi cu feţe ca de copil speriat.  
Uneori, Albert primea câte o bomboană. Atunci dorea din tot sufletul sănătate, cât putea să cuprindă mintea lui de copil, celui descântat chiar dacă la început i se păruse a fi antipatic.  
*  
* *  
- Arina, de ce nu mă laşi în pace?, întrebă fulgerător Albert.  
Felul în care i-a fost pusă întrebarea a descumpănit-o pe Arina. În loc să încerce să răspundă, simţi că o podidesc lacrimile. Se stăpâni însă, numai că efortul fu vizibil.  
- Iartă-mă Arina, dar în sălbăticia asta cred că este mai bine să fii singur. Consider că astfel eşti mai puţin vulnerabil.  
- Albert, am crezut că poate ai nevoie de o vorbă bună!  
- Te înţeleg…numai că…- şi gândul îl purtă către Sabina, revoltându-se oarecum. De ce această vorbă bună nu a venit de la ea?!  
- Numai că…- încercă el să reia conversaţia - nu-ţi pot urma sfatul. De câte ori sunt în faţa unui director îmi amintesc un fapt.  
- Ceva grav ?  
- Acum nu mai contează!  
- Despre ce este vorba, totuşi?  
- Despre o femeie pe care am cunoscut-o destul de îndeaproape şi despre sute de femei, probabil, pe care nu le-am cunoscut. O femeie care…  
Se opri descumpănit, simţind că nu mai este ascultat. Vru să se ridice cu furie şi să plece, scrutând-o mustrător cu privirea pe Arina. În ochii ei însă mijeau lacrimi, semn că înţelesese totul înainte ca el să fie explicit; ori, poate că era una din cele peste o sută de femei… Furia se transformă în tristeţe, auzind un glas ce străbătea ani şi ani: “Cred că până la urmă am să cedez…”  
*  
* *  
Poate că cea mai mare suferinţă a lui moş Cioran era că nu putea să iubească copiii. Poate. Cert însă era că nu-i putea suferi. Dar totul mocnea în el. Rareori răbufnea. Poate din cauza babei care se părea că îl are la mână cu ceva anume. Descoperise însă cum să-şi procure o bucurie imensă, care îl făcea să uite de orice suferinţă, o bucurie care nu i se citea niciodată pe chip, o bucurie satanică. Copiii chiriaşilor erau mai tot timpul prin curte, jucându-se. Înainte ca soarele să prindă prea multă putere, moş Cioran scotea afară lampa de gătit, sticla de untdelemn, tigaia – singurul obiect negru din toată casa – şi ouă cât să încapă în tigaie. Simţea numai cum se adunau copiii în jur, căci orişicine ar fi putut jura că în astfel de împrejurari moş Cioran nu vedea pe nimeni şi nimic. Când untdelemnul se încingea îndeajuns, moş Cioran spărgea ouăle unul câte unul de marginea tigăii, le desghioca cu grijă, conţinutul lor alunecând pe fundalul negru al tigăii care încetul cu încetul devenea alb iar gălbenuşurile păreau a deveni sori galbeni, vlăguiţi, căzuţi în zăpezile unei ierni atotputernice.  
Copii salivau iar moş Cioran înfuleca cu poftă sporită.  
*  
Nimeni nu va întâlni, niciodată, un băiat mai cumsecade decăt Titi “Lipiciuc”. Este singurul dintre copiii dimprejur, care niciodată nu i-a trântit în obraz expresia “băi ţărane”; este cel datorită căruia Albert a descoperit mai devreme ceea ce avea să-i fie mai drag decât orice: spaţiul în care el a copilărit; pădurea, lacul şi râul; ultimul fiind acum acoperit de apele lacului Morii. Într-una din veri, în undele acestui lac a aruncat flori. Văzându-i înfăţişarea, cei câţiva privitori au fost convinşi că acolo i s-a înecat cineva apropiat, neîndrăznind să întrebe ce şi cum.  
*  
- Vin hingherii!; Vin hingheriii….  
- Ai auzit Titi, vin hingherii!  
- Ştiu; adunaţi pietre, cât mai multe!  
- Sunt de cealaltă parte, în capătul străzii.  
- Chemaţi-i şi pe ceilalţi ….  
- Cei care nu pot să alerge, să nu arunce cu pietre!  
- Dacă se vor lua după noi, intrăm pe ulicioară la moş Cioran şi sărim prin spate, spre câmp.  
- Câinii lui moş Cioran au să-i sfâşie!  
- Se vede duba! ….  
- Vin, vin …  
- Ascundeţi-vă deocamdată; nu trebuie să ştie ce-i aşteaptă.  
Încrâncenarea copiilor nu cunoştea margini. Cei mari păreau a nu-i băga în seamă. În sinea lor, însă, se bucurau. Cu mare drag li s-ar fi alăturat. Îşi rezervau însă un alt rol: dacă vreunul dintre copii ar fi fost prins, sau atins măcar, urma ca hingherii să fie snopiţi în bătaie, cuştile să fie deschise şi câinii captivi să fie sloboziţi.  
Un biet câine fugărit a nimerit în cele din urmă în laţul unui hingher. Până aici i-a fost. Dând să se împotrivească, laţul de sârmă i se strânge mai tare în jurul gâtului, sugrumându-l. Hingherul îl saltă rotindu-l de două, trei ori. Laţul se înfige adânc în gâtul bietului animal. Nu este mort dar nici viu nu pare a fi; mâna nemiloasă a hingherului i se înfige în ceafă, i se scoate laţul şi este aruncat în cuşca ce se închide cu zgomot sec.  
Hingherii nu au ajuns încă destul de aproape, însă copiii nu mai pot răbda:  
- Huoooo, huooo….  
- Pe ei, mă ! ….  
Maşina începe să prindă viteză, hingherii se agaţă din mers, urcându-se pe platforma dubei, dorindu-şi pentru câteva momente să se afle în cuştile de tablă prin ale căror găuri nu pot trece pietrele. Pietrele zboară, răpăie pe tabla dubei, iar când nu răpăie se aud icneli, vaiete şi înjurături. În urma maşinii rămâne praful stârnit şi un vacarm de nedescris.  
*  
* *  
Arina, constatând că momentele de adâncă tăcere s-au prelungit prea mult, socoti că acest fapt este în dezavantajul ei şi întrebă la întâmplare:  
- În fond, ce are Duruma cu tine?  
De această dată Albert nu o mai repezi. Zâmbi numai cu jumătate de gură, pufnind uşor pe nas:  
- Cine să înţeleagă?…  
*  
* *  
 
Referinţă Bibliografică:
I. CASA SUFLETULUI MEU / Adrian Lițu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2011, Anul VI, 03 iulie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Lițu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Lițu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!