Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Adrian Grauenfels         Publicat în: Ediţia nr. 1867 din 10 februarie 2016        Toate Articolele Autorului

Instituţia numită cafenea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Instituţia numită cafenea 
  
Instituţie indispensabilă în epoca modernă cafeneaua devine locul de întâlnire şi socializare a intelectualilor europeeni. Toate capitalele continentului se întrec în a oferi publicului atras de mirajul cafelei o nouă dimensiune: oportunitatea discuţiei literare, politice saufilosofice. Este locul unde ideile zboară şi sunt prinse în capcana minţii. Timp de 200 de ani câteva cafenele devenite celebre au folosit de cuib, a doua locuinţa pentru inteligenţă, artă şi boema vremurilor. 
  
Câteva funcţionau şi în România. Am ales câteva a căror faimă şi clienţi celebrii au captivat spiritul generaţiilor: 
  
Les Deux Magots 
  
O faimoasă cafenea "Les Deux Magots" funcţionează şi azi în cartierul parizian Saint-Germain-des-Prés. Numele a fost luat de la o piesă de teatru populară prin anii 1800 numită "Les Deux Magots de la Chine" ( Două figurine chinezeşti). Cafeneaua era minunat plasată, dimineaţa era luminată de primele raze de soare. Clientela se bucura de o dublă plăcere de la gustul cafelei şi de la căldura soarelui unei noi zile . 
  
Pe vremuri era locul de întâlnire a elitei artiştilor suprarealişti, a scriitorilor şi al filosofilor. Erau nelipsiţi: Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Albert Camus, Pablo Picasso, americanii Charles Sutherland şi tânărul Ernest Hemingway. Din anul 1933 cafeneaua oferă în fiecare an un premiu literar pentru scrieri originale. 
  
În 1972 teroristul Carlos a aruncat o grenadă în cafenea omorând 2 persoane şi rănind alte 34. Cafeneaua este pomenita adesea în cărţi şi filme. În romanul " Lolita" autorul Nabokov admite că a stat în cafenea împreună cu nişte complotişti. 
  
Café de la Paix 
  
O altă cafenea celebră se află la intersecţia Boulevard des Capucines cu piaţa Operei. A fost proiectată de arhitectul Alfred Armand care alege pentru interior un decor floral întrecut poate numai de cel al Operei Garnier aflată pe diagonala pieţii. Cafeneaua s-a bucurat de faimă, reputaţia este imediată încă de la deschiderea din 1862. Servea clienţii Grand-Hotelului vecin, în anul 1867 pe vizitatorii marii Expoziţii Mondiale din Paris. 
  
Lista clienţilor este interminabilă şi impresionantă. Vom găsi acolo scriitori şi compozitori ca de exemplu: Jules Massenet, Émile Zola, Guy de Maupassant. În timpul perioadei "La Belle Époque", printre vizitatori găseam pe Sergei Diaghilev, Prince of Wales şi viitorul rege al Angliei Edward VII. Stabilimentul expune scaunul capitonat preferat de Lenin în timpul vizitelor sale la cafeneaua pariziană. Pe un elegant panou de catifea roşie sunt aplicate plăcuţe aurite gravate cu numele personalităţilor-clienţi permanenţi ai cafenelei . 
  
La 22 August 1975, guvernul francez a declarat Café de la Paix monument istoric naţional. 
  
Café de Flore 
  
Să nu uităm de Café de Flore, plasată pe Boulevard Saint-Germain colţ cu Rue St. Benoit ca una din cele mai vechi cafenele ale oraşului, inaugurată în 1885 . Interiorul este aranjat în stil Art Deco cu scaune capitonate în roşu, lemn mahogani şi oglinzi care nu s-a schimbat de la al doilea război mondial încoace. Numele a fost luat de la o sculptură a Florei, zeiţa florilor şi a anotimpurilor în mitologia Romană, statuie plasată la capătul bulevardului. La etajul întâi erau locuinţe şi birouri. Acolo a scris Charles Maurras cartea sa "Semnul Florei" iar în 1899 s-a fondat "Revista de Acţiune Franceză". Singura cafenea rivală era Les Deux Magots cu care împărţea intelectualii oraşului. Primul ministru al Chinei Chou Enlai era frecvent găsit la Café de Flore prin anul 1920, în timpul vizitei sale în Franţa. Într-un eseu "A Tale of Two Cafes" scriitorul american Adam Gopnik încearcă să explice motivul pentru care Café de Flore devine preferata publicului, după 1990. Premiul Florei a fost iniţiat de Frédéric Beigbeder în 1994, este oferit anual pentru lucrări literare deosebite. 
  
Filosofii Levinas şi Sartre la cafenea 
  
Sartre efectiv locuia în cafenele. Acolo lucra şi observa cetăţenii Parisului. În Cafenele îi veneau ideile, avea nevoie de atmosferă şi de decorul lor. Multe idei au fost verificate "pe viu" în dinamica unor discuţii. Levinas, în schimb, nu agrea cafenelele. Nu a fost văzut şezând pe vreo terasa , ba chiar le critica sever ca fiind un loc "deschis, la nivelul străzii, care permite confort fără pic de responsabilitate. Oamenii nu vin să facă ceva , ei stau jos fără să fie obosiţi, beau fără să fie însetaţi". 
  
Această opoziţie între cei doi nu trebuie să ne preocupe prea mult, la fel cum filosofia lor se află la antipod. Sartre folosea examinarea vizuală a subiectului ca un instrument de dominare, pe când Levinas avea fobia de a fi atins de celălalt. Sartre îmbrăţişa doctrina totalitaristă, Levinas făcea ore suplimentare denunţând sistemele totalitare. 
  
Este remarcabil faptul că ambii datorează inspiraţia ideilor aceluiaşi izvor: filosoful german Edmund Husserl. Husserl caută explicaţia concretului folosind gândirea şi experienţa. Cei doi, Sartre şi Husserl se întâlnesc la începutul anilor 30 într-o… cafenea. Sartre este atenţionat de un amic, Raymond Aron, că pe bar se află un pahar de sticlă şi că filosoful Husserl va vorbi despre acest pahar şi filosofia care îi confirmă existenţa. Sartre este cucerit instantaneu. În vederea lui obiectele şi impenetrabilul lor constituie palpabilitatea lor ultimativă. 
  
Levinas nu are tangenţă cu aceste chestiuni şi stări. Pe urmele lui Husserl, el caută concretul. Pentru el concretul este efectul aplicat de ceilalţi, de mediul înconjurător. Acest efect nu funcţionează în cafenele unde atmosfera este îmbibată de lipsa scopului şi de un individualism agresiv. Levinas denunţă cafeneaua ca fiind un ne-loc al ne-socialului, servind o societate fără solidaritate, o comunitate care caută o distracţie superficială şi atât. 
  
Şi acum România 
  
Potrivit unei legende, primul român care ar fi cunoscut cafeaua, undeva la începutul secolului al XVI-lea, a fost logofătul Tăutu trimis cu o solie de Bogdan cel Orb la sultan. Logofătul a fost servit cu un preparat fierbinte, pe care neştiind cum să-l bea, l-a băut într-o clipă opărindu-și limba. Nu a trecut prea multă vreme până când românii din trecut au putut servi deja o cafea, prin zona băncii naţionale de azi, unde s-a aflat prima cafenea atestată documentar prin anul 1667. Ea a fost deschisă de un fost ienicer pe nume Kara Hamie, în vremea lui Radu Leon, iar prăvălia lui a existat în preajma Hanului Şerban Vodă şi implicit a curţii domneşti. 200 de ani mai tarziu - pe la mijlocul secolului al XIX-lea au apărut cafenele moderene, celebre, multe dintre ele dispărând în ultima jumătate de secol XX. 
  
O cafenea serioasă, spunea Tudor Arghezi, face cât o universitate. Iar în perioada interbelică într-adevăr, nu pe băncile amfiteatrelor se descurcau sau (mai degrabă) se încurcau iţele literaturii, ci în jurul unei cafele cu frişcă. Cafenelele din centrul Bucureştilor ţineau loc de catedră, birou, bibliotecă, salon şi, de ce nu, dormitor, pentru micile moţăieli din timpul după-amiezei. Protipendada aci îşi făcea veacul, de dimineaţa până seara, sub ceruri aburinde de cafea, după cum spunea de data aceasta un poet ceva mai contemporan. 
  
Capşa 
  
Capşa = cafenea, braserie şi cofetărie a Bucureştiului. Între vestitele cafenele ale oraşului după cea de-a doua jumătate a secolului al 19-lea se numărau Fialkowski, Kubler, High-Life, Cafe de la Paix, Cafe-braserie Corso, Terasa Oteteleşanu. Cafeneaua Capşa, situată la încrucişarea Căii Victoriei cu strada Edgar Quinet, a fost cea mai faimoasă şi a avut existenţa cea mai îndelungată, fiind frecventată de numeroase personalităţi, de la oameni politici ca Tache Ionescu, Dinu Brătianu, C. Argetoianu şi I. G. Duca, actori ca Iancu Brezeanu, C. Nottara , pictori ca N. Tonitza şi Th. Pallady, regizori, scriitori şi ziarişti, aceştia din urmă fiind cei mai fideli şi mai semnificativi oaspeţi ai localului. 
  
Boema literară a pătruns aici abia după Primul Război Mondial. Au trecut pragul cafenelei personalităţi celebre precum: Enrico Caruso, Ysaye, prinţii Urusoff şi Gorceacov, marele duce la Rusiei, Nicolae, împăratul Franz Joseph, tenorul Josef Schmidt, dansatoarea Jospehine Baker și mulți alții. Aici îl găseai, în fiecare dimineaţă, la orele 9.30 trecute fix, pe Camil Petrescu, la masa lui dinspre Calea Victoriei, citindu-şi gazeta. Spirit cu adevărat original, detesta cafeaua cu frişcă şi atingea frecvent culmi cioraniene ale disperării când chelnerii, deşi el le cerea o cafea cu lapte simplă, i-o aduceau mereu cu detestabila spumă: 
  
– Fără frișcă, domnule…Ce Dumnezeu, îți spun în fiecare zi. 
  
În fiecare zi, într-adevăr, și fiecărui chelner, pe rând, îi spune că nu-i trebue frișcă. Și în fiecare zi i se-aduce. 
  
– Salutare, Camil ! zice un nou venit 
  
- Ce faci dragă ? 
  
– Te văd supărat…Iar ți-au adus frișcă ? 
  
– Iar…Și nu pot să sufăr spuma asta, care-ți murdărește gazeta… 
  
Deci se discuta literatură, filosofie, artă, politică, se purtau dispute zgomotoase, se înfruntau orientări literare, au fost proclamate programe literare, s-au legat şi s-au destrămat prietenii, au avut loc dueluri de epigrame. Capşa a fost locul de întâlnire al intelectualităţii bucureştene, inteligenţa fiind singura condiţia cerută "capşistului", despre care Arghezi scria: "e un individ inteligent şi primejdios şi critica reală se face la Capşa, nu în presa literară. Dacă eşti prost la Capşa, este imposibil să fii inteligent altundeva, nu puteau să rămână acolo, decât cei care aveau rezistenţă şi spirit". 
  
Poetul Minulescu apărea deseori fluturând bilete de favoare la cinema, cu care îşi îmbia confraţii. Când aceştia refuzau să-l însoţească, îi cadorisea cu înjurături de mai mare dragul, care l-ar fi făcut invidios pe orice birjar al capitalei. 
  
Masiv şi cu ochelari şi cu pălărie cu boruri largi – poetul Minulescu intră grăbit: 
  
– Hai mă, mergi la cinematograf? Că am nişte bilete. 
  
– Nu merg. 
  
– De ce nu mergi? 
  
Vorbeşte tare şi drăcuie. 
  
– De ce nu mergi, mă? 
  
– Pentru că ai bilete de favoare… Să mă inviţi când o să te hotărăşti să plăteşti din buzunarul dumitale de director general. 
  
– Până atunci s-aştepţi tu… Fire-al dracului să fii. 
  
– Hai mă, tu. 
  
Invită pe oricine. El tutuește pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică.. Dacă îl contrazici, ţipă la dumenata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se uită crunt cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă… 
  
– Să ştii că nu mai vorbesc cu tine. Fire-al dracului de cretin… 
  
Şi pleacă repede. Când coteşte pe Calea Victoriei, se uită pe fereastră, se opreşte un moment şi te ameninţă cu degetul sau cu bastonul: 
  
– Idiotule! 
  
Dar nu ţine la supărare… 
  
Cafeneaua Capşa a fost un loc select, aşa cum era şi restaurantul propriu-zis, în care chelneri aduşi de la Paris serveau în frac. S-a impus, spunea tot Arghezi, ca un "parlament universal", o universitate, o academie. Capşiştii nu erau, considera Liviu Rebreanu stâlpi de cafenea, fiindcă aici "se discută asupra ultimelor noutăţi literare, se aduc manuscrise, fiind singurul mod de a ne întâlni. Cafeneaua are şi atitudine critică, uneori muşcătoare. Cei care vorbesc de rău probabil nu pot înfrunta părerea confraţilor." N.Crevedia scria cu umor: „La Capşa, unde vin toţi seniorii,/Local cu două mari despărţituri,/într-una se mănâncă prăjituri,/ în alta se mănâncă scriitorii”. Tot atât de adevărat este că era şi locul de întâlnire a boemilor, chiar a unor personaje pitoreşti, cum a fost Stan Palanca, "regele şpriţului." Dar, în primul rând, a fost un mediu de întâlniri creatoare exact ca la surorile sale din oraşul Soare. 
  
Tot la cafenea scriitorii se înţepau de zor, pentru că orgoliile şi rivalităţile creşteau direct proporţional cu cantitățile de cafea şi de tutun consumate. Astfel, în momentul în care Minulescu i-a înştiinţat pe ceilalţi clienţi ai Capșei că se născuse în acelaşi an în care murise Eminescu, Cazaban, scriitor astăzi uitat, ar fi replicat, solemn: „Două nenorociri în acelaşi an”. Același Minulescu apărea deseori fluturând bilete de favoare la cinema, cu care îşi îmbia confraţii. Când aceştia refuzau să-l însoţească, îi cadorisea cu înjurături de mai mare dragul, care l-ar fi făcut invidios pe orice birjar al capitalei: 
  
Masiv şi cu ochelari şi cu pălărie cu boruri largi – poetul Minulescu intră grăbit: 
  
– Hai mă, mergi la cinematograf? Că am nişte bilete. 
  
– Nu merg. 
  
– De ce nu mergi, mă? 
  
– Pentru că ai bilete de favoare… Să mă inviţi când o să te hotărăşti să plăteşti din buzunarul dumitale de director general. 
  
– Până atunci s-aştepţi tu… Fire-al dracului să fii. 
  
– Hai mă, tu. 
  
Invita pe oricine. El tutuește pe toată lumea, se mută de la o masă la alta şi vorbeşte despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică.. Dacă îl contrazici, ţipă la dumneata, dă cu pumnul în masă, te ameninţă cu degetul şi se uită crunt cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă… 
  
– Să ştii că nu mai vorbesc cu tine. Fire-al dracului de cretin… 
  
Şi pleacă repede. Când coteşte pe Calea Victoriei, se uită pe fereastră, se opreşte un moment şi te ameninţă cu degetul sau cu bastonul: 
  
– Idiotule! 
  
Dar nu ţine la supărare… 
  
Micile conflicte verbale erau astfel la ordinea zilei, iar nu de puține ori scriitorii, lăsând aspirațiile înalte și delicate la o parte, se luau prozaic și la bătaie, pe teme nobile desigur, ce țineau de ortografie și punctuație: 
  
– Nu trebuie, domnule, virgulă aici. 
  
– Serios?! Și de ce nu trebuie virgulă, deșteptule? 
  
Urmează o discuție foarte amplă asupra gramaticei, se citează, de o parte și de alta, dicționare și nume celebre de scriitori și academicieni și deodată: 
  
– Pleosc! 
  
Poftim?! Da, palmă a fost. Celălalt ripostează: 
  
– Plici! Na, virgule! Cretinule! 
  
– Imbecilule! 
  
A doua zi, în gazete: Ieri, a avut loc la Capșa o bătaie între prozatorul X și poetul Y iscată dintr-o discuție în contradictoriu. Combatanții au fost despărțiți de confrați, după un schimb violent de palme. 
  
Pe lângă scriitori, găseai în cafenele şi personagii – pe Virgilică de pildă, nebunul Capşei, care pentru câţiva lei se transforma într-un destoinic mesager al înjurăturilor sau al farselor: 
  
Dacă ai chef să înjuri un scriitor, dar nu ai curaj să faci treaba personal, dă-i lui Virgilică trei lei și învață-l cum trebuie să spuie. De multe ori se întâmplă să încaseze câte-o palmă, dacă domnul scriitor e nervos. Dar se întâmplă să încaseze încă trei lei, ca să ducă indărăt înjurătura. 
  
Din asta trăiește el: pentru 1 leu, te salută; pentru 2 lei, te salută și spune « mulțumesc »; pentru 3 lei, înjură pe cine vrei, și-l înjură din partea lui, că să nu-ți pricinuiască necazuri; pentru 4 lei, ia de gușă pe un scriitor foarte onorabil, îi spune că-l iubește și-i face bezele; iar pentru 5 lei, sărută o femeie pe Calea Victoriei. Se duce frumos după ea, pândește un moment prielnic și deodată: Țoc ! Pe obraz. Dar treaba asta mi se pare că nu o mai face nici pentru un pol: a mâncat odată bătaie... 
  
Café Royal 
  
Nebuni sau excentrici găseai şi la Corso sau Royal, cafenele rivale ale Capşei. Unul dintre aceştia, printre cei mai mari escroci de la sfârşitul perioadei interbelice, era Gross Cagero, cel care, pentru o consumaţie modestă de un şvarţ şi o ţigară de foi, îi arunca chelnerului de la cafeneaua Royal o bancnotă de 500, numită pe atunci „ţărăncuţă”, şi făcea un scandal cumplit când bietul garçon îndrăznea să-i aducă restul. 
  
Cafeaua numită şvarţ (era o băutură foarte apreciată de interbelici, a cărei formula s-a pierdut). Conform lui Vlaicu Bârna, era un preparat importat din Europa Centrală, de la nemţi şi austrieci. Aparent era o cafea neagră fără lapte, strecurată de zaţ, care se prepara în cantităţi foarte mari, dimineaţa, în vase de cincisprezece litri sau mai mult, în care se puneau cafea măcinată mare şi cicoare în cantităţi egale. Strecurată şi reîncălzită, era servită la mese în cupe de metal, cu zahăr cubic şi un pahar de apă rece. 
  
CORSO 
  
Cel mai bun şvarţ se bea nu la Capşa, ci la Corso, cafenea deschisă de papa Finkelstein, frecventată la rândul ei de oameni cunoscuți ai lumii literare, ca Ion Vinea, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, dar şi de Eliade, Cioran sau Ţuţea. Cioran avea să facă mereu, la Paris, nostalgice referiri la raiul pierdut al cafenelei Corso, unde fusese introdus de Ţuţea, prietenul pe care, mulţi ani după ce părăsise ţara, îl considera genial. Iată o amplă descriere a acestui local, dispărut in 1939: 
  
Luxosul local de pe Calea Victoriei, cu mesele încadrate în loji de catifea, sub o revărsare de lumini, este peste drum de Palat şi în vecinătatea grădinii Ateneului, la doi paşi de căminul studenţesc Vasiliu-Bolnavu, unde locuia Cioran. […] Reprezenta un patrulater perfect de vastă întindere, mobilat în stil vienez, cu mesele încadrate de loji tapisate în catifea vişinie şi tavanul înstelat cu lămpi de Murano. Un şir de ferestre mari se însirau statuar în peretele ce dădea spre Palat, un altul la fel în cel dinspre grădina Ateneului. Se intra în local printr-o uşă rulantă situată la locul de întâlnire al acestor doi pereţi şi, ajuns înăuntru, înaintai pe culoarul circular care despărțea lojile proptite-n ziduri de cele grupate în centrul localului, până la masa pe care ţi-o alegeai. La mijlocul peretului din fund, trei uşi: una ducea la toaletele de la subsol, alta la bucătărie, iar cea aflată între ele, la etajul de sus, sala mare de jocuri , înzestrată cu mese de biliard clasic şi biliard american şi cu mesele obişnuite la care se juca şah, table etc. – i se spunea Corso oriental . În sala de jos, o masă a presei, a artiştilor şi a scriitorilor, plasată în fund, la stânga, făcea pandant cu o alta, situată de cealaltă parte a localului, care era masa ardelenilor. Aici, la această masă, trăgea totdeauna Petre Ţuţea, şi intrarea lui Cioran la Corso prin el s-a făcut. 
  
Cafeneaua lui papa Finkelstein a intrat şi în literatură, apărând în romanul lui Mircea Eliade Întoarcerea din rai, ca loc de întâlnire al prietenilor lui Pavel Anicet, în care se desfășurau în fiecare joi discuţii însufleţite de alcool şi voie bună. Numai că întâlnirile, la acel Corso ficţionalizat, aveau un corespondent în realitate, care a constituit de fapt sursa iniţială de inspiraţie pentru Eliade: propriile sale întâlniri cu prietenii de generaţie înainte sau după conferinţele Criterionului. Cafenelele Bucureştiului interbelic nu erau prin urmare doar locuri de reuniune, ci şi locuri de comuniune a spiritelor. În ele, ca-ntr-un alambic când serios, când plin de umor, prindeau consistență ideile care aveau să schimbe literatura şi scena culturală românească în genere. Aici viitorul, în aburii cafelei sau ai alcoolului şi în fumul dens al ţigărilor, prindea contururi în mod paradoxal din ce în ce mai clare: 
  
Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ intreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de de a fi în lume. 
  
Riegler 
  
Să nu uităm de faimoasa cafenea Riegler care a dăinuit până în 1940 la parterul hotelului „Hugues”, aflat peste drum de fostul Teatru Naţional; cafeneaua era patronată de francezul Georges Riegler. În toamna anului 1936, la parterul hotelului „Luvru” (astăzi „Capitol”), belgianul Haitz a deschis o altă cafenea renumită curând pentru clientela ei, „Café Royal”. A fost închisă în 1945. Deosebit de celebră pentru boema mijlocie alcătuită din pictori, actori şi scriitori cu portofele mai modeste a fost „Café de la Paix” aflată lângă fostul restaurant Simplon de pe Calea Victoriei. A dispărut şi ea în 1948 odată cu venirea comuniștilor la putere în România. 
  
Contemporană cu Capşa a fost cofetăria şi cafeneaua polonezului Fialkovsky, care a dus-o bine în perioada 1853-1898 la parterul casei „Török” pe locul căreia se află astăzi blocul Adriatica, lângă Novotel. 
  
** 
  
Adrian Grauenfels 2015 
  
surse şi contribuţii: 
  
-Andreea Apostu - co autor ( http://viabucuresti.ro/cafenele-literare-din-bucurestiul-anilor-30/) 
  
-Mircea Damian, București, Fundația pentru literatură și artă Carol II, București, 1935 
  
-Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, Polirom, Iași, 2014. 
  
- Mircea Eliade, Memorii, Humanitas, Bucurșsti, 1999. 
  
-Internet 
  
Referinţă Bibliografică:
Instituţia numită cafenea / Adrian Grauenfels : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1867, Anul VI, 10 februarie 2016, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Adrian Grauenfels : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adrian Grauenfels
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!